Dickmann și Gion împotriva României

După înființarea regimului comunist în România în 1947, statul a început să naționalizeze clădirile și terenurile agricole pe scară largă. După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi care vizează acordarea de remediere pentru încălcarea drepturilor de proprietate de către fostul regim (a se vedea punctele 43-51 de mai jos). Legea nr. 112/1995 și 10/2001 au stabilit principiul restituirii proprietăților rezidențiale nationalizate și a compensației în cazurile în care nu mai era posibilă restituirea. Legea nr. 112/1995 a introdus un plafon de compensare, dar aceaceasta a fost ulterior abolită prin Legea nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 a încercat să armonizeze procedurile administrative de restituire a proprietăților acoperite de legile menționate mai sus și de legislația specială privind restituirea terenurilor agricole.

La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre pilot în cazul Maria Atanasiu și alții c. România (nus. 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010), în care a selecționat deficiențele mecanismului de restituire, indicând statului contestat în temeiul articolului 46 din convenție că trebuie luate noi măsuri pentru procesarea cererilor de restituire cu mai multă eficiență. La 15 mai 2013 Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare, stabilind diferite proceduri disponibile pentru reclamanții care solicită soluționarea cererilor lor de restituire. 10. Pe baza observațiilor și observațiilor părților cu privire la noile remedii prevăzute de Legea nr. 165/2013, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat în hotărârea sa în cazul Preda și alții c. România (nus.

9584/02 și 7 altele, §§§ 134-40, 29 aprilie 2014), că mecanismul instituit prin noua lege a oferit o gamă de remedii eficace care trebuiau să fie epuizate de reclamanții ale căror plângeri au făcut referire la una dintre următoarele situații: existența de titluri concomitente la bunuri în ceea ce privește aceeași parcelă de terenuri agricole; anularea unui astfel de titlu la bunuri fără nicio compensare; eliberarea unei hotărâri finale care confirmă dreptul de compensare în ceea ce privește confiscarea ilegală de către stat a oricărui tip de bun imobil, fără fixarea sumei; neîndeplinirea unei astfel de compensații acordate într-o hotărâre finală; și neîndeplinirea prelungită a unei hotărâri privind o cerere de restituire.

11. Cu toate acestea, Curtea a susținut, de asemenea, că Legea nr. 165/2013 nu a conținut nicio dispoziție de natură procedurală sau materială care să poată permite soluționarea în materie de existență de hotărâri finale care să valideze titlurile concomitente la proprietate în ceea ce privește același proprietate rezidențială.

În plus, nu a fost disponibilă nici o procedură pentru foștii proprietari care, în absența restituirii, ar fi avut dreptul la compensație, dar care nu au avut acces la aceasta, deoarece circumstanțele care nu pot fi restituire au devenit cunoscute după expirarea termenului de depunere a cererilor de compensare (ibid., § 124). 12. Denumirile prezentate în prezentele cereri reflectă circumstanțele descrise mai sus (a se vedea punctul 11). În special, reclamanții au susținut că titlul lor asupra proprietății (construcția și terenul aprovizionat) au fost recunoscuți de instanțe interne; totuși, datorită vânzării proprietăților de către stat, reclamanții au fost împiedicați să își beneficieze de dreptul respectiv.

Ei au susținut că această privație, împreună cu lipsa totală de compensare pentru aceasta, le-a impus o sarcină excesivă și disproporționată. 13. În 1950, în conformitate cu decretul nr. 92, statul a naționalizat clădirea și terenul său de apropiere situat la 22 Şoseaua Giurgiului din Bucureşti, care a aparținut predecesorilor reclamantului. 14. În 1997 reclamantul a depus o cerere la instanța internă de restituire a proprietăților menționate mai sus, susținând că naționalizarea sa era ilegală și că, prin urmare, dreptul de proprietate a părăsit proprietatea de drept a predecesorului ei numai atunci când a fost transferat ca patrimoniu la ea. Susținerea a fost formulată împotriva Consiliului Municipal Bucureşti și B., o companie de stat responsabilă pentru gestionarea proprietăților aparținând statului.

15. În hotărârea din 6 iunie 1997, Curtea de districtă a 4-a Bucureşti a permis cererile şi a ordonat returnarea proprietăţii la solicitant, în calitate de unică moştenitoare a proprietăţilor sale de drept. Curtea a susținut că bunurile imobile au fost naționalizate ilegal, deoarece predecesorii reclamantului nu aparțin la niciuna dintre categoriile sociale reglementate de decretul de naționalizare și, prin urmare, dreptul lor de proprietate a fost valabil și continuu, fiind transferat ca patrimoniu reclamantului; prin urmare, statul nu poate solicita un titlu valabil pentru proprietate. 16. Hotărârea nu a fost apelată şi a devenit astfel finală.

17. La 12 mai 1998, primarul Bucureşti a emis o decizie de restituire a bunurilor imobile situate pe Şoseaua Giurgiului, în conformitate cu partea operativă a hotărârii din 6 iunie 1997. 18. În conformitate cu termenii contractelor încheiate în conformitate cu Legea nr. 112/1995, societatea B., care gestionează clădirea (a se vedea punctul 14 de mai sus), a vândut apartamentele situate în ea chiriașilor. 19. Contractul de vânzare în ceea ce privește apartamentul de la primul etaj a fost încheiat la 5 noiembrie 1996 între B., reprezentând statul, și chiriașii, S.N. şi S.P. 20. Contractul de vânzare în ceea ce privește apartamentul de bază a fost încheiat la 23 iunie 1997 între B. în numele statului și al chiriașului, S. A.-L.

21. La o dată neespecificată în 2000 reclamantul a depus în fața instanțelor naționale două acțiuni civile care urmăresc revocarea contractelor de vânzare din 5 noiembrie 1996 și, respectiv, 23 iunie 1997, în măsura în care statul a vândut bunuri pe care nu le-a deținut. 22. Hotărârea finală din 7 februarie 2002 dată de Curtea de Apel din Bucureşti a respins cererea în ceea ce priveşte apartamentul de la primul etaj, declarând că reclamantul nu are dreptul legal să ceară rescizia contractului de vânzare, în măsura în care nu a fost parte la acesta. 23. În hotărârea sa finală din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului în ceea ce privește apartamentul de bază, susținând că cumpărătorul a acționat de bună credință și a dobândit astfel un titlu valabil pentru proprietate, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare între timp.

Curtea a susținut, de asemenea, că reclamantul a fost eligibil pentru măsuri compensatorii în temeiul anunțului de cerere (notificare) depus în favoarea autorităților administrative în temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea punctul 25 de mai jos). 24. La 12 august 2002, reclamantul a depus o altă acțiune în fața instanțelor interne, cerând din nou respingerea contractului de vânzare cu privire la apartamentul de la primul etaj. De data aceasta, totuşi, ea şi-a bazat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În hotărârea sa finală din 1 februarie 2006, Curtea de Apel din Bucureşti a respins cererea reclamantului, declarând că, în măsura în care contractul de vânzare a fost încheiat de buna credință de către cumpărătorii, aceaceasta a fost în conformitate cu legea.

25. La 12 octombrie 2001, reclamantul a depus un anunț de cerere la Primăria Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001, cerând măsuri pregătitoare în ceea ce privește cele două apartamente. Mai multe documente au fost adăugate la cerere, inclusiv o copie a hotărârii din 6 iunie 1997 și o copie a certificatului de moștenire care atestă faptul că reclamantul a fost singura moștenitoare a predecesorilor ei. 26. La 23 și 24 aprilie 2015, Orașul Bucureşti a solicitat reclamantului să își completeze dosarul administrativ cu documente legate de cererea ei. Cu toate acestea, cererea nu a ajuns la solicitant, deoarece informațiile de contact menționate în cererea de 2001 nu mai erau valabile. 27. În măsura în care Curtea este conștientă, nu a fost luată nicio decizie cu privire la această afirmație.

28. La 6 mai 1977, apartamentul nr. 30, situat în clădirea A/4, strada Victoria, Pitești – proprietatea reclamanților – a fost confiscată de stat în temeiul decretului nr. 223/1974, după decizia reclamanților de a părăsi țara. Acestea nu au fost notificate de decizia administrativă de a confisca proprietatea. 29. Între 1991 și 1995, reclamanții au scris mai multe scrisori autorităților interne, inclusiv Consiliul Municipal Pitești, Oficiul Prefectului Pitești și directorul companiei R., care au gestionat clădirea în numele statului, în căutarea de a obține posesia apartamentului. Răspunsurile au declarat că cererile reclamanților nu au putut fi acordate, deoarece nici o legislație relevantă nu a fost încă adoptată în ceea ce privește măsurile pregătitoare în ceea ce privește bunurile anterior naționalizate.

Într-una dintre răspunsurile trimise de Consiliul Municipal Pitești la 1 mai 1995, reclamanții au fost informați că apartamentele care au fost naționalizate în temeiul decretului 223/1974 nu au putut fi achiziționate de către actualii chiriași din partea autorităților locale. 30. La 9 iulie 1996, reclamanții au depus o cerere la autoritățile administrative, cerând măsuri pregătitoare în ceea ce privește numărul forfetar nr. 30, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995. 31. La 17 ianuarie 1997 compania R. a vândut apartamentul chiriaşilor, S.C. şi S.M. 32. La 16 mai 1997, autoritățile administrative au respins cererile reclamanților depuse în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere faptul că apartamentul era deja vândut chiriaşilor săi.

33. La 30 august 1999, reclamanții au depus în fața Tribunalului județului Argeș o acțiune împotriva Consiliului Municipal Pitești, care vizează recuperarea deținerii apartamentului nr. 30. Ei au susținut că confiscarea proprietății era ilegală, deoarece, pe de o parte, a fost încălcarea Constituției în vigoare atunci și, pe de altă parte, nu au fost notificate de decizie administrativă de confiscare a acesteia. 34. La 22 mai 2000, Curtea județului a permis cererile reclamanților. Acuzatul a făcut apel. La 23 martie 2001, Curtea de Apel Pitești a respins recursul deoarece nu a fost depusă nicio declarație de recurs. Astfel, decizia a devenit definitivă. 35. La 19 septembrie 2002, reclamanții, asistați de un judecător, au recuperat posesia apartamentului nr. 30; minutele relevante au menţionat că apartamentul era gol şi dezmobilat.

36. La 1 octombrie 2002 S.C. şi S.M. a contestat executarea hotărârii din 22 mai 2000 (a se vedea punctul 34 de mai sus). Ei au susținut că sunt proprietarii de drept al apartamentului nr. 30, după ce l-a cumpărat cu bună credință în 1997; în plus, în măsura în care nu au fost părți la procedurile încheiate de hotărârea în suspensie din 22 mai 2000, acestea nu au fost obligate de aceasta (inopozabilă). 37. Prin o hotărâre finală din 25 iunie 2003, Curtea de Apel Pitești a permis afirmațiile S.C. şi S.M. În argumentul său, instanța a susținut în esență că contractul de vânzare a fost încheiat în mod valabil și legal de către chiriași, care au acționat cu bună credință la momentul vânzării. În plus, hotărârea din 22 mai 2000 de atribuire a titlului reclamant la proprietatea nu a fost aplicabilă (inozabiliă) împotriva cumpărătorilor, deoarece nu au fost părți la procedura respectivă.

38. La 22 noiembrie 2006, reclamanții au depus o acțiune împotriva S.C. şi S.M. Căutând să recupereze posesia apartamentului nr. 30 şi cere instanţelor să găsească contractul de vânzare ilegal. Cerințele lor au fost permise de Curtea de District Pitești la 23 ianuarie 2008. 39. Un recurs depus de inculpați a fost permis de Curtea județului Argeș la 16 iunie 2008. Curtea a considerat că vânzarea apartamentului era legală. În același timp, Comisia a afirmat că reclamanții au dreptul la compensație pentru apartament, echivalent cu valoarea de piață la data plății. 40. Reclamanții nu au depus nici o creanță în temeiul Legii nr. 10/2001.

5. Following the establishment of the communist regime in Romania in 1947, the State proceeded to nationalise buildings and agricultural land on a large scale. After the fall of the communist regime, the State enacted a series of laws aimed at affording redress for breaches of property rights by the former regime (see paragraphs 43-51 below). 6. Laws nos. 112/1995 and 10/2001 established the principle of restitution of nationalised residential property and compensation in cases where restitution was no longer possible. Law no. 112/1995 introduced a cap on compensation, but this was subsequently abolished by Law no. 10/2001. 7. Law no. 247/2005 attempted to harmonise the administrative procedures for restitution of properties covered by the above-mentioned laws and by the special legislation concerning restitution of agricultural land.

8. On 12 October 2010, the Court adopted a pilot judgment in the case of Maria Atanasiu and Others v. Romania (nos. 30767/05 and 33800/06, 12 October 2010), in which it singled out the deficiencies of the restitution mechanism, indicating to the respondent State under Article 46 of the Convention that new steps needed to be taken in order to process the restitution claims with more efficiency. 9. On 15 May 2013 Law no. 165/2013 came into force, setting out various procedures available to petitioners seeking settlement of their restitution claims. 10. Based on the parties’ observations and comments regarding the new remedies set out by Law no. 165/2013, on 29 April 2014 the Court found in its judgment in the case of Preda and Others v. Romania (nos.

9584/02 and 7 others, §§ 134-40, 29 April 2014), that the mechanism established by the new law offered a range of effective remedies that needed to be exhausted by those claimants whose complaints referred to one of the following situations: the existence of concurrent titles to property with respect to the same plot of agricultural land; the annulment of such title to property without any compensation; the delivery of a final judgment confirming the right to compensation in respect of the unlawful seizure by the State of any type of immovable property, without fixing the amount; the failure to pay such compensation awarded in a final judgment; and the prolonged failure to give a decision on a restitution claim.

11. However, the Court also held that Law no. 165/2013 did not contain any provisions of a procedural or substantive nature capable of affording redress on the matter of the existence of final judgments validating concurrent titles to property with respect to the same residential property.

Furthermore, no procedure was available to former owners who, in the absence of restitution, would have been entitled to compensation but who did not to have access to it because the circumstances rendering restitution impossible had become known after the expiry of the time-limit for lodging compensation claims (ibid., § 124). 12. The complaints set out in the present applications reflect the circumstances described above (see paragraph 11). In particular, the applicants have alleged that their title to the property (building and appurtenant land) had been acknowledged by the domestic courts; however, owing to the sale of the property by the State, the applicants were prevented from enjoying their respective right.

They claimed that this deprivation, together with the total lack of compensation for it, had imposed on them an excessive and disproportionate burden. 13. In 1950, under Decree no. 92, the State nationalised the building and its appurtenant land located at 22 Șoseaua Giurgiului in Bucharest, which belonged to the applicant’s predecessors. 14. In 1997 the applicant lodged a claim with the domestic courts for restitution of the above-mentioned property, alleging that its nationalisation had been unlawful and that therefore the property right had left her predecessors’ rightful ownership only when it had been transferred to her as heritage. The claim was formulated against Bucharest City Council and B., a State-owned company responsible for the management of property belonging to the State.

15. In its judgment of 6 June 1997 the Bucharest Fourth District Court allowed the claims and ordered that the property be returned to the applicant, in her capacity as sole heiress of its rightful owners. The court held that the immovable property had been nationalised unlawfully, since the applicant’s predecessors had not belonged to any of the social categories covered by the nationalisation decree and thus their right of property had been valid and continuous, being transferred as heritage to the applicant; the State could not therefore claim a valid title to the property. 16. The judgment was not appealed against and thus became final.

17. On 12 May 1998 the Mayor of Bucharest issued a restitution decision in respect of the immovable property located on Șoseaua Giurgiului, in compliance with the operative part of the judgment of 6 June 1997. 18. Under the terms of contracts entered into in accordance with Law no. 112/1995, company B., managing the building (see paragraph 14 above), had sold the flats located therein to the tenants. 19. The sale contract in respect of the first-floor flat was concluded on 5 November 1996 between B., representing the State, and the tenants, S.N. and S.P. 20. The sale contract in respect of the ground-floor flat was concluded on 23 June 1997 between B. on behalf of the State, and the tenant, S. A.-L.

21. On an unspecified date in 2000 the applicant lodged before the domestic courts two civil actions seeking the rescission of the sale contracts of 5 November 1996 and 23 June 1997 respectively, in so far as the State had sold property which it had not owned. 22. The final judgment of 7 February 2002 given by the Bucharest Court of Appeal dismissed the claim in respect of the first-floor flat, holding that the applicant did not have legal standing to ask for the rescission of the sale contract, in so far as she had not been a party thereto. 23. In its final judgment of 14 October 2003, the Bucharest Court of Appeal dismissed the applicant’s claim in respect of the ground-floor flat, holding that the buyer had acted in good faith and had thus acquired a valid title to the property, in accordance with the provisions of Law no. 10/2001, which had entered into force in the meantime.

The court also held that the applicant was eligible for compensatory measures pursuant to the notice of claim (notificare) lodged with the administrative authorities under Law no. 10/2001 (see paragraph 25 below). 24. On 12 August 2002 the applicant lodged another action before the domestic courts, seeking again the rescission of the sale contract concerning the first-floor flat. This time, however, she based her claim on the provisions of Law no. 10/2001. In its final judgment of 1 February 2006 the Bucharest Court of Appeal dismissed the applicant’s claim, holding that in so far as the sale contract had been concluded by the buyers in good faith, it was in compliance with the law. 25. On 12 October 2001 the applicant lodged a notice of claim with the Bucharest City Hall under Law no. 10/2001, seeking reparatory measures in respect of the two flats.

Several documents were appended to the application, including a copy of the judgment of 6 June 1997 and a copy of the inheritance certificate attesting to the fact that the applicant was the sole heiress of her predecessors. 26. On 23 and 24 April 2015 the Bucharest City Hall requested the applicant to complete her administrative file with documents related to her claim. However, the request did not reach the applicant, as the contact information mentioned in the 2001 application was no longer valid. 27. As far as the Court is aware, no decision has been taken in respect of this claim. 28. On 6 May 1977 flat no. 30, located in building A/4, Victoria Street, Pitești – the applicants’ property – was seized by the State under Decree no. 223/1974, following the applicants’ decision to leave the country.

They were not notified of the administrative decision to confiscate the property. 29. Between 1991 and 1995, the applicants wrote several letters to various domestic authorities, including the Pitești City Council, the Pitești Prefect’s Office and the director of company R., which managed the building on behalf of the State, seeking to obtain possession of the flat. The replies stated that the applicants’ claims could not be granted, as no relevant legislation had yet been enacted concerning reparatory measures in respect of previously nationalised property. In one of the replies sent by the Pitești City Council on 1 May 1995, the applicants were informed that flats which had been nationalised under Decree 223/1974 could not be purchased by their current tenants from the local authorities.

30. On 9 July 1996 the applicants lodged a claim with the administrative authorities, seeking reparatory measures in respect of flat no. 30, in accordance with the provisions of Law no. 112/1995. 31. On 17 January 1997 company R. sold the flat to the tenants, S.C. and S.M. 32. On 16 May 1997 the administrative authorities dismissed the applicants’ claims lodged under Law no. 112/1995, in view of the fact that the flat had already been sold to its tenants. 33. On 30 August 1999 the applicants lodged before the Argeș County Court an action against Pitești City Council, aiming to recover possession of flat no. 30. They claimed that the confiscation of the property had been unlawful, as on the one hand it had been in breach of the Constitution in force at the time, and on the other hand, they had not been notified of the administrative decision to confiscate it.

34. On 22 May 2000 the County Court allowed the applicants’ claims. The defendant appealed. On 23 March 2001 the Pitești Court of Appeal dismissed the appeal because no statement of appeal had been submitted. The decision thus became final. 35. On 19 September 2002 the applicants, assisted by a bailiff, recovered possession of flat no. 30; the relevant minutes mentioned that the flat was empty and unfurnished. 36. On 1 October 2002 S.C. and S.M. challenged the enforcement of the judgment of 22 May 2000 (see paragraph 34 above). They claimed to be the rightful owners of flat no. 30, having bought it in good faith in 1997; furthermore, in so far as they had not been parties to the proceedings terminated by the outstanding judgment of 22 May 2000, they were not bound by it (inopozabilă).

37. By a final judgment of 25 June 2003, the Pitești Court of Appeal allowed the claims of S.C. and S.M. In its reasoning, the court essentially held that the sale contract had been validly and lawfully concluded by the tenants, who had acted in good faith at the time of the sale. Moreover, the judgment of 22 May 2000 awarding the applicants title to the property was unenforceable (inopozabilă) against the buyers, because they had not been parties to the respective proceedings. 38. On 22 November 2006 the applicants lodged an action against S.C. and S.M. seeking to recover possession of flat no. 30 and urging the courts to find the sale contract unlawful. Their claims were allowed by the Pitești District Court on 23 January 2008. 39. An appeal lodged by the defendants was allowed by the Argeș County Court on 16 June 2008. The court considered that the sale of the flat had been lawful.

At the same time, it held that the applicants were entitled to compensation for the flat, equivalent to its market value at the date of payment. 40. The applicants have not lodged any claims under Law no. 10/2001.