Secțiunea a treia Cerere nr. 42219/07 Răzvan Mihai GHERGHINA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 martie 2012 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 septembrie 2007, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Răzvan Mihai Gherghina, este un resortisant român născut în 1982 și rezident în Pitești. El este reprezentat în fața Curții de către mătușa sa, Mania Radi. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În 2001, în timp ce era înscris în primul an de studii la Facultatea de marketing a Universității Constantin Brancoveanu din Pitesti, reclamantul a fost victima unui accident care a provocat o traumă vertebrală. A ajuns la o deficiență loco-gineală majoră a membrelor sale inferioare, nu s-a mai mutat decât într-un scaun cu rotile. A fost internat în spital în perioada 12-13. În decembrie 2006, medicii au constatat că aceasta suferea de paraplegie și, la nivel de vertebră, de exostoză, o boală care constă în dezvoltarea de mici tumori benigne la suprafața oaselor. Aid de mătușa sa, M. Tania Radi, asistent medical de profesie, care l-a cazat și a preluat programul său de recuperare motorie, el a văzut starea sa fizică îmbunătăți în cursul anului 2007 și a fost capabil de a se deplasa singur pe suprafețe orizontale, sprijinind bare de sprijin paralele sau rampe de acces. Potrivit unui certificat eliberat la 3 aprilie 2007 de către Comisie de evaluare a persoanelor cu handicap, reclamantul a făcut parte din persoanele cu handicap grav, ceea ce i-a acordat dreptul, conform legii, unui asistent personal. În pofida bolii sale, reclamantul a reușit primul și al doilea an de studii la Facultatea de marketing a Universității Constantin Brâncoveanu din Pitești, unde a fost student la data accidentului său. Întrucât clădirile universității nu sunt accesibile persoanelor cu mobilitate redusă și nici nu dispun de o rampă de acces și de un echipament adecvat, decanul facultății a acceptat, în urma cererilor repetate ale mamei reclamantului, că acest student a trecut testele examenelor la domiciliu. În perioada 2001-2006, mama reclamantului a mers de multe ori la universitate pentru a solicita decanului informații cu privire la data la care clădirea universității ar deveni accesibilă persoanelor cu mobilitate redusă. Decanul i-a promis că la începutul anului universitar 2006-2007 corpul B al universității va fi accesibil. În octombrie 2006, decanul a precizat că lucrările planificate nu erau finalizate. În noiembrie 2006, acesta a informat-o pe mama reclamantului că lucrările vor fi finalizate în ianuarie 2007. Trei luni mai târziu, lucrările nu au fost încă finalizate, iar mama reclamantului a luat legătura cu directorul societății însărcinate cu efectuarea lucrărilor pentru a obține informații cu privire la durata prevăzută pentru executarea acestora. De asemenea, ea i-a propus decanului să construiască pe cheltuiala sa o cale de acces temporar la clădirea în cauză, astfel încât fiul său să poată merge la curs. Decanul a refuzat să accepte cererea sa. La sfârșitul anului universitar 2006-2007, reclamantul nu a fost autorizat de către decan să efectueze examenele la domiciliu. Conducerea facultății i-a oferit ca unica posibilitate de a-și continua studiile de reface al treilea an în secțiunea universității numită ), sau studii la distanță, ceea ce reclamantul a refuzat, dorind să poată călători în curs în același mod ca și ceilalți studenți care nu au fost afectați de deficiențe locomotorii. Reclamantul a solicitat să poată studia la facultatea de limbi străine din Pitești, pe motiv că sălile de curs se aflau la parter și erau accesibile. În noiembrie 2006, rectorul universității a refuzat să accepte cererea sa. 10. Reclamantul a fost astfel în imposibilitatea de a-și continua studiile universitare după cel de-al doilea an. Potrivit celor afirmate, Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești, unde a fost înscris în perioada 2001-2007, încă nu dispune de o rază de acces până în prezent ; în ceea ce privește Universitatea din Pitești, aceasta nu dispune de rampe de acces la clădirile construite recent și are un lift de acces la secretariatul universităii sau sălile de curs situate în celelalte clădiri. 11. Reclamantul afirmă că a căutat să-și continue studiile în una dintre facultățile București, capitala României, situată în apropierea orașului său natal. Prin familia sa, el ar fi învățat că facultățile de drept și de psihologie ale Universității de Ecologie din București erau înfășurate într-o rază de acces. El ar fi înregistrat în 2010. El a trebuit să ia un taxi pentru a ajunge la cursurile sale, transportul public și trotuarele nu sunt potrivite pentru persoanele cu mobilitate redusă. Casele pentru studenți nu au fost nici potrivite pentru deficiențele sale, el ar fi fost obligat să închirieze, la un preț foarte ridicat, un apartament în centrul Bucureștiului. Cu toate acestea, el ar fi putut urma cursurile numai pentru un semestru, pe motiv că clădirile în care se țineau cursurile nu erau echipate cu toalete adecvate pentru persoanele cu deficiențe locomotorii, ceea ce l-ar fi obligat să se întoarcă acasă de fiecare dată când avea nevoi fiziologice. Obosit psihic și fizic și umilit din cauza acestei situații, el ar fi preferat să renunțe la cursurile sale. 12. Reclamantul indică, de asemenea, că nu a avut acces la diferitele instituții de interes public din România, cum ar fi spitalele publice, cabinetele dentare, muzeele, bibliotecile și sălile de conferințe, pe motiv că aceste locuri nu ar fi fost dotate cu acces adecvat la deficiențele sale locomotorii. El adaugă că, deși multe clădiri au fost recent dotate cu rampe de acces, acestea sunt inutilizabile din cauza înclinației lor foarte puternice sau a lipsei de mână curentă. Procedura penală împotriva S.A. 13. Între timp, în 2004, reclamantul a împrumutat o sumă de bani unei părți terțe S.A., un prieten apropiat, care este proprietarul unei societăți, și a încheiat un contract în forma corespunzătoare, prin care S.A. garanta rambursarea datoriei sale cu toate bunurile sale proprii și toate bunurile societății sale. 14. de a-și rambursa datoria la data convenită în contract, reclamantul a inițiat, prin intermediul unui avocat, o procedură de executare forțată asupra bunurilor debitorului. Un aprod al justiției s-a mutat la domiciliul debitorului și la sediul societății sale. La 16 octombrie 2004, reclamantul, reprezentat de un avocat, depune o plângere penală pentru înșelăciune împotriva S.A. 16. Printr-o ordonanță din 8 februarie 2006, Parchetul a respins cazul S.A. pentru motivul că faptele care i-au fost reproșate nu cad sub incidența legii penale și a subliniat că reclamantul a încheiat de fapt cu S.A. un contract de împrumut în formă corespunzătoare, care valora titlu executoriu și a fost, prin urmare, legal pentru solicitant să obțină rambursarea sumei împrumutate în conformitate cu procedurile de executare forțată prevăzute de dreptul civil. 17. Reclamantul a contestat această decizie prin intermediul unui avocat 18. Prin hotărârea din 7 martie 2007, Tribunalul de Primă Instanță din Pitesti a respins opoziția reclamantului. El a considerat pe bună dreptate că instanța de judecată a considerat că elementele constitutive ale dreptului comunitar de înșelăciune nu au fost reunite în speță și că acesta era legal reclamantului de a compensa prejudiciul său prin intermediul căilor specifice prevăzute de dreptul civil. Această hotărâre ar fi putut fi atacată în termen de zece zile de la data comunicării sale către părți. El a devenit definitiv, niciuna dintre părțile interesate nu a făcut recurs. 19. Potrivit reclamantului, avocatul care l-a reprezentat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Pitești a refuzat să îl reprezinte după hotărârea pronunțată de această instanță pe fondul cauzei, fără a-l informa în acest sens. În cursul desfășurării procedurii în fața Tribunalului de Primă Instanță, acesta nu ar fi informat nici stadiul procedurii, nici termenul de recurs prevăzut de lege pentru contestarea hotărârii din 7 martie 2007, care, prin urmare, ar fi devenit definitiv. Acesta indică faptul că nici baroul de avocatură din Argeș, nici sediul Tribunalului de Primă Instanță din Pitești nu dispune, la data respectivă, de o rază care i-a permis să aibă acces la serviciile în cauză pentru a căuta un alt avocat sau pentru a investiga stadiul de examinare a contestației sale împotriva ordonanței de nejudiciare a Parchetului din 8 februarie 2006. Dreptul și practica internă relevantă 20. La punctele 26-35 din cauza Farcaș c. România 32596/04 (dec.), 14 septembrie 2010) 21. Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, la integrare socială și la participarea la viața comunității din Carta socială europeană revizuită, adoptată la 1 aprilie 1996 de Comitetul miniștrilor, este formulat după cum urmează: Pentru a garanta persoanelor cu handicap, indiferent de vârstă, natura și originea handicapului acestora, exercitarea efectivă a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participarea la viața comunității, părțile interesate se angajează în special (...) să promoveze integrarea deplină și participarea la viața socială, în special prin măsuri, inclusiv asistență tehnică, pentru a depăși obstacolele din calea comunicării și mobilității și pentru a le permite să aibă acces la transporturi, locuințe, activități culturale și recreative. 1 și, în esență, la art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că este victima unei discriminări contrare Convenției, fondată pe deficiențele sale locomotorii, din cauza faptului că i se spune că este obligat să-și continue studiile universitare în orașul său de reședință sau în apropiere, din cauza lipsei de echipamente adaptate handicapului său în clădirile care adăpostesc sălile de curs. 23. Invocând art. 2 din Convenție, acesta a declarat că este traumatizat psihic și psihologic prin inacțiunea autorităților, care nu i-ar fi pus la dispoziție mijloacele adecvate pentru a-i permite accesul la universități, spitale publice, cabinete dentare, muzee, biblioteci și săli de conferințe pentru a-și dezvolta personalitatea și pentru a-și trata bolile. 24. Invocând apoi art. 6 din Convenție, el susține că procedura efectuată de autoritățile judiciare în urma plângerii sale penale împotriva terței părți S.A. nu era echitabilă. El se plânge în special de o lipsă a dreptului său la apărare, având în vedere faptul că nu are acces la baroul de avocați din Pitești și la sediul instanței de primă instanță din același oraș din cauza absenței, în opinia sa, a unei tărâmuri de acces adecvat persoanelor care suferă, ca el, de un handicap loco . 25. În plus, invocă în esență art. 1 din Protocolul nr. (1) se plânge că nu și-a putut recupera creanța față de terța parte S.A. având în vedere că nu a putut să-l însoțească la fața locului pe executorul judecătoresc însărcinat cu executarea titlului său executoriu pentru a identifica bunurile debitorului. 26. Invocând în cele din urmă art. 5 din Convenție, el susține că absența mijloacelor adaptate handicapului său a avut drept consecință de a-l reține la domiciliul său și de a-l priva de contacte cu lumea exterioară. ÎN Â 27. Curtea arată în primul rând că reclamantul se plânge, invocând art. 2 din Protocolul nr. 1 și, în esență, art. 14 din Convenție, să fie victima unei discriminări contrare Convenției, bazată pe deficiențele sale locomotorii, din cauza faptului că i se spune că i se va cere să-și continue studiile universitare în orașul său de reședință sau în apropiere, din cauza lipsei de echipamente adaptate handicapului său în clădirile care adăpostesc sălile de curs. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 28. Curtea observă apoi că reclamantul invocă articolele 2 și 5 din Convenție pentru a se opune imposibilității sale de a-și dezvolta personalitatea și de a stabili contacte cu lumea exterioară din cauza lipsei de mijloace adaptate deficiențelor sale locomotorii pentru a-i permite să aibă acces la universitate și la alte clădiri de interes public ale orașului și pentru a împrumuta mijloace de transport în comun. Or, Curtea arată că reclamantul nu a făcut niciodată obiectul unei măsuri privative de libertate și că: nici un fel de atingere a dreptului său la viață nu a fost săvârșită de către autorități. Aceasta reamintește că, amanta calificării juridice a faptelor cauzei, ea nu se consideră obligată de cea pe care o atribuie reclamanților sau guvernelor lor. În temeiul principiului jura novit huria , de exemplu, a examinat din oficiu obiecțiunile sub aspectul unui articol sau al unui alineat pe care nu l-au invocat părțile. Un Ö Õ se caracterizează prin fapte pe care le-a comis și nu prin simple mijloace sau argumente de drept invocate (a se vedea mutatis mutandis, Guerra și alții c. Italia din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 223, § 44 și Berktay c. În lumina acestor principii, Curtea consideră că este necesar, în circumstanțele din speță, să se examineze acest aspect al reclamantului pe teren la art. 8 din convenție, luat în mod individual sau combinat cu art. 14 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. 29. În ceea ce privește f un c ț i o n aflt e de către reclamant a articolului 6 din Convenție, este necesar să se constate că această d i s p o zi ț i e nu este aplicabilă, sub p o zi ț i e civilă sau penală, procedurii încheiate prin hotărârea din 7 iunie 1997. martie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță din Pitesti. Într-adevăr, procedura în cauză, deschisă ca urmare a unei plângeri penale a reclamantului împotriva unui terț, nu se referea nici la temeinicia unei acuzații penale împotriva reclamantului, nici la o contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 1, se constată cu certitudine din elementele dosarului că obligația reclamantului de a-și recupera creanța decurge din insolvența debitorului și nu dintr-o eventual inactivitate sau o lipsă de eficiență a executorului însărcinat cu executarea execuției. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
42219/07
Răzvan Mihai GHERGHINA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 mars 2012 en une Chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 septembre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Răzvan Mihai Gherghina, est un ressortissant roumain né en 1982 et résidant à Pitești. Il est représenté devant la Cour par sa tante, M
me
Tania Radi.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
En 2001, alors qu’il était inscrit en première année d’études à la faculté de marketing de l’université Constantin Brâncoveanu de Pitești, le requérant fut victime d’un accident qui provoqua un traumatisme vertébral. Atteint d’une déficience locomotrice majeure de ses membres inférieurs, il ne se déplaça plus qu’en fauteuil roulant. Il fut hospitalisé du 12 au 13
décembre 2006. Les médecins constatèrent qu’il souffrait de paraplégie et, au niveau d’une vertèbre, d’exostose, une maladie qui consiste dans le développement de petites tumeurs bénignes à la surface des os.
4.
Aidé par sa tante, M
me
Tania Radi, assistante médicale de profession, qui l’hébergea et se chargea de son programme de récupération motrice, il vit son état physique s’améliorer au cours de 2007 et fut en mesure de se déplacer seul sur des surfaces horizontales, en prenant appui sur des barres de soutien parallèles ou des rampes d’accès.
5.
Il ressort d’un certificat délivré le 3 avril 2007 par la Commission d’évaluation des personnes ayant un handicap que le requérant faisait partie des personnes atteintes d’un handicap grave, ce qui lui donnait droit, selon la loi, à un assistant personnel.
1.
Les tentatives du requérant pour suivre une formation d’enseignement supérieur
6.
En dépit de sa maladie, le requérant réussit la première et la seconde année d’études à la faculté de marketing de l’université Constantin Brâncoveanu de Pitești où il était étudiant à la date de son accident. Les bâtiments de l’université n’étant pas accessibles aux personnes à mobilité réduite ni dotés d’une rampe d’accès et d’un équipement adapté, le doyen de la faculté accepta, à la suite de demandes répétées de la mère du requérant, que cet étudiant passât les épreuves des examens à domicile.
7.
Entre 2001 et 2006, la mère du requérant se rendit à nombreuses reprises à l’université pour demander au doyen des informations sur la date à laquelle le bâtiment de l’université deviendrait accessible aux personnes à mobilité réduite. Le doyen lui promit qu’au début de l’année universitaire 2006-2007, le corps B de l’université serait rendu accessible. En octobre 2006, le doyen précisa que les travaux prévus n’étaient pas terminés. En novembre 2006, il informa la mère du requérant que les travaux seraient finalisés en janvier 2007. Trois mois plus tard, les travaux n’étant toujours pas achevés, la mère du requérant prit contact avec le directeur de la société chargée de réaliser les travaux pour obtenir des informations sur la durée prévue pour leur exécution
; elle proposa en outre au doyen de faire construire à ses frais une voie d’accès provisoire au bâtiment en question afin que son fils pût se rendre en cours. Le doyen refusa de faire droit à sa demande.
8.
A la fin de l’année universitaire 2006-2007, le requérant ne fut pas autorisé par le doyen à passer les examens à domicile. La direction de la faculté lui offrit comme seule possibilité de poursuite de ses études de refaire sa troisième année à la section de l’université intitulée «
cours sans fréquentation
» (
cursuri fără frecvență
), ou études à distance, ce que le requérant refusa, souhaitant pouvoir se rendre en cours au même titre que les autres étudiants qui n’étaient pas atteints de déficiences locomotrices.
9.
Le requérant demanda à pouvoir étudier à la faculté de langues étrangères de l’université d’Etat de Pitești, au motif que les salles de cours se trouvaient au rez-de-chaussée et qu’elles lui étaient accessibles. En novembre 2006, le recteur de l’université refusa de faire droit à sa demande.
10.
Le requérant se trouva ainsi dans l’impossibilité de continuer ses études universitaires au-delà de la deuxième année. Selon l’intéressé, l’université Constantin Brâncoveanu de Pitești où il était inscrit entre 2001 et 2007 n’est toujours pas dotée à ce jour d’une rampe d’accès
; quant à l’université d’Etat de Pitești, elle ne dispose de rampes d’accès qu’aux bâtiments construits récemment et elle est dépourvue d’un ascenseur d’accès au secrétariat de l’université ou aux salles de cours situées dans les autres bâtiments.
11.
Le requérant indique avoir cherché à continuer ses études dans l’une des facultés de Bucarest, la capitale de la Roumanie, située à proximité de sa ville natale. Par sa famille, il aurait appris que les facultés de droit et de psychologie de l’université d’écologie de Bucarest étaient dotées d’une rampe d’accès. Il s’y serait inscrit en 2010. Il relate qu’il devait prendre un taxi pour se rendre à ses cours, les transports en commun et les trottoirs n’étant pas adaptés aux personnes à mobilité réduite. Les foyers pour étudiants de la faculté n’étant pas non plus adaptés à ses déficiences, il aurait été obligé de louer, à un prix très élevé, un appartement au centre de Bucarest. Néanmoins, il n’aurait pu suivre les cours que pendant un semestre, au motif que les bâtiments où les cours avaient lieu n’étaient pas équipés de toilettes adaptées aux personnes présentant des déficiences locomotrices, ce qui l’aurait obligé à retourner chez lui chaque fois qu’il avait des besoins physiologiques. Epuisé psychiquement et physiquement et se sentant humilié à cause de cette situation, il aurait préféré renoncer à se rendre à ses cours.
12.
Le requérant indique en outre n’avoir pas pu accéder aux différentes institutions d’intérêt public de Roumanie, telles que hôpitaux publics, cabinets dentaires, musées, bibliothèques et salles de conférences, au motif que ces lieux n’auraient pas été équipés d’accès adaptés à ses déficiences locomotrices. Il ajoute que, bien que de nombreux bâtiments aient récemment été dotés de rampes d’accès, celles-ci sont inutilisables en raison de leur inclinaison très forte ou de l’absence de main courante.
2.
La procédure pénale contre S.A.
13.
Entre-temps, en 2004, le requérant avait prêté une somme d’argent au tiers S.A., un ami proche, gérant d’une société. Ils avaient conclu un contrat en bonne et due forme, par lequel S.A. garantissait le remboursement de sa dette avec tous ses biens propres et tous les biens de sa société.
14.
Confronté au refus de S.A. de rembourser sa dette à la date convenue dans le contrat, le requérant déclencha, par l’intermédiaire d’un avocat, une procédure d’exécution forcée sur les biens du débiteur. Un huissier de justice se déplaça au domicile du débiteur et au siège de sa société. Il n’y trouva aucun bien susceptible d’être saisi. Le requérant ne put pas accompagner l’huissier chargé de l’exécution forcée de son titre exécutoire au domicile du débiteur et au siège de la société de celui-ci en raison de l’inaccessibilité de ces bâtiments aux personnes souffrant, comme lui, d’un handicap locomoteur.
15.
Le 16 octobre 2004, le requérant, représenté par un avocat, introduisit une plainte pénale pour escroquerie contre S.A.
16.
Par une ordonnance du 8 février 2006, le parquet rendit un non-lieu à l’égard de S.A., au motif que les faits qui lui étaient reprochés ne tombaient pas sous le coup de la loi pénale. Il souligna que le requérant avait en réalité conclu avec S.A. un contrat de prêt en bonne et due forme qui valait titre exécutoire et qu’il était, dès lors, loisible au requérant d’obtenir le remboursement du montant prêté selon les procédures d’exécution forcée prévues par le droit civil.
17.
Le requérant contesta cette décision par l’intermédiaire d’un avocat.
18.
Par un jugement du 7 mars 2007, le tribunal de première instance de Pitești rejeta l’opposition du requérant. Il estima que le parquet avait à juste titre considéré que les éléments constitutifs de l’infraction d’escroquerie n’étaient pas réunis en l’espèce et qu’il était loisible au requérant de compenser son préjudice par le biais des voies spécifiques prévues par le droit civil.
Ce jugement était susceptible d’être attaqué dans un délai de dix jours à compter de la date de sa communication aux parties. Il devint définitif, aucune des parties concernées n’ayant pas fait appel.
19.
Selon le requérant, l’avocat qui le représentait devant le tribunal de première instance de Pitești renonça à le représenter après le jugement rendu par cette juridiction sur le fond de l’affaire, et ce sans l’en informer. Pendant le déroulement de la procédure devant le tribunal de première instance, il ne l’aurait informé ni du stade de la procédure ni du délai de recours prévu par la loi pour contester le jugement du 7 mars 2007, qui serait, de ce fait, devenu définitif. Il indique que ni le barreau d’avocats d’Argeș ni le siège du tribunal de première instance de Pitești ne disposaient, à l’époque, d’une rampe qui lui eût permis d’accéder aux services concernés pour chercher un autre avocat ou pour se renseigner sur le stade de l’examen de sa contestation contre l’ordonnance de non-lieu du parquet du 8 février 2006.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
20.
Un résumé du droit et des pratiques internes pertinentes en l’espèce, relatifs notamment à la protection spéciale, au niveau national, des personnes atteintes d’un handicap se trouve aux paragraphes 26 à 35 de l’affaire
Farcaș c. Roumanie
(n
o
32596/04 (déc.), 14 septembre 2010).
21.
L’article
15 intitulé «
Droit des personnes handicapées à l’autonomie, à l’intégration sociale et à la participation à la vie de communauté
» de la Charte sociale européenne révisée, adoptée les 1
er
‑
4
avril 1996 par le Comité des Ministres, est libellé comme suit :
«
En vue de garantir aux personnes handicapées, quels que soient leur âge, la nature et l’origine de leur handicap, l’exercice effectif du droit à l’autonomie, à l’intégration sociale et à la participation à la vie de communauté, les parties s’engagent notamment
:
(...)
3.
à favoriser leur pleine intégration et participation à la vie sociale, notamment par des mesures, y compris des aides techniques, visant à surmonter des obstacles à la communication et à la mobilité et à leur permettre d’accéder aux transports, au logement, aux activités culturelles et aux loisirs.
»
22.
Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
1 et, en substance, l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’être victime d’une discrimination contraire à la Convention, fondée sur ses déficiences locomotrices, en raison de l’impossibilité qu’il dit lui être faite de continuer ses études universitaires dans sa ville de résidence ou à proximité, faute d’équipements adaptés à son handicap dans les bâtiments abritant les salles de cours.
23.
Invoquant de surcroît l’article 2 de la Convention, il allègue être traumatisé psychiquement et psychologiquement par l’inaction des autorités, qui n’auraient pas mis à sa disposition les moyens adaptés à ses déficiences locomotrices pour lui permettre d’accéder à l’université, aux hôpitaux publics, cabinets dentaires, musées, bibliothèques et salles de conférences afin de développer sa personnalité et soigner ses maladies.
24.
Invoquant ensuite l’article 6 de la Convention, il allègue que la procédure menée par les autorités judiciaires à la suite de sa plainte pénale contre le tiers S.A. n’était pas équitable. Il se plaint en particulier d’une méconnaissance de son droit à la défense compte tenu de son impossibilité d’accéder au barreau d’avocats de Pitești et au siège du tribunal de première instance de la même ville à cause de l’absence, selon lui, d’une rampe d’accès adaptée aux personnes souffrant, comme lui, d’un
handicap locomoteur.
25.
En outre, invoquant en substance l’article 1 du Protocole n
o
1, il se plaint de n’avoir pu recouvrer sa créance à l’encontre du tiers S.A. compte tenu de son impossibilité d’accompagner sur place l’huissier de justice chargé de l’exécution forcée de son titre exécutoire pour identifier les biens du débiteur.
26.
Invoquant enfin l’article 5 de la Convention, il allègue que l’absence de moyens adaptés à son handicap a eu pour conséquence de le confiner à son domicile et de le priver de contacts avec le monde extérieur.
27.
La Cour relève tout d’abord que le requérant se plaint, invoquant l’article 2 du Protocole n
o
1 et, en substance, l’article 14 de la Convention, d’être victime d’une discrimination contraire à la Convention, fondée sur ses déficiences locomotrices, en raison de l’impossibilité qu’il dit lui être faite de continuer ses études universitaires dans sa ville de résidence ou à proximité, faute d’équipements adaptés à son handicap dans les bâtiments abritant les salles de cours. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
28.
La Cour note ensuite que requérant invoque les articles 2 et 5 de la Convention pour alléguer de son impossibilité de développer sa personnalité et de nouer des contactes avec le monde extérieur en raison de l’absence de moyens adaptés à ses déficiences locomotrices pour lui permettre d’accéder à l’université et à d’autres bâtiments d’intérêt public de la ville et d’emprunter des moyens de transport en commun. Or, la Cour relève que le requérant n’a jamais fait l’objet d’une mesure privative de liberté et qu’aucune sorte d’atteinte à son droit à la vie n’a été commise par les autorités. Elle rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements. En vertu du principe
jura novit curia
, elle a, par exemple, examiné d’office des griefs sous l’angle d’un article ou paragraphe que n’avaient pas invoqué les parties. Un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir
mutatis mutandis, Guerra et autres c. Italie
du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-I, p. 223, § 44, et
Berktay c.
Turquie
, n
o
22493/93, § 167, 1
er
mars 2001). A la lumière de ces principes, la Cour considère nécessaire, dans les circonstances de l’espèce, d’examiner ce grief du requérant sur le terrain de l’article 8 de la Convention, pris isolément ou combiné avec l’article 14 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 §
2
b) de son règlement.
29.
S’agissant du grief tiré par le requérant de l’article 6 de la Convention, force est de constater que cette disposition n’est pas applicable, sous son volet civil ou pénal, à la procédure terminée par le
jugement du 7
mars 2007 du tribunal de première instance de Pitești. En effet, la procédure en cause, ouverte à la suite d’une plainte pénale du requérant contre un tiers, ne concernait ni le bien-fondé d’une accusation pénale contre le requérant ni une contestation sur ses droits et obligations de caractère civil. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
30.
Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, il ressort avec certitude des éléments du dossier que l’impossibilité pour le requérant de récupérer sa créance découle de l’insolvabilité du débiteur et non pas d’une éventuelle inactivité ou d’un manque d’efficacité de l’huissier chargé de l’exécution forcée du titre exécutoire. Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 §
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés des articles 8 de la Convention et 2 du Protocole n
o
1, pris isolément ou combinés avec l’article 14 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffière adjointe
Président