CASE OF DICKMANN AND GION v. ROMANIA

După înființarea regimului comunist în România în 1947, statul a început să naționalizeze clădirile și terenurile agricole pe scară largă. După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi care vizează acordarea de remediere pentru încălcarea drepturilor de proprietate de către fostul regim (a se vedea punctele 43-51 de mai jos). Legea nr. 112/1995 și 10/2001 au stabilit principiul restituirii proprietăților rezidențiale nationalizate și a compensației în cazurile în care nu mai era posibilă restituirea. Legea nr. 112/1995 a introdus un plafon de compensare, dar aceaceasta a fost ulterior abolită prin Legea nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 a încercat să armonizeze procedurile administrative de restituire a proprietăților acoperite de legile menționate mai sus și de legislația specială privind restituirea terenurilor agricole. La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre pilot în cazul Maria Atanasiu și alții c. România (nus. 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010), în care a selecționat deficiențele mecanismului de restituire, indicând statului contestat în temeiul articolului 46 din convenție că trebuie luate noi măsuri pentru procesarea cererilor de restituire cu mai multă eficiență. La 15 mai 2013 Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare, stabilind diferite proceduri disponibile pentru reclamanții care solicită soluționarea cererilor lor de restituire. 10. Pe baza observațiilor și observațiilor părților cu privire la noile remedii prevăzute de Legea nr. 165/2013, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat în hotărârea sa în cazul Preda și alții c. România (nus. 9584/02 și 7 altele, §§§ 134-40, 29 aprilie 2014), că mecanismul instituit prin noua lege a oferit o gamă de remedii eficace care trebuiau să fie epuizate de reclamanții ale căror plângeri au făcut referire la una dintre următoarele situații: existența de titluri concomitente la bunuri în ceea ce privește aceeași parcelă de terenuri agricole; anularea unui astfel de titlu la bunuri fără nicio compensare; eliberarea unei hotărâri finale care confirmă dreptul de compensare în ceea ce privește confiscarea ilegală de către stat a oricărui tip de bun imobil, fără fixarea sumei; neîndeplinirea unei astfel de compensații acordate într-o hotărâre finală; și neîndeplinirea prelungită a unei hotărâri privind o cerere de restituire. 11. Cu toate acestea, Curtea a susținut, de asemenea, că Legea nr. 165/2013 nu a conținut nicio dispoziție de natură procedurală sau materială care să poată permite soluționarea în materie de existență de hotărâri finale care să valideze titlurile concomitente la proprietate în ceea ce privește același proprietate rezidențială. În plus, nu a fost disponibilă nici o procedură pentru foștii proprietari care, în absența restituirii, ar fi avut dreptul la compensație, dar care nu au avut acces la aceasta, deoarece circumstanțele care nu pot fi restituire au devenit cunoscute după expirarea termenului de depunere a cererilor de compensare (ibid., § 124). 12. Denumirile prezentate în prezentele cereri reflectă circumstanțele descrise mai sus (a se vedea punctul 11). În special, reclamanții au susținut că titlul lor asupra proprietății (construcția și terenul aprovizionat) au fost recunoscuți de instanțe interne; totuși, datorită vânzării proprietăților de către stat, reclamanții au fost împiedicați să își beneficieze de dreptul respectiv. Ei au susținut că această privație, împreună cu lipsa totală de compensare pentru aceasta, le-a impus o sarcină excesivă și disproporționată. 13. În 1950, în conformitate cu decretul nr. 92, statul a naționalizat clădirea și terenul său de apropiere situat la 22 Şoseaua Giurgiului din Bucureşti, care a aparținut predecesorilor reclamantului. 14. În 1997 reclamantul a depus o cerere la instanța internă de restituire a proprietăților menționate mai sus, susținând că naționalizarea sa era ilegală și că, prin urmare, dreptul de proprietate a părăsit proprietatea de drept a predecesorului ei numai atunci când a fost transferat ca patrimoniu la ea. Susținerea a fost formulată împotriva Consiliului Municipal Bucureşti și B., o companie de stat responsabilă pentru gestionarea proprietăților aparținând statului. 15. În hotărârea din 6 iunie 1997, Curtea de districtă a 4-a Bucureşti a permis cererile şi a ordonat returnarea proprietăţii la solicitant, în calitate de unică moştenitoare a proprietăţilor sale de drept. Curtea a susținut că bunurile imobile au fost naționalizate ilegal, deoarece predecesorii reclamantului nu aparțin la niciuna dintre categoriile sociale reglementate de decretul de naționalizare și, prin urmare, dreptul lor de proprietate a fost valabil și continuu, fiind transferat ca patrimoniu reclamantului; prin urmare, statul nu poate solicita un titlu valabil pentru proprietate. 16. Hotărârea nu a fost apelată şi a devenit astfel finală. 17. La 12 mai 1998, primarul Bucureşti a emis o decizie de restituire a bunurilor imobile situate pe Şoseaua Giurgiului, în conformitate cu partea operativă a hotărârii din 6 iunie 1997. 18. În conformitate cu termenii contractelor încheiate în conformitate cu Legea nr. 112/1995, societatea B., care gestionează clădirea (a se vedea punctul 14 de mai sus), a vândut apartamentele situate în ea chiriașilor. 19. Contractul de vânzare în ceea ce privește apartamentul de la primul etaj a fost încheiat la 5 noiembrie 1996 între B., reprezentând statul, și chiriașii, S.N. şi S.P. 20. Contractul de vânzare în ceea ce privește apartamentul de bază a fost încheiat la 23 iunie 1997 între B. în numele statului și al chiriașului, S. A.-L. 21. La o dată neespecificată în 2000 reclamantul a depus în fața instanțelor naționale două acțiuni civile care urmăresc revocarea contractelor de vânzare din 5 noiembrie 1996 și, respectiv, 23 iunie 1997, în măsura în care statul a vândut bunuri pe care nu le-a deținut. 22. Hotărârea finală din 7 februarie 2002 dată de Curtea de Apel din Bucureşti a respins cererea în ceea ce priveşte apartamentul de la primul etaj, declarând că reclamantul nu are dreptul legal să ceară rescizia contractului de vânzare, în măsura în care nu a fost parte la acesta. 23. În hotărârea sa finală din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului în ceea ce privește apartamentul de bază, susținând că cumpărătorul a acționat de bună credință și a dobândit astfel un titlu valabil pentru proprietate, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare între timp. Curtea a susținut, de asemenea, că reclamantul a fost eligibil pentru măsuri compensatorii în temeiul anunțului de cerere (notificare) depus în favoarea autorităților administrative în temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea punctul 25 de mai jos). 24. La 12 august 2002, reclamantul a depus o altă acțiune în fața instanțelor interne, cerând din nou respingerea contractului de vânzare cu privire la apartamentul de la primul etaj. De data aceasta, totuşi, ea şi-a bazat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În hotărârea sa finală din 1 februarie 2006, Curtea de Apel din Bucureşti a respins cererea reclamantului, declarând că, în măsura în care contractul de vânzare a fost încheiat de buna credință de către cumpărătorii, aceaceasta a fost în conformitate cu legea. 25. La 12 octombrie 2001, reclamantul a depus un anunț de cerere la Primăria Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001, cerând măsuri pregătitoare în ceea ce privește cele două apartamente. Mai multe documente au fost adăugate la cerere, inclusiv o copie a hotărârii din 6 iunie 1997 și o copie a certificatului de moștenire care atestă faptul că reclamantul a fost singura moștenitoare a predecesorilor ei. 26. La 23 și 24 aprilie 2015, Orașul Bucureşti a solicitat reclamantului să își completeze dosarul administrativ cu documente legate de cererea ei. Cu toate acestea, cererea nu a ajuns la solicitant, deoarece informațiile de contact menționate în cererea de 2001 nu mai erau valabile. 27. În măsura în care Curtea este conștientă, nu a fost luată nicio decizie cu privire la această afirmație. 28. La 6 mai 1977, apartamentul nr. 30, situat în clădirea A/4, strada Victoria, Pitești – proprietatea reclamanților – a fost confiscată de stat în temeiul decretului nr. 223/1974, după decizia reclamanților de a părăsi țara. Acestea nu au fost notificate de decizia administrativă de a confisca proprietatea. 29. Între 1991 și 1995, reclamanții au scris mai multe scrisori autorităților interne, inclusiv Consiliul Municipal Pitești, Oficiul Prefectului Pitești și directorul companiei R., care au gestionat clădirea în numele statului, în căutarea de a obține posesia apartamentului. Răspunsurile au declarat că cererile reclamanților nu au putut fi acordate, deoarece nici o legislație relevantă nu a fost încă adoptată în ceea ce privește măsurile pregătitoare în ceea ce privește bunurile anterior naționalizate. Într-una dintre răspunsurile trimise de Consiliul Municipal Pitești la 1 mai 1995, reclamanții au fost informați că apartamentele care au fost naționalizate în temeiul decretului 223/1974 nu au putut fi achiziționate de către actualii chiriași din partea autorităților locale. 30. La 9 iulie 1996, reclamanții au depus o cerere la autoritățile administrative, cerând măsuri pregătitoare în ceea ce privește numărul forfetar nr. 30, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995. 31. La 17 ianuarie 1997 compania R. a vândut apartamentul chiriaşilor, S.C. şi S.M. 32. La 16 mai 1997, autoritățile administrative au respins cererile reclamanților depuse în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere faptul că apartamentul era deja vândut chiriaşilor săi. 33. La 30 august 1999, reclamanții au depus în fața Tribunalului județului Argeș o acțiune împotriva Consiliului Municipal Pitești, care vizează recuperarea deținerii apartamentului nr. 30. Ei au susținut că confiscarea proprietății era ilegală, deoarece, pe de o parte, a fost încălcarea Constituției în vigoare atunci și, pe de altă parte, nu au fost notificate de decizie administrativă de confiscare a acesteia. 34. La 22 mai 2000, Curtea județului a permis cererile reclamanților. Acuzatul a făcut apel. La 23 martie 2001, Curtea de Apel Pitești a respins recursul deoarece nu a fost depusă nicio declarație de recurs. Astfel, decizia a devenit definitivă. 35. La 19 septembrie 2002, reclamanții, asistați de un judecător, au recuperat posesia apartamentului nr. 30; minutele relevante au menţionat că apartamentul era gol şi dezmobilat. 36. La 1 octombrie 2002 S.C. şi S.M. a contestat executarea hotărârii din 22 mai 2000 (a se vedea punctul 34 de mai sus). Ei au susținut că sunt proprietarii de drept al apartamentului nr. 30, după ce l-a cumpărat cu bună credință în 1997; în plus, în măsura în care nu au fost părți la procedurile încheiate de hotărârea în suspensie din 22 mai 2000, acestea nu au fost obligate de aceasta (inopozabilă). 37. Prin o hotărâre finală din 25 iunie 2003, Curtea de Apel Pitești a permis afirmațiile S.C. şi S.M. În argumentul său, instanța a susținut în esență că contractul de vânzare a fost încheiat în mod valabil și legal de către chiriași, care au acționat cu bună credință la momentul vânzării. În plus, hotărârea din 22 mai 2000 de atribuire a titlului reclamant la proprietatea nu a fost aplicabilă (inozabiliă) împotriva cumpărătorilor, deoarece nu au fost părți la procedura respectivă. 38. La 22 noiembrie 2006, reclamanții au depus o acțiune împotriva S.C. şi S.M. Căutând să recupereze posesia apartamentului nr. 30 şi cere instanţelor să găsească contractul de vânzare ilegal. Cerințele lor au fost permise de Curtea de District Pitești la 23 ianuarie 2008. 39. Un recurs depus de inculpați a fost permis de Curtea județului Argeș la 16 iunie 2008. Curtea a considerat că vânzarea apartamentului era legală. În același timp, Comisia a afirmat că reclamanții au dreptul la compensație pentru apartament, echivalent cu valoarea de piață la data plății. 40. Reclamanții nu au depus nici o creanță în temeiul Legii nr. 10/2001.