ION-CETINA ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.01.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement recevable;Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ION-CETINA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 73706/01 prezentate de Mihai ION-CETINA și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 25 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Ion, sunt cetățeni români, primii doi fiind frați și surori, iar al treilea fiind mama lor. Primul reclamant are, de asemenea, cetățenia austriacă. Ei s-au născut în 1949, 1945 și 1923 și locuiesc la Viena (primul reclamant), la București (a doua reclamantă) și la Buftea (a treia reclamantă). Guvernul austriac, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii de către Curte în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauza. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Terenul reclamanților la 18 aprilie 1994, un notar va elibera de la acuitatea de moștenire a unui teren de 3 350 de metri pătrați, situat în Buftea și care a aparținut tatălui lor, soțul celei de a treia reclamante. La 25 august 1995, comisia departamentală d'Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 28 martie 1997, reclamanții au împărțit în mod prietenos, în fața notarului, terenul în cauză, domnul Constantin obținând un lot din care nu făcea parte terenul atribuit R.C. La 2 iulie 1997, R.C. a vândut o parte din terenul în litigiu către G.A. Dezvoltate pentru a recupera proprietatea terenului printr-o hotărâre din 28 martie 1997, tribunalul departamental din București a condamnat R.C. să elibereze terenul reclamanților. El considera că terenul în cauză nu putea face obiectul unei restituiri în temeiul Legii nr. 18 din în momentul în care nu a fost niciodată scos din patrimoniul tatălui reclamanților. El concluzionează, astfel, că reclamanții au dobândit în mod valabil proprietatea de la data de 18 aprilie 1994. La 7 noiembrie 1997, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din București. Depanări administrative pentru anularea titlului terților La 20 mai 1997, comisia locală a informat reclamanții, ca răspuns la cererea lor, că nu era competentă să anuleze titlul de proprietate din 25 august 1995. În urma unei cereri similare din partea reclamanților, prefectul d 18, și consiliul acestora a intentat o acțiune în justiție în vederea anulării titlului menționat. Cereri de executare a hotărârii din 28 martie 1997 O primă încercare a reclamanților din 15 decembrie 1997 pentru a obține executarea hotărârii din 28 martie 1997, a fost contestată de R.C. la 3 februarie 1998. După ce a fost primită de Tribunalul de Primă Instanță Instanța din Buftea, această contestație a fost în cele din urmă respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 2001 a instanței judecătorești din București, pe baza recursului reclamanților. Instanțele au suspendat executarea forțată pe durata acestei proceduri. Contestarea făcută de R.C. și G.A. împotriva unei noi cereri de executare formulată de primul reclamant a fost respinsă, la octombrie 2001, de Tribunalul de Primă Instanță din Buftea, soluție care a devenit definitivă prin hotărârea tribunalului departamental din București din 3 aprilie 2002. Acțiuni în justiție în anulare a titlurilor de proprietate ale terților La o dată nespecificată, reclamanții au formulat o acțiune împotriva comisiilor locale și departamentale, în anulare a titlului de proprietate emis la R.C. Aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, la 7 iunie 1999, de către Tribunalul de Primă Instanță din Buftea. Acțiunea reclamanților a fost respinsă pentru întârziere, printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din București din 31 mai 2000. La 3 octombrie 2000, în urma unei noi cereri din partea reclamanților în vederea anulării titlului de proprietate de R.C., prefectul le-a informat deja că a formulat o astfel de acțiune împotriva celor două comisii și împotriva R.C., în fața Tribunalului de Primă Instanță din Buftea. Printr-o hotărâre din 29 aprilie 2002, tribunalul departamental din București a acceptat cererea prefectului și a anulat titlul de R.C., pe motiv că, prin eliberarea acestuia, comisia de departament a încălcat legea nr. 18. Instanța a respins, de asemenea, cererea de intervenție a reclamanților prin reținerea autorității de lucru judecat, din cauza faptului că cererea lor similară fusese pronunțată definitiv prin Hotărârea din 31 mai 2000. Această soluție a fost confirmată, pe baza recursului de la R.C., printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din București din 14 aprilie 2003. Într-un ordin din 19 august 2003, comisia departamentală a anulat titlul de R.C. Cu toate acestea, o acțiune introdusă la 2 iulie 2003 de solicitanți, în anulare a contractului de vânzare între R.C. și G.A., a fost respinsă, după trei grade de jurisdicție, printr-o hotărâre definitivă din 14 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Noi tentative de executare a hotărârii din 28 martie 1997 La 17 ianuarie 2003, reclamanții au luat legătura cu executorul justiției sesizat cu privire la executarea hotărârii din 28 martie 1997 pentru a obține informații cu privire la stadiul executării. nu era conștient de evoluția dosarului pe motiv că era luat de probleme administrative legate de schimbarea biroului său. La 24 februarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Buftea a primit o nouă cerere din partea reclamanților și a aprobat executarea forțată a hotărârii din 28 martie 1997. În urma contestației din partea R.C., această soluție a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 31 martie 2004 a instanței judecătorești din București. La 3 iunie 2004, procurorul judiciar, avocatul reclamanților, precum și doi reprezentanți ai poliției s-au dus pe teren și au pus în posesia reclamanților. Aceștia din urmă contestă în fața Curții eficiența acestei acțiuni, susținând că R.C. refuză să elibereze terenul până când contractul de vânzare nu este anulat. Reglementarea internă relevantă privind executarea hotărârilor judecătorești, și anume extrase din codurile civile și de procedură civilă și din Legea 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Roman și Hogea România 62959/00, 31 august 2004). 18/1991 și 29/1990 privind soluționarea administrativă sunt prezentate în cauza Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). În cele din urmă, articolele din Codul civil care reglementează partajarea succesorală sunt exprimate după cum urmează art. 651 Moștenirile se deschid prin moarte. Art. 688 La efect de acceptare datează din ziua deschiderii succesiunii. toți moștenitorii sunt prezenți și capabili, împărțirea se poate face în forma (...) pe care părțile o consideră adecvată. Art. 786 Fiecare dintre comoștenitori se presupune a fi succesorat singur și imediat tuturor bunurilor incluse în lotul său (...) și nu a avut niciodată proprietatea altor bunuri ale succesiunii. Art. 787 alin. (1) Comoștenitorii rămân garanți, unii față de alții, ai tulburărilor și evaziunilor cauzate de actele anterioare împărțirii. GRIEFS invocând în esență art. 6 alin. (1) și respectiv 8 1 din Convenție, reclamanții se plâng de executarea hotărârii din 28 martie 1997 de condamnare a terților la eliberarea terenului lor. Citând art. 1 din Protocolul nr. 1. Ei se plâng de posibilitatea de a se bucura de proprietatea propriei lor terenuri din cauza executării hotărârii citate anterior. ÎN 1 din Convenție și a dus, de asemenea, la imposibilitatea de a se bucura de terenul lor, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1. Articolele invocate sunt astfel formulate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Excepție de la lipsa de calitate a victimei a domnului Constantin Guvernul consideră că cea de-a doua reclamantă, domnul Constantin, nu poate pretinde că este victimă a oricărei încălcări, în măsura în care, potrivit partajării amiabile din 28 martie 1997, aceasta nu a fost niciodată proprietara părții în litigiu a terenului. El invocă cauzele Karahalios Grecia 62503/00, § 21, 11 decembrie 2003), Inzec Austria (hotărârea din 28 octombrie 1987, seria A n 126, p. 16, § 32) și Eckle c. Germania (hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, p. 30, § 66). reclamantă, al cărei teren este ocupat de o terță parte. În plus, instanțele nu au luat încă în posesie loturile respective, deoarece le-a fost imposibil să aibă acces la teren, deoarece terțul ocupa deja o parte din acesta. Prin urmare, ele consideră că împărțirea nu a putut intra în vigoare și că ei rămân toți cei trei proprietari indivizi ai întregului teren. Curtea reamintește că, prin mai multe victime, art. 34 se referă la persoana vizată direct sau indirect de actul sau la omisiune. Aceasta înseamnă că persoana care are un interes personal, direct și valabil pentru a obține încetarea acestuia. Întrebarea dacă persoana respectivă poate să se declare victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, nu se referă la substanța sau conținutul dreptului în litigiu, dar numai în legătură cu persoana care face apel (a se vedea mutatis mutandis Gayduk și alte Ucraina (dec.), nr. 45526/99, 2 iulie 2002). În speță, Curtea constată mai întâi că, din cauza împărțirii din 28 martie 1997, M Constantin este proprietarul unei părți a terenului care nu a fost ocupată de terț și care nu poate beneficia de niciun drept pe restul terenului. În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamantă la deschiderea succesiunii mamei sale, Curtea ia notă de faptul că, potrivit informațiilor sale, cea de a treia reclamantă este încă în viață. Prin urmare, succesiunea nu are efect decât prin deces, Curtea nu poate specula pe întinderea lotului pe care l-ar primi domnul Constantin. Prin urmare, reclamanta nu are niciun drept asupra părții de teren în litigiu care îi aparține mamei sale (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx Belgia, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 23, § 50). Prin urmare, neexecutarea hotărârii din 28 martie 1997 nu a afectat drepturile dobândite de cea de-a doua reclamantă care, prin urmare, nu a suferit niciun prejudiciu. Prin urmare, Curtea soluționează excepia în ceea ce privește calitatea de victimă a domnului Constantin. Excepie de la neobosirea căilor de atac interne de către domnul Ion Guvernul consideră că cea de-a treia reclamantă, dl Ion, nu a epuizat căile de atac puse la dispoziția sa prin dreptul intern, în măsura în care aceasta nu a solicitat nici executarea forțată a hotărârii din 28 martie 1997 și nici nu i-a autorizat pe ceilalți solicitanți să facă acest lucru. Reclamanții se opun acestei poziții și susțin că cererile de executare au fost făcute în numele tuturor creditorilor și că, în orice caz, demersurile întreprinse de unul dintre creditori sunt în beneficiul tuturor celorlalți. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1), nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție o are ca scop să o desfășoare în principiu statelor contractante Cu toate acestea, reclamantul trebuie să fi recurs în mod normal la căile de atac interne care sunt probabil eficiente și suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei căi de atac alternative, al cărei scop este practic același, nu este impus (a se vedea, de exemplu, Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr 65681/01, CEDH 2004-V). În plus, Curtea amintește că, în ceea ce privește aplicarea normelor de procedură, aceasta nu exclude nici un exces de formalism care ar aduce atingere echității procedurii și nici o flexibilitate excesivă care ar duce la eliminarea condițiilor de procedură prevăzute de legi (a se vedea Bulena Republica Cehă, nr 57567/00, § 30, 20 aprilie 2004). Cu toate acestea, Comisia constată că, în speță, a treia reclamantă a participat la toate procedurile legate de executarea forțată și, în plus, observă că punerea în posesia sa din 3 iulie 2004 o vizează și pe aceasta. În plus, instanțele interne nu au stabilit că lipsa semnăturii sale pe cererea de executare însemna că reclamanta nu a sesizat în mod legal Autoritățile competente pentru executare. Curtea nu poate fi sesizată pentru prima dată cu privire la un astfel de motiv și, prin urmare, nu poate să îl primească (a se vedea mutatis mutandis Ruiz Torija c. Spania , Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 303 A, p. 12, § 30). Prin urmare, este oportun să se respingă excepția guvernului întemeiat pe neechitarea căilor de atac interne. În observațiile sale din 5 aprilie 2004, guvernul consideră că executarea obligației la care a fost condamnat terțul, și anume de a elibera terenul reclamanților, impune autorităților că obligația de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar capabil să oblige debitorul să își îndeplinească obligația. În cazul în care creditorul apelează la forța publică pentru a obține executarea creanței sale, autoritățile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil de la acestea. Cu toate acestea, nu există o obligație pozitivă de a lua inițiativa, ex official, de a executa o astfel de obligație. Guvernul consideră că nu toate mijloacele aflate la dispoziția lor au fost utilizate în acest caz pentru a obține executarea, în măsura în care nu au insistat pe lângă executor să continue sau să reia procedura după termenele cauzate de contestațiile de executare sau de refuzul debitorilor de a-și executa executarea. Acesta consideră, de asemenea, că executarea tardivă a hotărârii din 28 martie 1997 nu se referă la o pierdere a dreptului de proprietate al reclamanților și că, în orice caz, o astfel de pierdere nu poate fi imputată autorităților în măsura în care este stabilită nicio deficiență a autorităților publice de a-și îndeplini îndatoririle în cursul executării forțate. În cele din urmă, în observațiile sale suplimentare din 31 octombrie 2006, guvernul amintește că hotărârea din 28 martie 1997 a fost executată; reclamanții reamintesc faptul că punerea în posesie din 3 iunie 2004 a fost formală și consideră că, presupunând chiar că este vorba doar de o executarea cu întârziere, această întârziere a fost cauzată de defectele sistemului puse la dispoziția lor de către statul membru pentru executarea hotărârii. Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecții pun întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. 1997 a încălcat dreptul lor la respectarea vieții private și de familie, așa cum este protejat de art. 8 alin. (1) din Convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității, sau protecția drepturilor și libertăților d Prin urmare, și având în vedere și concluzia la care a ajuns pe teren art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul 1, Curtea concluzionează că acest litigiu este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declamează admisibilitățile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile dlui. Ion a Cetina și a domnului Ion din articolele 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecutarea hotărârii din 28 martie 1997 Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduler