GHEORGHE c. ROUMANIE

Legea nr. 29/1990 privind litigiul administrativ art. 1 «Toată persoana fizică sau morală care apreciază că a suferit o atingere a drepturilor sale, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a răspunde cererilor sale privind aceste drepturi, poate introduce în fața instanței competente o acțiune în anulare a actului, în recunoaștere a dreptului invocat și în reparare a eventualului prejudiciu suferit» art. 6 «Instanța judecă acțiunea în regim de urgență (...)»

Legea nr. 35/1993 privind impozitul pe venit art. 9 «Următoarele categorii de persoane sunt scutite de impozit pe venit: (...) d) persoanele cu dizabilități (...), care suferă de o dizabilitate de gradul unu sau doi, stabilită prin certificat al Comisiei de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, conform dispozițiilor legale.»

Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități art. 1 «Clasificarea într-una dintre categorii de persoane cu dizabilități care necesită protecție specială se face prin certificat emis de Comisiile de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă care funcționează în cadrul spitalelor departamentale (...)» art. 5 «Persoanele cu dizabilități au dreptul: a) la asistență medicală și acordare gratuită a medicamentelor, (...) pentru cei al căror venit lunar este mai mic decât salariul brut minim garantat de stat (...) e) la gratuit pe transportul public urban (...) și pe transportul public interurban (...) f) la scutire de taxele legate de instalare, transfer și abonament la serviciul telefonic (...)»

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și accesul la muncă al persoanelor cu dizabilități, înlocuind legea nr. 53/1992 art. 2 «Clasificarea într-una dintre categorii de persoane cu dizabilități care necesită protecție specială (...) este atestată prin certificat emis de Comisiile [departamentale] de expertiză medicală a persoanelor cu dizabilități.» art. 19 «(...) persoanele adulte care suferă de o dizabilitate beneficiază de următoarele drepturi: f) scutire de taxele legate de instalare, transfer și abonament la serviciul telefonic (...) g) gratuit pe transportul public urban (...) h) gratuit pe transportul public interurban (...) j) acordare de asistență medicală în conformitate cu dispozițiile legii privind asigurările sociale de sănătate și reglementările ministerului Sănătății și secretariatului de stat pentru Persoane cu Dizabilități.» art. 25 «Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu dizabilități funcționează [de la 1 ianuarie 2000] în cadrul Birourilor departamentale pentru persoane cu dizabilități.»

Legislația privind medicamentele acordate gratuit sau cu contribuție financiară din partea pacienților beneficiind de o asigurare socială Conform decretelor Guvernului nr. 44 din 2 februarie 1998, 1417 din 6 decembrie 2002, 516 din 8 mai 2003, precum și ordinele ministrului Sănătății Publice nr. 328/70 din 19 mai 1999 și 72/44 din 11 februarie 2002, medicamentul principal solicitat de reclamant, și anume Factorul VIII, nu era pe lista medicamentelor acordate gratuit sau cu contribuție ale asiguraților, pentru tratamentele preventive în regim ambulatoriu. C. Carta Socială Europeană revizuită Intată în vigoare la 1 iulie 1999 pentru România, Carta Socială Europeană revizuită dispune: art. 13 - Dreptul la asistență socială și medicală «Cu scopul de a asigura exercitarea efectivă a dreptului la asistență socială și medicală, Parties se angajează: să se gândească că orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care nu este în stare să procure acestea prin propriile sale mijloace sau să le primească de la o altă sursă, în special prin prestații rezultate dintr-o schemă de asigurare socială, poate obține asistență potrivită și, în caz de boală, ingrijiri necesitate de starea sa. (...)» PRETENSIUNI 1. Reclamantul susține o atingere a dreptului la viață, garantat de art. 2 din Convenție, susținând că suspendarea tratamentului medical gratuit și preventiv la care el aprecia că avea drept în virtutea legii nr. 53/1992 a pus grav în pericol viața. 2. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el se plânge că cauza sa în procedura de litigiu administrativ nu a fost ascultată echitabil și de o instanță imparțială, în măsura în care instanțele au schimbat în mod arbitrar obiectul acțiunii. El se plânge de asemenea de durata procedurii, pe care o consideră excesivă, ținând seama de starea de sănătate. ÎN DREPT 1. Reclamantul susține o atingere a dreptului la viață din cauza absenței tratamentului medical. El invocă art. 2 din Convenție în temeiul căruia: «Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligată nimănui în mod intenționat, cu excepția executării unei sentințe capitale pronunțate de o instanță în cazul în care delictul este pedepsit cu această pedeapsă de lege.» Guvernul susține că legea nr. 53/1992 nu prevede tratamentul gratuit și preventiv al hemofilie, dar că din cauza costului foarte ridicat al medicamentului Factorul VIII, acesta nu este administrat decât în caz de accident hemoragic și doar în regim de spitalizare. Cu privire la posibilitatea pentru reclamant de a primi acest medicament în virtutea legii sus-menționate pentru a urma un tratament preventiv și în regim ambulatoriu, Guvernul subliniază că legislația privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități trebuie interpretată în conexiune cu legislația în materia asigurărilor sociale de sănătate. În această privință, el furnizează lista medicamentelor rambursate total sau parțial și care sunt disponibile pentru tratamentele preventive și în regim ambulatoriu. Cu toate acestea, el remarcă că medicamentul solicitat de reclamant nu figurează pe niciuna dintre aceste liste. În plus, Guvernul subliniază că Biroul departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități nu avea nicio atribucție privind acordarea asistenței medicale gratuite. Prin urmare, el susține că decizia luată în 1998 de această instituție viza doar suspendarea unor facilități prevăzute de legea nr. 53/1992, și anume transportul și abonamentul telefonic gratuite, și cu siguranță nu suprimarea vreunui tratament medical. Guvernul reamintește apoi că reclamantul a fost internat de mai multe ori ca urmare a diveri accidente hemoragice și că de fiecare dată el a primit tratamentul necesar. El susține că în prezent, reclamantul este înregistrat la Institutul național de hematologie și că poate beneficia de tratament în cadrul unui program național de prevenție și control al hemofilie, finanțat în limitele fondurilor disponibile de bugetul asigurărilor sociale. Reclamantul susține că în cauza deciziei Biroului departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități, el s-a lovit între octombrie 1998 și mai 2000 de un «refuz total al autorităților de a prelungi orice asistență medicală gratuită», ceea ce ar fi pus viața în pericol. Într-o scrisoare din 25 aprilie 2005, el recunoaște că tratamentul de care beneficiase a fost întotdeauna de natură curativă, în caz de urgență și în regim de spitalizare. Curtea reamintește că prima propoziție a articolului 2 obligă statele, nu doar să se abțină de la provocarea morții în manieră voluntară și neregulată, ci și să ia măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor supuse jurisdicției lor (L.C.B. c. Regatul Unit, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1403, § 36). Pentru Curte, nu se poate exclude că actele și omisiuni ale autorităților în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanțe, angaja responsabilitatea lor sub aspectul componentei materiale a articolului 2 (Powell c. Regatul Unit (decizie) nr. 45305/99, 4 mai 2000). În plus, Curtea observă că o chestiune poate fi ridicată sub aspectul articolului 2 din Convenție atunci când este dovedit că autoritățile unui stat contractant au pus viața unei persoane în pericol prin refuzul să-i ofere ingrijiri medicale pe care ele se angajaseră să le furnizeze întregii populații (Cipru c. Turcia [GC], nr. 25781/94, § 219, ECHR 2001-IV). În cauza de față, Curtea observă că în formularul de cerere, precum și în corespondența inițială cu Curtea, reclamantul pretindea că avea drept în virtutea legii nr. 53/1992 la un tratament medical gratuit și preventiv care ar fi fost suspendat în octombrie 1998 de o decizie a Biroului departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități. Cu toate acestea, din documentele înaintate de Guvern la susținerea observațiilor sale, rezultă că din cauza costului ridicat al Factorului VIII, tratamentul hemofilie nu era furnizat gratuit decât în caz de accident hemoragic și doar în regim de spitalizare. De altfel, în scrisoarea din 25 aprilie 2005, reclamantul admite că nu beneficiase decât de acest tip de tratament. Curtea observă de asemenea că reclamantul beneficiase de tratament specific în cursul numeroaselor spitalizări și că este în prezent înregistrat la Institutul național de hematologie. Prin urmare, el poate beneficia de tratament în caz de accident hemoragic. De altfel, reclamantul nu furnizează niciun indice care să tind să dovedească un eventuel refuz al instituțiilor medicale de a-l internaž și de a-l trata în ipoteza în care un accident hemoragic ar fi survenit în perioada litigioasă, și anume între octombrie 1998 și mai 2000. Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea apreciază că reclamantul a avut acces la ingrijirile medicale curente pe care autoritățile se angajaseră să le furnizeze persoanelor care sufereau de această boală (a se vedea, mutatis mutandis, Nitecki c. Polonia (decizie), nr. 65653/01, 21 martie 2002, și Pentiacova și alții c. Moldova (decizie), nr. 14462/03, 4 ianuarie 2005). Curtea este conștientă de gravitate, precum și de caracterul ireversibil al bolii reclamantului. De aceea, ea nu poate decât să deplore absența unui tratament medical permanent care ar fi putut cel puțin să rețină evoluția bolii. Cu toate acestea, alegerile care trebuie făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele, mai ales atunci când acestea din urmă sunt limitate, revin autorităților naționale (Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, p. 1359, § 116). În asemenea circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că autoritățile au încălcat obligația lor pozitivă, în domeniul ingrijirilor medicale, de a lua măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor supuse jurisdicției lor (a se vedea, mutatis mutandis, Nitecki, precitat). Rezultă că acest grief este evident neîntemeiuat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. De altfel, din motivele expuse mai sus, Curtea nu apreciază necesar să procedeze din oficiu la examinarea separată a acestui grief sub aspectul articolelor 3 și 8 din Convenție. 2. Reclamantul se plânge de o atingere la dreptul la proces echitabil în fața curții de apel din Ploiești și Curții Supreme de Justiție. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, în temeiul căruia: «Toată persoana are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)» A. Asupra excepției Guvernului privind incompatibilitatea ratione materiae a grievului cu dispozițiile Convenției Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu este aplicabil în prezenta cauză deoarece dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru medicamentele reclamate nu este recunoscut în dreptul intern, în special de legea nr. 53/1992. Orice ar fi, el susține că această lege impunea un venit mai mic decât salariul lunar minim pentru a putea beneficia de asistență medicală gratuită. Cu toate acestea, venitul lunar al reclamantului era mai mare. Reclamantul menține că ar fi trebuit să beneficieze de asistență medicală gratuită în virtutea legii nr. 53/1992. Curtea reamintește jurisprudență sa binecuvântată potrivit căreia pentru ca art. 6 § 1, sub rubrica «civil», să se aplice, trebuie să existe o «contestație» asupra unui «drept» pe care se poate pretinde, cel puțin într-o manieră defensabilă, recunoscut în dreptul intern. Această contestație poate privi atât existența în sine a unui drept cât și întindere sau modalitățile exercitării sale. În cauza de față, Guvernul nu contestă că legea nr. 53/1992 prevede, sub anumite condiții, un drept la asistență medicală gratuită, ci întrunirea acestor condiții de reclamant. Cu toate acestea, Curtea apreciază că aparținea instanțelor interne să se pronunțe asupra fondamentului cererii reclamantului. Orice ar fi, presupunând că dreptul la un tratament gratuit și preventiv al hemofilie nu ar fi fost prevăzut de dreptul intern, Curtea observă că reclamantul a cerut, nu doar rambursarea costului medicamentelor, ci și daunele-interese din cauza suspendării celorlalte drepturi prevăzute de legea nr. 53/1992, și anume gratuit pentru transporturi și abonament telefonic, ceea ce cu siguranță constituie o «contestație asupra unui drept de caracter civil» prevăzut de dreptul intern. Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi acceptată. B. Asupra fondamentului grievului Curtea observă că acest grief cuprinde trei ramuri: prima privește presupusa schimbare arbitrară a obiectului acțiunii, a doua vizează presupusa absență de imparțialitate a instanțelor și a treia ține de durata procedurii. 1. Obiectul acțiunii în litigiu administrativ Guvernul susține că cerințele unui proces echitabil au fost pe deplin respectate în cursul procedurii. Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că curtea de apel din Ploiești și Curtea Supremă de Justiție au interpretat în manieră eronată cererea sa, respingând acțiunea cu motivul că nu contestase certificatul atestând dizabilitatea de care suferea. În această privință, el subliniază că nu ceruse deloc alte drepturi decât cele prevăzute pentru categoria sa de dizabilitate și că nu avea niciun interes să conteste certificatul sus-menționat care corespundea, după spusele sale, realității. Curtea apreciază, la lumina întregului ansamblu de argumente ale parties, că acest grief ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare de fond. Rezultă că nu poate fi declarat manifest neîntemeiuat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat. 2. Imparțialitate instanțelor interne Reclamantul susține de asemenea o lipsă de imparțialitate a instanțelor. Curtea observă că aceste susțineri nu sunt în niciun fel susținute. Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiuat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Durata procedurii Guvernul susține că procedura prezenta o oarecare complexitate din cauza necesității efectuării unei expertiize medicale. El subliniază de asemenea că comportamentul reclamantului a contribuit la prelungirea procedurii, deoarece a cerut de mai multe ori țineri în suspens ale ședinților. De aceea, el apreciază că niciun retard nu poate fi imputabil instanțelor interne. Reclamantul menține că durata procedurii a nesocotit principiul «termenului rezonabil» și insistă pe faptul că conflictul de competență între curtea de apel și tribunalul departamental a cauzat o retardare considerabilă în cursul căreia starea de sănătate s-a degradat grav. Curtea apreciază, la lumina întregului ansamblu de argumente ale parties, că acest grief ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare de fond. Rezultă că nu poate fi declarat manifest neîntemeiuat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară recevabile, cu rezervă a tuturor mijloacelor de fond, griefurile reclamantului trase din art. 6 § 1 din Convenție, privind interpretarea presupus eronată a obiectului acțiunii sale și durata procedurii; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

La loi n o 29/1990 sur le contentieux administratif Article 1 er « Toute personne physique ou morale qui estime qu’une atteinte a été portée à ses droits, par un acte administratif ou par le refus injustifié d’une autorité administrative de répondre à sa demande concernant ces droits, peut introduire devant la juridiction compétente une action en annulation de l’acte, en reconnaissance du droit allégué et en réparation de l’éventuel préjudice subi » Article 6 « Le tribunal procède au jugement de l’action en régime d’urgence (...) »

La loi n o 35/1993 sur l’impôt sur les salaires Article 9 « Les catégories suivantes de personnes sont exonérées de l’impôt sur les salaires : (...) d) les personnes handicapées (...), souffrant d’un handicap de premier ou de deuxième degré, établi par certificat des Commissions d’expertise médicale et de récupération de la capacité de travail, selon les dispositions légales. »

La loi n o 53/1992 sur la protection spéciale des personnes handicapées Article 1 « Le classement dans l’une des catégories de personnes handicapées qui nécessitent une protection spéciale est fait par certificat émis par les Commissions d’expertise médicale et de récupération de la capacité de travail qui fonctionnent auprès des hôpitaux départementaux (...) » Article 5 « Les personnes handicapées ont droit : a) à l’assistance médicale et à l’octroi gratuit des médicaments, (...) pour ceux dont le revenu mensuel est inférieur au salaire brut minimum garanti par l’État (...) e) à la gratuité sur le transport public urbain (...) et sur le transport public interurbain (...) f) à l’exonération des frais liés à l’installation, le transfert et l’abonnement au service téléphonique (...)

L’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 102/1999 du 29 juin 1999 sur la protection spéciale et l’accès à l’emploi des personnes handicapées, remplaçant la loi n o 53/1992 Article 2 « Le classement dans l’une des catégories de personnes handicapées qui nécessitent une protection spéciale (...) est attesté par certificat émis par les Commissions [départementales] d’expertise médicale des personnes handicapées. » Article 19 « (...) les personnes adultes souffrant d’un handicap bénéficient des droits suivants : f) l’exonération des frais liés à l’installation, le transfert et l’abonnement au service téléphonique (...) g) la gratuité sur le transport public urbain (...) h) la gratuité sur le transport public interurbain (...) j) l’octroi de l’assistance médicale conformément aux dispositions de la loi sur les assurances sociales de santé et aux réglementations du ministère de la Santé et du secrétariat d’État pour des Personnes handicapées. » Article 25 « Les Commissions d’expertise médicale des personnes handicapées fonctionnent [à partir du 1 er janvier 2000] auprès des Bureaux départementaux pour les personnes handicapées. »

La législation concernant les médicaments octroyés gratuitement ou avec une contribution financière de la part des patients bénéficiant d’une assurance sociale Selon les arrêtés du gouvernement n os 44 du 2 février 1998, 1417 du 6 décembre 2002, 516 du 8 mai 2003, ainsi que les ordres du ministre de la Santé publique n os 328/70 du 19 mai 1999 et 72/44 du 11 février 2002, le principal médicament sollicité par le requérant, à savoir le Facteur VIII, ne faisait pas partie de la liste des médicaments octroyés gratuitement ou avec contribution des assurés, pour des traitements préventifs en ambulatoire. C. La Charte sociale européenne révisée Entrée en vigueur le 1 er juillet 1999 à l’égard de la Roumanie, la Charte sociale européenne révisée dispose : Article 13 - Droit à l’assistance sociale et médicale « En vue d’assurer l’exercice effectif du droit à l’assistance sociale et médicale, les Parties s’engagent : à veiller à ce que toute personne qui ne dispose pas de ressources suffisantes et qui n’est pas en mesure de se procurer celles ‑ ci par ses propres moyens ou de les recevoir d’une autre source, notamment par des prestations résultant d’un régime de sécurité sociale, puisse obtenir une assistance appropriée et, en cas de maladie, les soins nécessités par son état. (...) » GRIEFS 1. Le requérant allègue une atteinte à son droit à la vie, garanti par l’article 2 de la Convention, faisant valoir que la suspension du traitement médical gratuit et préventif auquel il prétendait avoir droit en vertu de la loi n o 53/1992 a gravement mis sa vie en danger. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint de ce que sa cause dans la procédure en contentieux administratif, n’a pas été entendue équitablement et par un tribunal impartial, dans la mesure où les tribunaux ont arbitrairement changé l’objet de son action. Il se plaint également de la durée de la procédure, qu’il considère excessive, compte tenu de son état de santé. EN DROIT 1. Le requérant allègue une atteinte à son droit à la vie en raison de l’absence du traitement médical. Il invoque l’article 2 de la Convention aux termes duquel : « Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. » Le Gouvernement fait valoir que la loi n o 53/1992 ne prévoit pas le traitement gratuit et préventif de l’hémophilie, mais qu’en raison du coût très élevé du médicament Facteur VIII, il n’est administré qu’en cas d’accident hémorragique et seulement en régime d’hospitalisation. En ce qui concerne la possibilité pour le requérant de se voir octroyer ce médicament en vertu de la loi susmentionnée pour suivre un traitement préventif et en régime ambulatoire, le Gouvernement souligne que la législation sur la protection spéciale des personnes handicapées doit être interprétée en connexion avec la législation en matière d’assurances sociales de santé. A cet égard, il fournit la liste des médicaments remboursés totalement ou partiellement et qui sont disponibles pour des traitements préventifs et en régime ambulatoire. Or, il relève que le médicament sollicité par le requérant ne figure sur aucune de ces listes. De plus, le Gouvernement souligne que le Bureau départemental pour la protection des personnes handicapées n’avait aucune attribution quant à l’octroi de l’assistance médicale gratuite. Par conséquent, il soutient que la décision prise en 1998 par cette institution ne visait que la suspension de certaines facilités prévues par la loi n o 53/1992, à savoir le transport et l’abonnement téléphonique gratuits, et nullement la suppression d’un quelconque traitement médical. Le Gouvernement rappelle ensuite que le requérant a été hospitalisé plusieurs fois à la suite de divers accidents hémorragiques et que chaque fois il a reçu le traitement nécessaire. Il fait valoir qu’à présent, le requérant est enregistré à l’Institut national d’hématologie et qu’il peut bénéficier d’un traitement dans le cadre d’un programme national de prévention et de contrôle de l’hémophilie, financé dans la limite des fonds disponibles par le budget des assurances sociales. Le requérant soutient qu’en raison de la décision du Bureau départemental pour la protection des personnes handicapées, il s’est heurté entre octobre 1998 et mai 2000 à un « refus total des autorités de prolonger toute assistance médicale gratuite », ce qui aurait mis sa vie en danger. Dans une lettre du 25 avril 2005, il reconnaît que le traitement dont il a bénéficié a toujours été de nature curative, en cas d’urgence et en régime d’hospitalisation. La Cour rappelle que la première phrase de l’article 2 astreint les Etats, non seulement à s’abstenir de provoquer la mort de manière volontaire et irrégulière, mais aussi à prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de leur juridiction ( L.C.B. c. Royaume-Uni , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ III, p. 1403, § 36). Pour la Cour, on ne saurait exclure que les actes et omissions des autorités dans le cadre des politiques de santé publique peuvent, dans certaines circonstances, engager leur responsabilité sous l’angle du volet matériel de l’article 2 ( Powell c. Royaume-Uni (déc.) n o 45305/99, 4 mai 2000). De plus, la Cour observe qu’une question peut se poser sous l’angle de l’article 2 de la Convention lorsqu’il est prouvé que les autorités d’un Etat contractant ont mis la vie d’une personne en danger en lui refusant les soins médicaux qu’elles se sont engagées à fournir à l’ensemble de la population ( Chypre c. Turquie [GC], n o 25781/94, § 219, ECHR 2001-IV). En l’espèce, la Cour observe que dans le formulaire de requête, ainsi que dans la correspondance initiale avec la Cour, le requérant prétendait avoir droit en vertu de la loi n o 53/1992 à un traitement médical gratuit et préventif qui aurait été suspendu en octobre 1998 par une décision du Bureau départemental pour la protection des personnes handicapées. Or, il ressort des documents soumis par le Gouvernement à l’appui de ses observations, qu’en raison du coût élevé du Facteur VIII, le traitement de l’hémophilie n’était fourni gratuitement qu’en cas d’accident hémorragique et seulement en régime d’hospitalisation. D’ailleurs, dans sa lettre du 25 avril 2005, le requérant admet qu’il n’a bénéficié que de ce type de traitement. La Cour observe également que le requérant a bénéficié du traitement spécifique au cours de ses nombreuses hospitalisations et qu’il est actuellement enregistré à l’Institut national d’hématologie. Il peut ainsi bénéficier du traitement en cas d’accident hémorragique. D’ailleurs, le requérant ne fournit aucun indice tendant à prouver un éventuel refus des institutions médicales de l’hospitaliser et de le soigner dans l’hypothèse où un accident hémorragique serait survenu pendant la période litigieuse, à savoir entre octobre 1998 et mai 2000. Au vu de ces circonstances, la Cour estime que le requérant a eu accès aux soins médicaux courants que les autorités se sont engagées à fournir aux personnes atteintes de cette maladie (voir, mutatis mutandis , Nitecki c. Pologne (déc.), n o 65653/01, 21 mars 2002, et Pentiacova et autres c. Moldova (déc.), n o 14462/03, 4 janvier 2005). La Cour est consciente de la gravité, ainsi que du caractère irréversible de la maladie du requérant. Dès lors, elle ne peut que déplorer l’absence d’un traitement médical permanent qui aurait pu au moins contenir l’évolution de la maladie. Toutefois, les choix à faire en termes de priorités et de ressources, surtout quand ces dernières sont limitées, reviennent aux autorités nationales ( Osman c. Royaume-Uni , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, p. 1359, § 116). Dans pareilles circonstances, la Cour ne saurait conclure que les autorités ont failli à leur obligation positive, dans le domaine de soins médicaux, de prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de leur juridiction (voir, mutatis mutandis , Nitecki , précité). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ailleurs, pour les raisons exposées ci-dessus, la Cour n’estime pas nécessaire de procéder d’office à l’examen séparé de ce grief sous l’angle des articles 3 et 8 de la Convention. 2. Le requérant se plaint d’une atteinte au droit à un procès équitable devant la cour d’appel de Ploiesti et la Cour suprême de Justice. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur l’exception du Gouvernement tirée de l’incompatibilité ratione materiae du grief avec les dispositions de la Convention Le Gouvernement soutient que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable dans la présente affaire dès lors que le droit à se voir rembourser les dépenses pour les médicaments réclamés n’est pas reconnu en droit interne, notamment par la loi n o 53/1992. En tout état de cause, il fait valoir que cette loi imposait un revenu inférieur au salaire mensuel minimum pour pouvoir bénéficier d’une assistance médicale gratuite. Or, le revenu mensuel du requérant était supérieur. Le requérant maintient qu’il aurait dû bénéficier d’une assistance médicale gratuite en vertu de la loi n o 53/1992. La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle pour que l’article 6 § 1, sous sa rubrique « civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait « contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Cette contestation peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En l’espèce, le Gouvernement ne conteste pas que la loi n o 53/1992 prévoit, sous certaines conditions, un droit à une assistance médicale gratuite, mais la réunion de ces conditions par le requérant. Or, la Cour estime qu’il appartenait aux juridictions internes de se prononcer sur le bien-fondé de la demande du requérant. En tout état de cause, à supposer que le droit à un traitement gratuit et préventif de l’hémophilie ne fût pas prévu par le droit interne, la Cour note que le requérant a demandé, non seulement le remboursement du coût des médicaments, mais aussi des dommages et intérêts en raison de la suspension des autres droits prévus par la loi n o 53/1992, à savoir la gratuité des transports et de l’abonnement téléphonique, ce qui de toute évidence, constitue une « contestation sur un droit de caractère civil » prévu par le droit interne. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. B. Sur le bien-fondé du grief La Cour note que ce grief comporte trois branches : la première concerne le prétendu changement arbitraire de l’objet de l’action, la deuxième vise l’absence alléguée d’impartialité des juridictions et la troisième porte sur la durée de la procédure. 1. Objet de l’action en contentieux administratif Le Gouvernement soutient que les exigences d’un procès équitable ont pleinement été respectées au cours de la procédure. Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et fait valoir que la cour d’appel de Ploiești et la Cour suprême de Justice ont interprété de manière erronée sa demande, rejetant l’action au motif qu’il n’avait pas contesté le certificat attestant du handicap dont il souffrait. A cet égard, il souligne qu’il n’avait nullement demandé d’autres droits que ceux prévus pour sa catégorie de handicap et qu’il n’avait aucun intérêt à contester le certificat susmentionné qui correspondait, selon lui, à la réalité. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Impartialité des juridictions internes Le requérant allègue également un manque d’impartialité des juridictions. La Cour observe que ces allégations ne sont nullement étayées. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Durée de la procédure Le Gouvernement soutient que la procédure présentait une certaine complexité en raison de la nécessité d’effectuer une expertise médicale. Il souligne également que le comportement du requérant a contribué au prolongement de la procédure, car il a demandé plusieurs fois l’ajournement des audiences. Dès lors, il estime qu’aucun retard ne saurait être imputé aux juridictions internes. Le requérant maintient que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » et insiste sur le fait que le conflit de compétence entre la cour d’appel et le tribunal départemental a causé un retard considérable au cours duquel son état de santé s’est gravement dégradé. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l’article 6 § 1 de la Convention, concernant l’interprétation prétendument erronée de l’objet de son action et la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président