SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15110/05 prezentate de Alexandru Viorel ENE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 18 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 aprilie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Alexandru Viorel Ene, este un resortisant român, născut în 1952, cu reședința în Craiova. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Timp de aproximativ 20 de ani, reclamantul suferă de hernie de disc și lombosciatică. El este, de asemenea, bolnav de ulcer duodenic și de hepatită B cronică. În temeiul unei hotărâri înainte de a declara dreptul la 28 mai 2004 al Tribunalului de apel din Craiova, reclamantul a fost pus în detenție provizorie pe motiv că a comis mai multe infracțiuni de furt, falsificare și utilizare de falsuri în calitate de administrator al a două societăți comerciale pentru a obține în mod direct rambursarea TVA-ului. La tribunalul departamental din Dolj din 2 iunie 2004, în temeiul articolului 139 (3 ) din Codul de procedură penală, reclamantul a solicitat revocarea arestării sale provizorii din motive medicale, considerând că starea sa de sănătate era degradată în închisoare. Tribunalul a dispus realizarea unei expertize medico-legale care trebuia să stabilească în special dacă starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu regimul de detenție. Pe baza examinărilor medicale efectuate la spitalul Craiova între 7 și 9 septembrie 2004, raportul medico-legal al Institutului Medical din Craiova din 10 septembrie 2004, completat la 6 octombrie 2004, concluzionează că reclamantul suferea de hernie discală L2-L3, de procură discală L4-L5 și de lombosciatică. El a recomandat o intervenție neurochirurgică, care nu putea fi efectuată într-un spital penitenciar, precizând că aceasta nu reprezenta o urgență absolută, ci, având în vedere posibila agravare a bolii și riscul apariției complicațiilor, a necesitat o soluție rapidă. Pe baza raportului medico-legal menționat anterior, printr-o hotărâre înainte de pronunțarea legii din 11 octombrie 2004, tribunalul departamental din Dolj a primit cererea reclamantului de revocare a detenției provizorii, mai exact că a existat un risc de apariție a complicațiilor acestei boli, care nu putea fi tratată în cadrul rețelei de asistență sanitară penitenciară. La recursul Parchetului, printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 14 octombrie 2004, instanța de apel a lui Craiova a pronunțat hotărârea menționată anterior și a retrimis cauza tribunalului județ Dolj, în vederea realizării unei expertize criminalistice care trebuia să precizeze dacă boala reclamantului putea sau nu să fie tratată în rețeaua sanitară penitenciară. Într-un raport medical din 18 noiembrie 2004 destinat comisiei medicale care urma să-l examineze pe solicitant, un medic de la spitalul din București a indicat bolile de care suferea persoana respectivă și a precizat că tratamentul administrat avea un efect simptomatic favorabil. La 26 noiembrie 2004, reclamantul a fost supus unui examen medical neurochirurgical la spitalul clinic de urgență din București, unde medicul a recomandat intervenția chirurgicală pentru hernia discală, precizând că această intervenție nu era urgentă. Pe baza acestor informații, raportul medico-legal al Institutului Național Mina Minovici din București din 22 decembrie 2004 concluzionează că discopatia vertebrală cu hernie discală de care suferea reclamantul putea beneficia de o intervenție chirurgicală care necesita spitalizare într-un spital civil Acest lucru nu a avut un caracter de urgență, având în vedere stadiul atins de această boală. Acesta indică faptul că asistența medicală non-chirurgicale ar putea fi asigurată în cadrul rețelei de sănătate penală Pe baza raportului medico-legal din 22 decembrie 2004, prin hotărârea din 24 ianuarie 2005, Tribunalul departamental din Dolj a respins acțiunea reclamantului care intenționa să revoce punerea sa în detenție provizorie, pe motiv că stadiul evolutiv al herniei discale de care suferea acesta din urmă nu a făcut obiectul unei intervenții chirurgicale de urgență la acea dată. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, evidențiind că boala sa n .. a fost mai mult într-o etapă inițială pentru a fi atent cu medicamente și că intervenția chirurgicală a fost necesară pentru a evita deteriorarea stării sale de sănătate. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2005, Curtea de apel a lui Craiova a respins recursul reclamantului ca fiind nefondat, judecând că a reieșit din rapoartele medicale depuse la dosar că boala de care suferea persoana respectivă putea fi tratată cu medicamente în regim de detenție, eliberarea pentru o intervenție chirurgicală nefiind necesară la data arestării. Dreptul intern relevant la art. 139 (3) din Codul de procedură penală dispune Dacă instanța constată, pe baza unei expertize judiciare, că persoana privată de libertate suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua de sănătate penală, aceasta decide, la cerere sau din oficiu, să revoce detenția provizorie. În temeiul articolelor 2, 3 și 8 din convenție, reclamantul se plânge de menținerea în detenție provizorie în pofida stării sale de sănătate, subliniind că intervenția chirurgicală este singurul tratament care îl poate vindeca de lehernia discală de care suferă. Întrucât tratamentul nechirurgical nu poate împiedica apariția complicațiilor și degradarea stării sale de sănătate în închisoare, consideră că refuzul instanțelor de a-i permite să se supună unei intervenții chirurgicale este echivalent cu negarea tratamentului medical adecvat. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul consideră că a fost discriminat, susținând că ar fi putut beneficia de o intervenție chirurgicală dacă ar fi fost găsită în libertate și consideră că persoanelor private de libertate nu ar trebui să li se restricționeze alte drepturi decât dreptul la libertate. Reclamantul se plânge de menținerea sa în detenție provizorie de către instanțele interne în pofida stării sale de sănătate, care ar necesita o intervenție chirurgicală referitoare la hernia discală de care suferă și, prin urmare, consideră că nu beneficiază de un tratament medical adecvat în închisoare. În acest sens, el invocă articolele 2, 3 și 8 din Convenție, ale căror părți relevante sunt exprimate astfel art. 2 Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. (...) art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Având în vedere ceea ce se referă la menținerea sa în detenție în ciuda stării sale de sănătate și a absenței unui tratament medical adecvat în închisoare, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare în primul rând din unghiul articolului 3 din Convenție. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, pentru a cădea sub incidența art. 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (GGlinchey și altele c. Regatul Unit, n 50390/99, § 45, CEDH 2003-V). ; aceasta depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de natura și contextul prelucrării, de modalitățile de executare, de durata acesteia, de efectele fizice sau mentale ale acesteia, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 91, CEDH 2000-XI). 3 impune ca, printre altele, obligația pozitivă de a se asigura că modalitățile de executare a măsurii mai degrabă decât a unei pedepse sau a deținerii provizorii să nu dea naștere unui necaz sau unui chin de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil al suferinței legate de detenție și că, ținând cont de cerințele practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirii medicale necesare ( Kudła, citată anterior, punctul 94. În special, condițiile de detenție a unei persoane bolnave trebuie să garanteze protecția sănătății prizonierului, având în vedere contingențele obișnuite și rezonabile ale detenției. În cazul în care nu se poate deduce din aceasta o obligație generală de a pune în libertate sau de a transfera într-un spital civil un deținut, chiar dacă acesta suferă de o boală deosebit de dificil de tratat (Mousel c. Franța, nr 67623/01, § 40 CEDH 2002-IX), art. 3 solicită în orice caz statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate. Curtea nu poate exclude faptul că, în condiții deosebit de grave, s-ar putea afla în prezența unor situații în care o bună administrare a justiției penale necesită luarea de măsuri umanitare pentru a se asigura acest lucru (Farbtuhs c. Letonia, 4672/02, § 52, 2 decembrie 2004). Pentru a examina compatibilitatea unei stări de sănătate îngrijorătoare cu menținerea în detenție a reclamantului, Curtea trebuie să țină seama, în special, de trei elemente: (a) condiția deținuților, (b) calitatea îngrijirii acordate și (c) oportunitatea de a menține detenției în funcție de starea de sănătate a reclamantului (Mouisel, citată anterior, § 40-42). În speță, Curtea constată că, imediat după plasarea sa în detenție provizorie la 28 mai 2004, invocând degradarea stării sale de sănătate în închisoare, reclamantul a sesizat instanțele interne cu o cerere de eliberare în libertate, în special pentru a se supune unei intervenții chirurgicale pentru hernia discală de care suferea de aproximativ 20 de ani. Din elementele dosarului reiese că hernia discală în cauză fusese ridicată cu mult înainte de arestarea reclamantului, astfel încât această boală nu poate fi imputată arestării provizorii a acestuia ca atare, ceea ce nu susține, de altfel. În ceea ce privește degradarea stării sale de sănătate ca urmare a detenției sale în detenție, Curtea constată că, deși starea de sănătate a reclamantului poate fi considerată acum un motiv de îngrijorare, reclamantul nu a demonstrat că boala sa a avut într-adevăr o astfel de evoluție nefavorabilă în închisoare, în timp ce a făcut obiectul unor anchete specializate încă din închisoare. În acest sens, Curtea arată că, în cursul procedurii de revocare a detenției provizorii, reclamantul a făcut obiectul mai multor examinări specializate efectuate în spitale civile și că toți experții au recomandat ca Pe de altă parte, medicii de la institutul medico-legal din Craiova au indicat că: o soluție rapidă în acest caz, având în vedere posibila agravare a bolii și riscul apariției complicațiilor. În ultimă instanță, pe baza raportului medico-legal al Institutului Național Mina Minovici din București din 22 decembrie 2004, instanțele interne au considerat că, având în vedere starea de sănătate a reclamantului, o intervenție chirurgicală nu este urgentă, tratamentul medicamentat care poate fi asigurat în rețeaua sanitară penitenciară. Curtea consideră că nu își poate substitui punctul de vedere cu cel al instanțelor interne cu privire la menținerea sau nu a detenției provizorii (Sakkopoulos c. Grecia, 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44), în special în cazul în care deciziile lor sunt pronunțate pe baza avizelor experților și în cazul în care autoritățile naționale și-au îndeplinit, în general, obligația de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin administrarea de îngrijiri medicale adecvate. În acest din urmă titlu, Curtea constată că reclamantul se plânge că este privat de un tratament medical adecvat în închisoare, considerând în special că singurul tratament eficient ar fi intervenia chirurgicală care i-a fost refuzată. Prin urmare, este necesar să se analizeze în speță dacă autorităile și-au îndeplinit obligaia pozitivă de a asigura reclamantului asistena medicală necesară. Curtea ia notă mai întâi de faptul că reclamantul nu se plânge că ar fi privat în detenție de alte îngrijiri medicale decât intervenția chirurgicală în cauză. În ceea ce privește caracterul adecvat al tratamentului nechirurgical al la herniei discale de care suferă reclamantul, aceasta arată apoi că a reieșit din raportul medico-legal din 22 decembrie 2004 că un astfel de tratament poate fi asigurat în cadrul rețelei de sănătate penală și că raportul medical din 18 noiembrie 2004 arăta că tratamentul administrat avea un efect simptomatic favorabil. Având în vedere concluziile experților și situația prezentă a reclamantului în ansamblul său, Curtea consideră că autoritățile nu și-au încălcat obligația de a proteja sănătatea celui din urmă și că suferința pe care aceasta din urmă o acordă ca urmare a menținerii sale în detenție, în ciuda stării sale de sănătate, nu a depășit pragul minim de gravitate impus de art. 3 din convenție (a se vedea, mutatis mutandis Corsaro c. Italia (dec.), nr. 69135/01, 6 noiembrie 2003 și Dimitrov c. Bulgaria (dec.), nr. 50401/99, 26 mai 2005).În sfârșit, Curtea arată că, în cazul în care starea reclamantului ar deveni din ce în ce mai gravă, ar putea formula o nouă cerere de revocare a detenției provizorii, care ar depinde de noi expertize medicale care ar fi diligente. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. Având în vedere concluziile sale de mai sus cu privire la: art. 3 din Convenție, Curtea consideră că nu se ridică nicio întrebare separată care să justifice o examinare sub aspectul articolelor 2 și 8 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis T.I. c. Regatul Unit (dec.), 43844/98, 7 martie 2000, Rec., p. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Având în vedere concluzia sa în termen de la examinarea de la art. 2, 3 și 8 din Convenție și în lumina elementelor dosarului, Curtea consideră că, în speță, nu există nicio aparență de încălcare a art. 14 din Convenție, luată izolat sau combinată cu articolele menționate anterior (a se vedea mutatis mutandis Sulimenko c. Polonia (dec.), nr. 3919/98, 25 mai 1999). În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bo šjan M. Zupančič Președinte
de la requête n
o
15110/05
présentée par Alexandru Viorel ENE
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Alexandru Viorel Ene, est un ressortissant roumain, né en 1952 et résidant à Craiova.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Depuis une vingtaine d’années, le requérant souffre de hernie de disque et de lombosciatique. Il est également malade d’ulcère duodénal et d’hépatite B chronique.
En vertu d’un arrêt avant dire droit du 28 mai 2004 de la cour d’appel de Craiova, le requérant fut placé en détention provisoire au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis plusieurs délits de vol, faux et usage de faux en tant qu’administrateur de deux sociétés commerciales afin d’obtenir indûment le remboursement de la TVA.
A l’audience du 2 juin 2004 devant le tribunal départemental de Dolj, sur le fondement de l’article 139 (3
4
) du code de procédure pénale, le requérant demanda la révocation de sa mise en détention provisoire pour des motifs médicaux, estimant que son état de santé s’était dégradé en prison. Le tribunal ordonna la réalisation d’une expertise médicolégale qui devait établir notamment si l’état de santé du requérant était compatible avec le régime de détention.
S’appuyant sur des examens médicaux effectués à l’hôpital de Craiova entre le 7 et le 9 septembre 2004, le rapport médicolégal de l’Institut médicolégal de Craiova du 10 septembre 2004, complété le 6
octobre
2004, conclut que le requérant souffrait d’hernie discale L2-L3, de protrusion discale L4-L5 et de lombosciatique. Il recommanda une intervention neurochirurgicale, qui ne pouvait pas être réalisée dans un hôpital pénitentiaire, précisant que celle-ci ne représentait pas une urgence absolue mais, compte tenu de la possible aggravation de la maladie et du risque de l’apparition des complications, nécessitait une solution rapide.
Sur le fondement du rapport médicolégal susmentionné, par un jugement avant dire droit du 11 octobre 2004, le tribunal départemental de Dolj accueillit la demande du requérant de révocation de la mise en détention provisoire, estimant qu’il y avait un risque d’apparition des complications de cette maladie, qui ne pouvait pas être soignée dans le cadre du réseau sanitaire pénitentiaire.
Sur recours du parquet, par un arrêt avant dire droit du 14
octobre
2004, la cour d’appel de Craiova cassa le jugement précité et renvoya l’affaire au tribunal départemental de Dolj, afin de réaliser une expertise médicolégale qui devait préciser si la maladie du requérant pouvait ou non être traitée dans le réseau sanitaire pénitentiaire.
Dans un rapport médical du 18 novembre 2004 destiné à la commission médicale qui allait examiner le requérant, un médecin de l’hôpital pénitentiaire de Bucarest indiqua les maladies dont souffrait l’intéressé et précisa que le traitement administré avait un effet symptomatique favorable.
Le 26 novembre 2004, le requérant fut soumis à un examen médical neurochirurgical à l’hôpital clinique d’urgence de Bucarest, à l’issue duquel le médecin recommanda une intervention chirurgicale pour l’hernie discale, précisant que cette intervention n’était pas urgente. Sur le fondement de ces renseignements, le rapport médicolégal de l’Institut national Mina Minovici de Bucarest du 22 décembre 2004 conclut que la discopathie vertébrale avec hernie discale dont souffrait le requérant «
pouvait bénéficier d’une intervention chirurgicale qui nécessitait l’hospitalisation dans un hôpital civil
», mais que cette intervention ne présentait pas un caractère d’urgence, compte tenu du stade atteint par cette maladie. Il indiquait que «
l’assistance médicale non chirurgicale pouvait être assurée dans le cadre du réseau sanitaire pénitentiaire
».
Sur le fondement du rapport médicolégal du 22 décembre 2004, par un jugement avant dire droit du 24 janvier 2005, le tribunal départemental de Dolj rejeta l’action du requérant tendant à la révocation de sa mise en détention provisoire, au motif que le stade évolutif de l’hernie discale dont souffrait ce dernier n’imposait pas à cette date une intervention chirurgicale d’urgence.
Le requérant forma un recours contre ce jugement, mettant en avant que sa maladie n’était plus à un stade initial afin d’être soignée avec des médicaments et que l’intervention chirurgicale était nécessaire pour éviter la dégradation de son état de santé.
Par un arrêt du 27 janvier 2005, la cour d’appel de Craiova rejeta le recours du requérant comme mal fondé, jugeant qu’il ressortait des rapports médicaux versés au dossier que la maladie dont souffrait l’intéressé pouvait être traitée avec des médicaments en régime de détention, la mise en liberté pour subir une intervention chirurgicale n’étant pas nécessaire à la date de l’arrêt.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 139 (3
4
) du code de procédure pénale dispose
:
«
Si la juridiction constate, sur le fondement d’une expertise médicolégale, que la personne privée de liberté souffre d’une maladie qui ne peut pas être traitée dans le réseau sanitaire pénitentiaire, elle décide, sur demande ou d’office, de révoquer la détention provisoire.
»
1.
Sur le fondement des articles 2, 3 et 8 de la Convention, le requérant se plaint du maintien en détention provisoire en dépit de son état de santé, mettant en avant que l’intervention chirurgicale constitue le seul traitement susceptible de le guérir de l’hernie discale dont il souffre. Considérant que le traitement non chirurgical ne saurait empêcher le risque d’apparition des complications et de dégradation de son état de santé en prison, il estime que le refus des juridictions de lui permettre de se soumettre à une intervention chirurgicale équivaut à un déni de traitement médical adéquat.
2.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant estime avoir subi une discrimination, faisant valoir qu’il aurait pu bénéficier d’une intervention chirurgicale s’il s’était trouvé en liberté. Il considère que les personnes privées de liberté ne devraient pas se voir restreindre d’autres droits que le droit à la liberté.
1.
Le requérant se plaint de son maintien en détention provisoire par les juridictions internes malgré son état de santé qui nécessiterait une intervention chirurgicale relative à l’hernie discale dont il souffre, et estime de ce fait qu’il ne bénéficie pas d’un traitement médical adéquat en prison. Il invoque à ce titre les articles 2, 3 et 8 de la Convention, dont les parties pertinentes sont libellés ainsi
:
Article 2
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi.
(...)
»
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Compte tenu de ce que le grief du requérant porte sur son maintien en détention malgré son état de santé et sur l’absence alléguée de traitement médical adéquat en prison, la Cour estime qu’il convient de l’examiner d’abord sous l’angle de l’article 3 de la Convention.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, pour tomber sous le coup de l’article
3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité (
McGlinchey et autres c. Royaume-Uni
, n
o
50390/99, § 45, CEDH 2003-V). L’appréciation de ce minimum est relative par essence
; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et notamment de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d’exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi autres,
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
91, CEDH 2000-XI). S’agissant de personnes privées de liberté, l’article
3 impose à l’Etat, entre autres, l’obligation positive de s’assurer que les modalités d’exécution de la mesure – qu’il s’agisse de purge d’une peine ou de la détention provisoire – ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis (
Kudła
, précité, § 94).
Tout particulièrement, les conditions de détention d’une personne malade doivent garantir la protection de la santé du prisonnier, eu égard aux contingences ordinaires et raisonnables de l’emprisonnement. Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de remettre en liberté ou bien de transférer dans un hôpital civil un détenu, même si ce dernier souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner (
Mouisel c. France
, n
o
67623/01, § 40, CEDH 2002-IX), l’article
3 impose en tout cas à l’Etat de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté. La Cour ne saurait exclure que, dans des conditions particulièrement graves, l’on puisse se trouver en présence de situations où une bonne administration de la justice pénale exige que des mesures de nature humanitaire soient prises pour y parer (
Farbtuhs c. Lettonie
, n
o
4672/02, § 52, 2 décembre 2004).
Afin d’examiner la compatibilité d’un état de santé préoccupant avec le maintien en détention du requérant, la Cour doit tenir compte, notamment, de trois éléments
: a) la condition du détenu, b) la qualité des soins dispensés et c) l’opportunité de maintenir la détention au vu de l’état de santé du requérant (
Mouisel,
précité, §§ 40-42).
En l’espèce, la Cour observe que, tout de suite après son placement en détention provisoire le 28 mai 2004, invoquant la dégradation de son état de santé en prison, le requérant a saisi les juridictions internes d’une demande de mise en liberté afin notamment de se soumettre à une intervention chirurgicale pour l’hernie discale dont il souffrait depuis une vingtaine d’années.
Il ressort des éléments du dossier que l’hernie discale en question avait été relevée longtemps avant l’arrestation du requérant, de sorte que cette maladie ne saurait être imputée à la mise en détention provisoire de l’intéressé en tant que telle, ce qu’il ne soutient d’ailleurs pas. Quant à la dégradation de son état de santé en raison de son placement en détention, la Cour observe que, même si l’état de santé du requérant peut être qualifié de préoccupant à présent, le requérant n’a pas prouvé que sa maladie a effectivement eu une telle évolution défavorable en prison, alors qu’il a fait l’objet d’examens spécialisés dès son emprisonnement.
A ce titre, la Cour relève que, pendant la procédure de révocation de la détention provisoire, le requérant a fait l’objet de plusieurs examens spécialisés, réalisés dans des hôpitaux civils, et que tous les experts ont recommandé que l’intéressé soit soumis à une intervention chirurgicale pour hernie discale, précisant également que cette intervention n’était pas urgente. Par ailleurs, les médecins de l’Institut médicolégal de Craiova avaient indiqué qu’une solution rapide s’imposait en l’espèce, compte tenu de la possible aggravation de la maladie et du risque de l’apparition des complications. En dernier ressort, s’appuyant sur le rapport médicolégal de l’Institut national Mina Minovici de Bucarest du 22 décembre 2004, les juridictions internes ont jugé qu’au regard de l’état de santé du requérant, une intervention chirurgicale ne s’imposait pas d’urgence, le traitement médicamenteux pouvant être assuré dans le réseau sanitaire pénitentiaire.
La Cour considère qu’elle ne peut pas substituer son point de vue à celui des juridictions internes quant au maintien ou non de la détention provisoire (
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, 15 janvier 2004, § 44), notamment lorsque leurs décision est rendue sur le fondement des avis des experts et que les autorités nationales ont satisfait, en général, à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant, en particulier par l’administration de soins médicaux appropriés.
A ce dernier titre, la Cour observe que le requérant se plaint d’être privé d’un traitement médical adéquat en prison, estimant notamment que le seul traitement efficace serait l’intervention chirurgicale qui lui a été refusée. Il convient donc d’analyser en l’espèce si les autorités ont satisfait à leur obligation positive d’assurer au requérant les soins médicaux requis.
La Cour note d’abord que le requérant ne se plaint pas du fait qu’il serait privé en détention de soins médicaux autres que l’intervention chirurgicale en question. Quant au caractère adéquat du traitement non chirurgical de l’hernie discale dont souffre le requérant, elle relève ensuite qu’il ressort du rapport médicolégal du 22 décembre 2004 qu’un tel traitement peut être assuré dans le cadre du réseau sanitaire pénitentiaire et que le rapport médical du 18 novembre 2004 faisait état de ce que le traitement administré avait un effet symptomatique favorable.
Compte tenu des conclusions des experts et de la situation présente du requérant considérée dans son ensemble, la Cour estime que les autorités n’ont pas manqué à leur devoir de protéger la santé de l’intéressé et que la détresse que ce dernier allègue du fait de son maintien en détention malgré son état de santé n’atteint pas le seuil minimum de gravité requis par l’article 3 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Corsaro c. Italie
(déc.), n
o
69135/01, 6 novembre 2003, et
Dimitrov c. Bulgarie
(déc.), n
o
50401/99, 26
mai
2005).
La Cour relève enfin que, si l’état du requérant venait à s’aggraver, il pourrait former une nouvelle demande de révocation de la détention provisoire, dont l’issue dépendrait de nouvelles expertises médicales qui seraient diligentées.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Eu égard à ses conclusions ci-dessus concernant l’article 3 de la Convention, la Cour estime qu’il ne se pose aucune question distincte justifiant un examen sous l’angle des articles 2 et 8 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
T.I. c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
43844/98, 7
mars
2000,
Recueil des arrêts et décisions
2.
Le requérant allègue avoir subi une discrimination, faisant valoir qu’il aurait pu bénéficier d’une intervention chirurgicale pour hernie discale s’il s’était trouvé en liberté. A ce titre, il invoque en substance les articles 3 et 14 de la Convention combinés, dont le dernier est ainsi libellé
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Compte tenu de sa conclusion à l’issue de l’examen du grief tiré des articles 2, 3 et 8 de la Convention et à la lumière des éléments du dossier, la Cour considère qu’il n’y a en l’espèce aucune apparence de violation de l’article
14 de la Convention, pris isolement ou combiné avec les articles susmentionnés (voir,
mutatis mutandis
,
Sulimenko c. Pologne
(déc.), n
o
39190/98, 25 mai 1999).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président