CtEDO 22.09.2005 AI

GHEORGHE c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
22.09.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GHEORGHE c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererii nr. 19215/04

prezentată de Ion GHEORGHE

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), întrunită la 22 septembrie 2005 într-o cameră compusă din:

Dna.

B.M.

Zupančič,

președinte,

D.

J.

Hedigan,

L.

Caflisch,

C.

Bîrsan,

V.

Zagrebelsky,

D-na.

R.

Jaeger,

D-na.

I.

Ziemele,

judecători,

și D-l. V.

Berger,

greffier de secție,

Având în vedere cererea sus-mențiune introdusă la 23 aprilie 2004,

Având în vedere decizia de a trata în prioritate cererea în virtutea articolului 41 din regulamentul Curții,

Având în vedere observațiile înaintate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

Reclamantul, dl. Ion Gheorghe, este cetățean român, născut în 1971 și domiciliat la Ploiești. Este reprezentat în fața Curții de M-a A. Brudariu și M-a G. Mocanu, avocați la București.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost diagnosticat încă de la naștere ca suferind de hemofilie de tip A, afecțiune congenitală și hereditară caracterizată de o întârziere a coagulării și hemoragii grave apărând la cel mai mic traumatism și necesitând administrarea unui medicament specific (Factorul VIII).

Reclamantul lucra ca funcționar de stat într-un spital local.

De la 1992, Comisia de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă («Comisia») din cadrul ministerului Muncii și Protecției Sociale a examinat reclamantul anual și i-a eliberat de fiecare dată un certificat a cărui valabilitate era temporară, atestând că el suferea de o dizabilitate de gradul doi.

Acest certificat servea pentru a obține de la Biroul departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități («Biroul») drepturile prevăzute de legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități, și anume, printre altele, asistență medicală gratuită, transport și abonament telefonic gratuite, și facilitățile fiscale prevăzute de legea nr. 35/1993, și anume scutirea de plata impozitului pe venit.

De la 7 la 13 aprilie și de la 16 la 24 iulie 1998, reclamantul a fost internat la secția de urgență a spitalului departamental din Ploiești unde a primit tratamentul necesar ca urmare a hemoragiilor.

Printr-un certificat din 26 octombrie 1998, Comisia a confirmat existența dizabilității de gradul doi și, prin o notă scrisă de mână pusă deasupra certificatului, a adăugat «valabil pentru legea nr. 35/1993». Conform informațiilor furnizate de reclamant, inserarea unui tip de notă era o practică comună a Comisiei, deoarece același certificat servea pentru a obține atât drepturile prevăzute de legea nr. 53/1992 cât și facilitățile fiscale prevăzute de legea nr. 35/1993.

Printr-o scrisoare din 15 decembrie 1998, Biroul a informat reclamantul că serviciul de contabilitate a hotărât suspendarea acordării drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992, cu motivul că nota privind legea nr. 35/1993 era pusă pe certificatul din 26 octombrie 1998 și că, prin urmare, acesta nu putea servi decât acordării drepturilor prevăzute de această ultimă lege.

Printr-o scrisoare din 3 februarie 1999, ministerul Muncii a informat reclamantul că «în absența unei dispoziții derogatoare contrare, nu exista niciun obstacol legal ca titularii certificatelor atestând o categorie de dizabilitate care necesită protecție specială, să beneficieze de toate drepturile și facilitățile care le erau legal recunoscute».

La 29 octombrie 1999, Comisia a confirmat dizabilitatea de gradul doi și, pe certificatul eliberat cu această ocazie, ea a insérat din nou nota «valabil pentru legea nr. 35/1993».

Acuzând o degradare gravă a stării de sănătate, datorată absența tratamentului, reclamantul, printr-o adresă depusă pe 3 aprilie 2000 la secretariatul de stat pentru Persoane cu Dizabilități, a contestat suspendarea acordării drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992.

Secretariatul i-a răspuns la 6 aprilie 2000 că nicio dispoziție legală nu interzicea cumulul drepturilor prevăzute de legile nr. 32/1991 și 53/1992 și că aprecia că persoanele care sufereau de o dizabilitate de gradul doi puteau beneficia în comun de drepturile prevăzute de aceste două legi.

De la 17 mai la 23 mai 2000, reclamantul a fost internat la București în clinica de hematologie Colțea unde a primit tratamentul necesar ca urmare a unei hemoragii. În iunie 2000, el a efectuat mai multe analize la Institutul național de hematologie din București și a primit medicamente specifice.

Printr-o acțiune în litigiu administrativ, introdusă în fața curții de apel din Ploiești pe 30 noiembrie 2000 împotriva Biroului și secretariatului de stat pentru Persoane cu Dizabilități, reclamantul a cerut recunoașterea statutului de persoană cu dizabilitate care necesita protecția specială prevăzută de legea nr. 53/1992 și daunele-interese pentru repararea prejudiciului material și moral care i fusese cauzat de suspendarea drepturilor între octombrie 1998 și septembrie 2000, atrăgând o degradare gravă și rapidă a stării de sănătate. El a cerut condamnarea secretariatului de stat să-i verseze 1.184.502.000 lei reprezentând costul tratamentului preventiv și în special al medicamentului Factorul VIII la care el aprecia că avea drept gratuit dacă Biroul nu i-ar fi suspendat drepturile prevăzute de legea nr. 53/1992, precum și suma de 11.920.200 lei reprezentând valoarea transportului și abonamentului telefonic gratuite de care nici el nu beneficiase.

La încheierea ședinței din 15 ianuarie 2001, avocatul reclamantului a cerut o ținere în suspens a pronunțării sentinței pentru a-i permite să depună concluzii scrise.

Curtea de apel a pronunțat sentința pe 22 ianuarie 2001. Ea a observat că Comisia i-a eliberat reclamantului certificatele anuale atestând o dizabilitate de gradul doi. De aceea, ea a apreciat că i-a fost recunoscut pentru perioada mențiune statutul invocat și prin urmare, a respins prima cerere ca neîntemeiată.

Cât privește acordarea daunelor-interese, curtea a apreciat că nu era competentă să se cunoască și a trimis dosarul tribunalului departamental civil din Prahova.

De la 5 la 10 februarie 2001, reclamantul a fost internat la București în clinica de hematologie Colțea ca urmare a unei hemoragii.

În cursul procedurii în fața tribunalului departamental, pe 12 martie, 4 mai și 1 iunie 2001, avocatul reclamantului a cerut ținere în suspens pentru a versa probe în dosar și pentru a formula concluzii scrise.

Printr-o sentință din 5 iunie 2001, tribunalul departamental a declint la rândul său competența în favoarea curții de apel. Sesizată de conflictul negativ de competență, Curtea Supremă de Justiție, printr-o hotărâre din 21 noiembrie 2001, a spus că curtea de apel din Ploiești era competentă. Dosarul a fost reinscris pe rol la această curte.

Curtea a interogat doi martori citați de reclamant și a ordonat o expertiză medico-legală a stării de sănătate.

Expertiza a fost efectuată de serviciul medico-legal al orașului Ploiești. Raportul a referit numeroase hemoragii interne care au provocat deformări osoase foarte importante, blocarea articulațiilor și imposibilitatea deplasării. Ea a concluzionat că «stoparea tratamentului a atras agravarea bruscă a bolii, favorizând apariția de complicații foarte grave, și anume hemoragii interne și externe, hemoragii intracraniene cu hematome, paralizii, flebite și asfixii».

În cursul procedurii în fața curții de apel, pe 12 martie 2002, reclamantul a cerut o ținere în suspens pentru a angaja un avocat nou. La 7 iunie 2002, avocatul a solicitat o ținere în suspens pentru a depune concluzii scrise.

Printr-o hotărâre din 14 iunie 2002, curtea de apel, pe baza certificatelor emise în 1998 și 1999 de Comisie, a constatat că, pentru perioada în cauză, reclamantul fusese recunoscut ca persoană care suferea de o dizabilitate de gradul doi. Cu toate acestea, ea a respins cererea acordării daunelor-interese, cu motivul că «nu contestase, conform căilor legale [art. 27 din ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999, înlocuind legea nr. 53/1992] apartenența sa la una dintre categorii de persoane cu dizabilități» și că putea «contesta și cere revizuirea clasificării sale în una dintre aceste categorii dacă nu mai corespundea realității». Curtea a adăugat că reclamantul nu putea introduce o acțiune în fața instanțelor pentru a-și valida drepturile decât în cazul în care autoritățile competente decideau să-i schimbe categoria de dizabilitate și că apoi refuzau să-i acordeze drepturile prevăzute de lege. Ea a concluzionat că, în măsura în care reclamantul «nu dovedit schimbarea categoriei de persoană cu dizabilitate, cu o dizabilitate mai gravă, ceea ce ar fi putut să-i confere drepturi mai largi», plângerea sa se dovedea neîntemeiată, și prin urmare, a respins acțiunea.

Reclamantul a depus recurs în fața Curții Supreme de Justiție susținând că curtea de apel interpretase într-o manieră eronată faptele și că dizabilitatea de gradul doi care i fusese recunoscută îl autorizează să beneficieze cumulativ de drepturile prevăzute de cele două legi.

La ședința din 25 februarie 2003, reclamantul a cerut o ținere în suspens a examinării recursului, susținând că era imposibil să participe la ședință din cauza stării de sănătate. Ședința a fost fixată succesiv pe 27 mai 2003, apoi pe 21 octombrie 2003, unde au avut loc dezbaterile.

În același timp, de la 6 la 15 mai 2003, reclamantul a fost internat la secția de urgență a spitalului departamental din Ploiești.

Printr-un decret din 7 mai 2003, Oficiul departamental pentru pensii a hotărât pensionarea reclamantului pentru invaliditate.

La 22 mai 2003, Comisia a constatat că dizabilitatea reclamantului se agravase și că el suferea acum de o dizabilitate de gradul unu.

Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a confirmat fondamentul hotărârii curții de apel. Ea a apreciat că «atât timp cât interesatul nu contestase [certificatul atestând dizabilitatea] în fața Comisiei superioare de expertiză medicală conform dispozițiilor legale, era cu dreptate că curtea de apel hotărâse că nu avea drept la acordarea drepturilor prevăzute de ordonanța nr. 102/1999».

Ca urmare a hemoragiilor, reclamantul a fost internat din nou la secția de urgență a spitalului departamental din Ploiești de la 25 la 30 martie și de la 10 la 18 decembrie 2004. De la 29 mai la 1 iunie 2005, el a fost internat la București în clinica de hematologie Colțea.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Legea nr. 29/1990 privind litigiul administrativ

art. 1

«Toată persoana fizică sau morală care apreciază că a suferit o atingere a drepturilor sale, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a răspunde cererilor sale privind aceste drepturi, poate introduce în fața instanței competente o acțiune în anulare a actului, în recunoaștere a dreptului invocat și în reparare a eventualului prejudiciu suferit»

art. 6

«Instanța judecă acțiunea în regim de urgență (...)»

2.

Legea nr. 35/1993 privind impozitul pe venit

art. 9

«Următoarele categorii de persoane sunt scutite de impozit pe venit: (...) d) persoanele cu dizabilități (...), care suferă de o dizabilitate de gradul unu sau doi, stabilită prin certificat al Comisiei de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, conform dispozițiilor legale.»

3.

Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități

art. 1

«Clasificarea într-una dintre categorii de persoane cu dizabilități care necesită protecție specială se face prin certificat emis de Comisiile de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă care funcționează în cadrul spitalelor departamentale (...)»

art. 5

«Persoanele cu dizabilități au dreptul:

a) la asistență medicală și acordare gratuită a medicamentelor, (...) pentru cei al căror venit lunar este mai mic decât salariul brut minim garantat de stat (...)

e) la gratuit pe transportul public urban (...) și pe transportul public interurban (...)

f) la scutire de taxele legate de instalare, transfer și abonament la serviciul telefonic (...)»

4.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și accesul la muncă al persoanelor cu dizabilități, înlocuind legea nr. 53/1992

art. 2

«Clasificarea într-una dintre categorii de persoane cu dizabilități care necesită protecție specială (...) este atestată prin certificat emis de Comisiile [departamentale] de expertiză medicală a persoanelor cu dizabilități.»

art. 19

«(...) persoanele adulte care suferă de o dizabilitate beneficiază de următoarele drepturi:

f) scutire de taxele legate de instalare, transfer și abonament la serviciul telefonic (...)

g) gratuit pe transportul public urban (...)

h) gratuit pe transportul public interurban (...)

j) acordare de asistență medicală în conformitate cu dispozițiile legii privind asigurările sociale de sănătate și reglementările ministerului Sănătății și secretariatului de stat pentru Persoane cu Dizabilități.»

art. 25

«Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu dizabilități funcționează [de la 1 ianuarie 2000] în cadrul Birourilor departamentale pentru persoane cu dizabilități.»

5.

Legislația privind medicamentele acordate gratuit sau cu contribuție financiară din partea pacienților beneficiind de o asigurare socială

Conform decretelor Guvernului nr. 44 din 2 februarie 1998, 1417 din 6 decembrie 2002, 516 din 8 mai 2003, precum și ordinele ministrului Sănătății Publice nr. 328/70 din 19 mai 1999 și 72/44 din 11 februarie 2002, medicamentul principal solicitat de reclamant, și anume Factorul VIII, nu era pe lista medicamentelor acordate gratuit sau cu contribuție ale asiguraților, pentru tratamentele preventive în regim ambulatoriu.

C.

Carta Socială Europeană revizuită

Intată în vigoare la 1 iulie 1999 pentru România, Carta Socială Europeană revizuită dispune:

art. 13 - Dreptul la asistență socială și medicală

«Cu scopul de a asigura exercitarea efectivă a dreptului la asistență socială și medicală, Parties se angajează:

să se gândească că orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care nu este în stare să procure acestea prin propriile sale mijloace sau să le primească de la o altă sursă, în special prin prestații rezultate dintr-o schemă de asigurare socială, poate obține asistență potrivită și, în caz de boală, ingrijiri necesitate de starea sa.

(...)»

1.

Reclamantul susține o atingere a dreptului la viață, garantat de art. 2 din Convenție, susținând că suspendarea tratamentului medical gratuit și preventiv la care el aprecia că avea drept în virtutea legii nr. 53/1992 a pus grav în pericol viața.

2.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el se plânge că cauza sa în procedura de litigiu administrativ nu a fost ascultată echitabil și de o instanță imparțială, în măsura în care instanțele au schimbat în mod arbitrar obiectul acțiunii. El se plânge de asemenea de durata procedurii, pe care o consideră excesivă, ținând seama de starea de sănătate.

1.

Reclamantul susține o atingere a dreptului la viață din cauza absenței tratamentului medical. El invocă art. 2 din Convenție în temeiul căruia:

«Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi infligată nimănui în mod intenționat, cu excepția executării unei sentințe capitale pronunțate de o instanță în cazul în care delictul este pedepsit cu această pedeapsă de lege.»

Guvernul susține că legea nr. 53/1992 nu prevede tratamentul gratuit și preventiv al hemofilie, dar că din cauza costului foarte ridicat al medicamentului Factorul VIII, acesta nu este administrat decât în caz de accident hemoragic și doar în regim de spitalizare.

Cu privire la posibilitatea pentru reclamant de a primi acest medicament în virtutea legii sus-menționate pentru a urma un tratament preventiv și în regim ambulatoriu, Guvernul subliniază că legislația privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități trebuie interpretată în conexiune cu legislația în materia asigurărilor sociale de sănătate. În această privință, el furnizează lista medicamentelor rambursate total sau parțial și care sunt disponibile pentru tratamentele preventive și în regim ambulatoriu. Cu toate acestea, el remarcă că medicamentul solicitat de reclamant nu figurează pe niciuna dintre aceste liste.

În plus, Guvernul subliniază că Biroul departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități nu avea nicio atribucție privind acordarea asistenței medicale gratuite. Prin urmare, el susține că decizia luată în 1998 de această instituție viza doar suspendarea unor facilități prevăzute de legea nr. 53/1992, și anume transportul și abonamentul telefonic gratuite, și cu siguranță nu suprimarea vreunui tratament medical.

Guvernul reamintește apoi că reclamantul a fost internat de mai multe ori ca urmare a diveri accidente hemoragice și că de fiecare dată el a primit tratamentul necesar. El susține că în prezent, reclamantul este înregistrat la Institutul național de hematologie și că poate beneficia de tratament în cadrul unui program național de prevenție și control al hemofilie, finanțat în limitele fondurilor disponibile de bugetul asigurărilor sociale.

Reclamantul susține că în cauza deciziei Biroului departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități, el s-a lovit între octombrie 1998 și mai 2000 de un «refuz total al autorităților de a prelungi orice asistență medicală gratuită», ceea ce ar fi pus viața în pericol.

Într-o scrisoare din 25 aprilie 2005, el recunoaște că tratamentul de care beneficiase a fost întotdeauna de natură curativă, în caz de urgență și în regim de spitalizare.

Curtea reamintește că prima propoziție a articolului 2 obligă statele, nu doar să se abțină de la provocarea morții în manieră voluntară și neregulată, ci și să ia măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor supuse jurisdicției lor (L.C.B. c. Regatul Unit, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1403, § 36). Pentru Curte, nu se poate exclude că actele și omisiuni ale autorităților în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanțe, angaja responsabilitatea lor sub aspectul componentei materiale a articolului 2 (Powell c. Regatul Unit (decizie) nr. 45305/99, 4 mai 2000).

În plus, Curtea observă că o chestiune poate fi ridicată sub aspectul articolului 2 din Convenție atunci când este dovedit că autoritățile unui stat contractant au pus viața unei persoane în pericol prin refuzul să-i ofere ingrijiri medicale pe care ele se angajaseră să le furnizeze întregii populații (Cipru c. Turcia [GC], nr. 25781/94, § 219, ECHR 2001-IV).

În cauza de față, Curtea observă că în formularul de cerere, precum și în corespondența inițială cu Curtea, reclamantul pretindea că avea drept în virtutea legii nr. 53/1992 la un tratament medical gratuit și preventiv care ar fi fost suspendat în octombrie 1998 de o decizie a Biroului departamental pentru protecția persoanelor cu dizabilități. Cu toate acestea, din documentele înaintate de Guvern la susținerea observațiilor sale, rezultă că din cauza costului ridicat al Factorului VIII, tratamentul hemofilie nu era furnizat gratuit decât în caz de accident hemoragic și doar în regim de spitalizare. De altfel, în scrisoarea din 25 aprilie 2005, reclamantul admite că nu beneficiase decât de acest tip de tratament.

Curtea observă de asemenea că reclamantul beneficiase de tratament specific în cursul numeroaselor spitalizări și că este în prezent înregistrat la Institutul național de hematologie. Prin urmare, el poate beneficia de tratament în caz de accident hemoragic. De altfel, reclamantul nu furnizează niciun indice care să tind să dovedească un eventuel refuz al instituțiilor medicale de a-l internaž și de a-l trata în ipoteza în care un accident hemoragic ar fi survenit în perioada litigioasă, și anume între octombrie 1998 și mai 2000.

Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea apreciază că reclamantul a avut acces la ingrijirile medicale curente pe care autoritățile se angajaseră să le furnizeze persoanelor care sufereau de această boală (a se vedea, mutatis mutandis, Nitecki c. Polonia (decizie), nr. 65653/01, 21 martie 2002, și Pentiacova și alții c. Moldova (decizie), nr. 14462/03, 4 ianuarie 2005).

Curtea este conștientă de gravitate, precum și de caracterul ireversibil al bolii reclamantului. De aceea, ea nu poate decât să deplore absența unui tratament medical permanent care ar fi putut cel puțin să rețină evoluția bolii. Cu toate acestea, alegerile care trebuie făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele, mai ales atunci când acestea din urmă sunt limitate, revin autorităților naționale (Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, p. 1359, § 116).

În asemenea circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că autoritățile au încălcat obligația lor pozitivă, în domeniul ingrijirilor medicale, de a lua măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor supuse jurisdicției lor (a se vedea, mutatis mutandis, Nitecki, precitat).

Rezultă că acest grief este evident neîntemeiuat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

De altfel, din motivele expuse mai sus, Curtea nu apreciază necesar să procedeze din oficiu la examinarea separată a acestui grief sub aspectul articolelor 3 și 8 din Convenție.

2.

Reclamantul se plânge de o atingere la dreptul la proces echitabil în fața curții de apel din Ploiești și Curții Supreme de Justiție. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, în temeiul căruia:

«Toată persoana are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»

A.

Asupra excepției Guvernului privind incompatibilitatea ratione materiae a grievului cu dispozițiile Convenției

Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu este aplicabil în prezenta cauză deoarece dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru medicamentele reclamate nu este recunoscut în dreptul intern, în special de legea nr. 53/1992. Orice ar fi, el susține că această lege impunea un venit mai mic decât salariul lunar minim pentru a putea beneficia de asistență medicală gratuită. Cu toate acestea, venitul lunar al reclamantului era mai mare.

Reclamantul menține că ar fi trebuit să beneficieze de asistență medicală gratuită în virtutea legii nr. 53/1992.

Curtea reamintește jurisprudență sa binecuvântată potrivit căreia pentru ca art. 6 § 1, sub rubrica «civil», să se aplice, trebuie să existe o «contestație» asupra unui «drept» pe care se poate pretinde, cel puțin într-o manieră defensabilă, recunoscut în dreptul intern. Această contestație poate privi atât existența în sine a unui drept cât și întindere sau modalitățile exercitării sale.

În cauza de față, Guvernul nu contestă că legea nr. 53/1992 prevede, sub anumite condiții, un drept la asistență medicală gratuită, ci întrunirea acestor condiții de reclamant. Cu toate acestea, Curtea apreciază că aparținea instanțelor interne să se pronunțe asupra fondamentului cererii reclamantului.

Orice ar fi, presupunând că dreptul la un tratament gratuit și preventiv al hemofilie nu ar fi fost prevăzut de dreptul intern, Curtea observă că reclamantul a cerut, nu doar rambursarea costului medicamentelor, ci și daunele-interese din cauza suspendării celorlalte drepturi prevăzute de legea nr. 53/1992, și anume gratuit pentru transporturi și abonament telefonic, ceea ce cu siguranță constituie o «contestație asupra unui drept de caracter civil» prevăzut de dreptul intern.

Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi acceptată.

B.

Asupra fondamentului grievului

Curtea observă că acest grief cuprinde trei ramuri: prima privește presupusa schimbare arbitrară a obiectului acțiunii, a doua vizează presupusa absență de imparțialitate a instanțelor și a treia ține de durata procedurii.

1.

Obiectul acțiunii în litigiu administrativ

Guvernul susține că cerințele unui proces echitabil au fost pe deplin respectate în cursul procedurii.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că curtea de apel din Ploiești și Curtea Supremă de Justiție au interpretat în manieră eronată cererea sa, respingând acțiunea cu motivul că nu contestase certificatul atestând dizabilitatea de care suferea. În această privință, el subliniază că nu ceruse deloc alte drepturi decât cele prevăzute pentru categoria sa de dizabilitate și că nu avea niciun interes să conteste certificatul sus-menționat care corespundea, după spusele sale, realității.

Curtea apreciază, la lumina întregului ansamblu de argumente ale parties, că acest grief ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare de fond. Rezultă că nu poate fi declarat manifest neîntemeiuat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

2.

Imparțialitate instanțelor interne

Reclamantul susține de asemenea o lipsă de imparțialitate a instanțelor.

Curtea observă că aceste susțineri nu sunt în niciun fel susținute. Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiuat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Durata procedurii

Guvernul susține că procedura prezenta o oarecare complexitate din cauza necesității efectuării unei expertiize medicale. El subliniază de asemenea că comportamentul reclamantului a contribuit la prelungirea procedurii, deoarece a cerut de mai multe ori țineri în suspens ale ședinților. De aceea, el apreciază că niciun retard nu poate fi imputabil instanțelor interne.

Reclamantul menține că durata procedurii a nesocotit principiul «termenului rezonabil» și insistă pe faptul că conflictul de competență între curtea de apel și tribunalul departamental a cauzat o retardare considerabilă în cursul căreia starea de sănătate s-a degradat grav.

Curtea apreciază, la lumina întregului ansamblu de argumente ale parties, că acest grief ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare de fond. Rezultă că nu poate fi declarat manifest neîntemeiuat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

recevabile,

cu rezervă a tuturor mijloacelor de fond, griefurile reclamantului trase din art. 6 § 1 din Convenție, privind interpretarea presupus eronată a obiectului acțiunii sale și durata procedurii;

Declară

cererea inadmisibilă pentru rest.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă