Ion-Cetina și Ion împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 73706/01) îndreptată împotriva României și din care doi cetățeni ai acestui stat, dumnul Mihai Ion-Cetină și doamna Vasilica Ion ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 25 septembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"). Primul reclamant are de asemenea cetățenia austriacă.

Reclamanții sunt reprezentați de avocat D.L. Stoicescu, cu sediul la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Prin decizie din 25 ianuarie 2007, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

La 25 martie 2007, reclamanții au cerut ca o ședință publică să fie organizată în cauză, lucru pe care Curtea nu îl consideră totuși necesar. Prin urmare, în virtutea art. 59 § 3 din regulamentul ei, respinge această cerere.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Guvernul austriac, căruia o copie a cererii i-a fost comunicată de Curte în virtutea art. 36 § 1 din Convenție și art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curții, nu a dorit să prezinte punctul de vedere pe cauză. ÎN FAPT

La 18 aprilie 1994, un notar a eliberat reclamanților certificatul de moștenire a unui teren de 3.350 m2, amplasat la Buftea și care aparținuse tatălui primului reclamant, soț al celei de a doua reclamante.

La 25 august 1995, comisia administrativă departamentală de Ilfov pentru aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul fonciar ("comisia departamentală" și "legea nr. 18") a eliberat lui R.C. un titlu de proprietate asupra unei suprafețe de 2 m2 din terenul reclamanților.

La 20 decembrie 1996, în urma unei cereri a reclamanților către comisia administrativă locală de Buftea pentru aplicarea legii nr. 18 ("comisia locală"), primarul de Buftea i-a informat că nu puteau fi îndreptățiți cu titlu de proprietate în virtutea legii nr. 18, deoarece certificatul de moștenire reprezenta deja un titlu valid.

La 28 martie 1997, reclamanții au împărțit amiabil, în fața notarului, terenul în cauză, inclusiv terenul atribuit lui R.C.

La 2 iulie 1997, R.C. a vândut 1.138 m2 din terenul litigios lui G.A. B. Demersuri în scopul recuperării posesiei terenului

Prin sentință din 28 martie 1997, tribunalul județean din București l-a condamnat pe R.C. să elibereze terenul reclamanților. Estimă că terenul nu putea fi object al unei restituiri în virtutea legii nr. 18, deoarece nu ieșise niciodată din patrimoniul tatălui reclamanților. A concluzionat că reclamanții l-au dobândit valabil în proprietate prin certificatul de moștenire din 18 aprilie 1994.

La 7 noiembrie 1997, această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din București. 1. Demersuri administrative pentru anularea titlului terților

La 20 mai 1997, comisia locală a informat reclamanții, în răspuns la cererea lor, că nu era competentă pentru a anula titlul de proprietate din 25 august 1995.

După o cerere similară a reclamanților, prefectul de Ilfov i-a informat că prin eliberarea acestui titlu, comisia departamentală încălcase legea nr. 18, și le-a sfătuit să intenteze o acțiune în justiție pentru a anula titlul. 2. Cereri de executare a sentinței din 28 martie 1997

O primă încercare a reclamanților din 15 decembrie 1997 pentru a obține executarea sentinței din 28 martie 1997 a fost contestată de R.C. la 3 februarie 1998. După ce a fost admisă de tribunalul de primă instanță de Buftea, această contestație a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 2001 a curții de apel din București, pe recurs al reclamanților. Judecătoriile au suspendat executarea forțată pentru durata acestei proceduri.

Contestația făcută de R.C. și G.A. împotriva unei noi cereri de execuție formulate de primul reclamant a fost respinsă, la 29 octombrie 2001, de tribunalul de primă instanță de Buftea, decizie deveniă definitivă prin hotărârea tribunalului județean din București din 3 aprilie 2002. 3. Acțiuni în justiție pentru anularea titlurilor de proprietate ale terților

La o dată neprecizată, reclamanții au format o acțiune împotriva comisiilor locală și departamentale, pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui R.C. A fost respinsă ca netemeită, la 7 iunie 1999, de tribunalul de primă instanță de Buftea. Recursul reclamanților a fost respins pentru tardivitate, printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din București din 31 mai 2000.

La 3 octombrie 2000, în urma unei noi cereri a reclamanților pentru anularea titlului de proprietate al lui R.C., prefectul i-a informat că formase deja o asemenea acțiune împotriva ambelor comisii și împotriva lui R.C., în fața tribunalului de primă instanță de Buftea.

Prin sentință din 29 aprilie 2002, tribunalul județean din București a admis cererea prefectului și a anulat titlul lui R.C., pe motiv că prin eliberarea acestuia, comisia departamentală necunoscuse legea nr. 18. Tribunalul a respins de asemenea cererea de intervenție a reclamanților, reținând autoritatea lucrului judecat, din cauza că cererea lor similară fusese definitiv soluționată prin hotărârea din 31 mai 2000.

Această decizie a fost confirmată, pe recurs al lui R.C., printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din București din 14 aprilie 2003.

Printr-o ordine din 19 august 2003, comisia departamentală a anulat titlul lui R.C.

Cu toate acestea, o acțiune introdusă la 2 iulie 2003 de reclamanți, pentru anularea contractului de vânzare intervenit între R.C. și G.A., a fost respinsă, după trei grade de jurisdicție, printr-o hotărâre definitivă din 14 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe motiv că reclamanții nu dovediseră deținerea unui drept de proprietate asupra terenului litigios. Înalta Curte a estimat că le era deschis drumul de a se adresa comisiilor administrative, după anularea titlului de proprietate al lui R.C., pentru a obține un titlu la nume pentru teren. 4. Noi încercări de execuție a sentinței din 28 martie 1997

La 17 ianuarie 2003, reclamanții au luat contact cu executorul judecătoresc încărcat cu executarea sentinței din 28 martie 1997, pentru a obține informații despre stadiul execuției. Executorul ar fi răspuns că, deși mai mult de șase ani trecuseră de la debutul execuției, nu era la curent cu evoluțiile dosarului din motiv că era ocupat cu probleme administrative legate de schimbarea biroului.

La 24 februarie 2003, tribunalul de primă instanță de Buftea a admis o nouă cerere a reclamanților și a ordonat executarea forțată a sentinței din 28 martie 1997. Pe contestație a lui R.C., această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 31 martie 2004 a curții de apel din București. 5. Punerea în posesiune a reclamanților

La 3 iunie 2004, executorul judecătoresc, avocatul reclamanților și doi reprezentanți ai poliției s-au deplasat pe teren și au efectuat punerea în posesiune a reclamanților.

Aceștia din urmă contestă în fața Curții realitatea acestei acțiuni, susținând că R.C. refuză să elibereze terenul atât timp cât contractul de vânzare nu este anulat.

Extrase din legile nr. 18/1991 privind fondul fonciar, 169/1997 care modifică legea nr. 18/1991 și 29/1990 privind litigiile administrative, sunt prezentate în cauza Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanții invocă că neexecutarea sentinței din 28 martie 1997 a încălcat dreptul lor de acces la tribunal, așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt redactate după cum urmează: Art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)" Art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor ei. Niciodată nu se poate fi lipsit de proprietate decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care statul îl are de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi." A. Opiniile părților

În observațiile din 5 aprilie 2004, Guvernul susținea că executarea obligației la care terțul fusese condamnat, și anume eliberarea terenului reclamanților, impunea autorităților doar obligația de a crea și pune la dispoziție creditorul un sistem judecătoresc apt să constrângă debitorul să-și execute obligația. Dacă creditorul apelează la forța publică pentru a obține executarea creanței, autoritățile trebuie să aibă o conduită diligentă, luând toate măsurile care puteau fi rezonabil așteptate. Cu toate acestea, Statul nu are obligație pozitivă de a lua inițiativa, ex officio, a execuției unei asemenea obligații.

Guvernul estimează că în caz reclamanții nu au utilizat toate mijloacele care se aflau la dispoziție pentru a obține executarea, în măsura în care nu insistaseră cu executorul pentru a continua sau relua procedura după întârzierile cauzate de contestații de execuție sau refuzul debitorilor de a se executa.

Estimează de asemenea că executarea tardivă a sentinței din 28 martie 1997 nu se analizează în pierderea dreptului de proprietate al reclamanților și că în orice caz o asemenea pierdere nu putea fi imputată autorităților în măsura în care nici o caență a autorităților publice în îndeplinirea datoriei lor privind executarea forțată nu este stabilită.

În observațiile suplimentare din 31 octombrie 2006, Guvernul reamintește că sentința din 28 martie 1997 a fost executată.

Reclamanții observă că punerea în posesiune din 3 iunie 2004 a fost formală. De altfel, chiar presupunând că executarea a avut loc, aceasta a intervenit tardiv din cauza defectelor sistemului pus la dispoziție de Stat pentru a le face executată sentința. B. Aprecierea Curții

Curtea a spus în repetate rânduri că în ceea ce privește obligațiile care au ca debitor un particular, Statul, în calitatea sa de deținător al forței publice, este chemat să aibă o conduită diligentă și să asiste creditorul în executarea deciziei care ii era favorabilă (a se vedea printre altele: Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere hotărâri și decizii 1997-II, p. 495; Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, CEDH 1999-V; Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, 27 mai 2003; Fociac c. România, nr. 2577/02, 3 februarie 2005 și Ghibusi c. România, nr. 7893/02, 23 iunie 2005).

În prezenta cauză, deși reclamanții au obținut, la 28 martie 1997, o sentință, devenită definitivă la 7 noiembrie 1997, ordonând unui terț să elibereze terenul lor, și au făcut, ulterior, demersuri în vederea execuției, această sentință nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de recurs prevăzute de lege.

Dacă este adevărat că reclamanții au fost puși în posesiune a terenului lor la 3 iunie 2004, și că nu au contestat, ulterior, realitatea acestei operații, nu mai puțin rămâne că validarea implicită din 14 iulie 2005 a contractului de vânzare a unei părți de 1.138 m2 din terenul lor anihilează această punere în posesiune cel puțin privind suprafața în cauză.

În plus, deși sentința din 28 martie 1997 condamnă un terț la o acțiune precisă în favoarea reclamanților, imposibilitatea pentru aceștia din urmă de a utiliza terenul lor are originea într-o vină a comisiilor administrative încarcate cu aplicarea legii nr. 18. În special, aceste comisii, pe de o parte, au informat reclamanții că certificatul lor de moștenire valora titlu de proprietate și că nicio altă formalitate în virtutea legii nr. 18 nu era necesară și, pe de altă parte, au eliberat unor terți un titlu de proprietate în virtutea aceleiași legi, asupra unei părți din același teren. Sau, un asemenea comportament angajează responsabilitatea Statului dincolo de o simplă obligație de asistenție în procedura execuției.

Curtea constată totuși că executorul s-a mulțumit să informeze reclamanții de dificultățile sale logistice legate de schimbarea biroului și că acțiunile introduse de reclamanți pentru a constata nulitatea titlului de proprietate eliberat lui R.C. și a contractului de vânzare dintre R.C. și G.A. nu au fost admise de jurisdicții. De altfel, doar cinci ani după eliberarea titlului lui R.C. și trei ani după ce fusese informat de reclamanți privind ilegalitatea presupusă a acestui titlu, prefectul a cerut anularea lui în justiție. O asemenea atitudine nu putea trece drept o asistență efectivă și diligentă furnizată creditorul în această fază procesual.

Pentru partea rămasă de 878 m2, care nu făcea obiectul contractului de vânzare dintre R.C. și G.A., Curtea estimează totuși că, dacă erau nemulțumiți, reclamanții ar fi trebuit să conteste în fața jurisdicțiilor realitatea punerii în posesiune. În absența unor asemenea demersuri sau a indiciilor de arbitrar în dosar, Curtea nu putea considera inefectivă această parte a execuției. Estimează deci că executarea sentinței din 28 martie 1997 a avut loc la 3 iunie 2004 în ceea ce privește partea de 878 m2.

Curtea estimează deci imputabilă Statului o întârziere de mai mult de șapte ani în executarea sentinței din 28 martie 1997 în ceea ce privește partea de 878 m2 din terenul reclamanților.

Cu toate acestea, în ceea ce privește partea terenului ocupat de G.A. în virtutea contractului de vânzare confirmat de jurisdicții la 14 iulie 2005, Curtea constată că aceste jurisdicții au estimat că reclamanții ar fi trebuit să se adreseze comisiilor administrative pentru a-și face valabilă dreptul în virtutea legii nr. 18. Sau, Curtea constată că acestea sunt tocmai comisiile care confirmaseră reclamanților, în 1995, că aceștia erau titulari ai dreptului de proprietate și că nu mai era necesar pentru ei să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 18. Din aceasta, Curtea consideră derezonabil de a presupune că reclamanții ar fi putut cunoaște în prealabil acțiunile ulterioare ale comisiilor (și anume atribuirea titlului lui R.C.) și contesta în consecință răspunsul din 1995, cu atât mai mult cu cât acela li era favorabil. În orice caz, tribunalele au confirmat, la 28 martie 1997, că legea nr. 18 nu era aplicabilă în caz, în cursul unei proceduri angajate între reclamanți și R.C. De altfel, Curtea constată că termenul impartit interesaților pentru a-și face valabilă drepturile prin intermediul legii nr. 18 era deja expirat la data anulării titlului de proprietate al lui R.C. Prin urmare, Curtea consideră că sentința din 28 martie 1997 rămâne în continuare neexecutată în ceea ce privește punerea în posesiune a părții de 1.138 m2 din teren.

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare celor din prezenta cauză și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea printre altele, Tacea c. România, nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005, și Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument putând duce la o concluzie diferită în cauza de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie citată mai sus, Curtea estimează că dat fiind faptele prezentei cauze, responsabilitatea Statului în geneza situației litigioase și asistenția vinovată furnizată de organele sale în cursul execuției, Statul, prin intermediul organelor speciale, nu a depus toți eforturile necesare pentru a face executată cu celeritate sentința definitivă favorabilă reclamanților.

Prin urmare, a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții cer restituirea terenului lor întreg precum și 3.000.000 euro (EUR) ca titlu de prejudiciu material, reprezentând pierderea câștigului și 500.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. Transmit o estimare a prejudiciului material ținând seama de culturi de lalele și crizanteme pe care ar fi putut să le obțină pe terenul lor.

Guvernul estimează că sumele cerute la titlu de prejudiciu material și moral sunt exagerate. Susține observațiile prin expertiză stabilind valoarea părții nerestiturite a terenului la 40.602 EUR.

Curtea reamintește că în caz a concluzionat la încălcarea art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 din motiv că sentința din 28 martie 1997 a fost parțial executată cu o întârziere de șapte ani și că rămâne la această dată neexecutată pentru o parte, și că această situație este imputabilă Statului.

Reamintește de asemenea că o hotărâre constatând o încălcare implică pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în așa fel încât să reestablească, pe cât posibil, situația anterioară ei (Metaxas, precitat, § 35 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Prin urmare, Curtea estimează, în circumstanțele prezentei cauze, că executarea integrală a sentinței din 28 martie 1997, și anume punerea în posesiune a reclamanților a întregului lor teren ar plasa aceștia din urmă atât cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă nu ar fi fost necunoscute cerințele art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

În caz de neexecutare de către Statul pârât a unei asemenea execuții în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verse interesaților în ansamblu, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând 40.602 EUR, și anume valoarea reactualizată a bunului în conformitate cu informațiile disponibile Curții.

În ceea ce privește pierderea câștigului cauzată de neexecutarea parțială a sentinței definitive, în caz, Curtea observă că, deși au fost informați la 19 mai 2004 și din nou la 2 mai 2007, cerințelor impuse de art. 60 al Regulamentului Curții cât la cererile de satisfacție echitabilă, reclamanții nu au însoțit pretenții cu dovezi relevante. Prin urmare, nu au trimis nici expertiză nici, eventuel, decizie judiciară certificând suma prejudiciului. Prin urmare, în absența dovezilor relevante, Curtea nu putea specula asupra valorii pierderii câștigului. Nu este deci locul acordării reclamanților o indemnizație la acest titlu (Dragne și alții c. România (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006).

Curtea estimează totuși că reclamanții au suferit prejudiciu moral din faptul în special al frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executată sentința pronunțată în favoarea lor și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de încălcare.

În aceste circumstanțe, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și, statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea aloca fiecărui reclamant 4.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer de asemenea 30.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne, fără a furniza dovezile necesare.

Guvernul susține că aceste pretenții sunt netemeite.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu putea obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În caz și având în vedere elementele de care dispune și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuieli și costuri ale procedurii naționale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit bazarea ratei dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse, în ansamblu, reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 40.602 EUR (patruzeci mii șase sute doi euro) pentru prejudiciu material și 4.000 EUR (patru mii euro) fiecăruia pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, a fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 73706/01) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Mihai Ion ‑ Cetină et M me Vasilica Ion (« les requérants »), ont saisi la Cour le 25 septembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). Le premier requérant a en outre la nationalité autrichienne.

Les requérants sont représentés par M e D.L. Stoicescu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Par une décision du 25 janvier 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 25 mars 2007, les requérants ont demandé qu’une audience publique soit organisée dans l’affaire, ce que la Cour n’estime toutefois pas nécessaire. Dès lors, en vertu de l’article 59 § 3 de son règlement, elle rejette cette demande.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le gouvernement autrichien, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu des articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 a) du Règlement de la Cour, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire. EN FAIT I.

Le 18 avril 1994, un notaire délivra aux requérants l’attestation d’héritage d’un terrain de 3 350 m 2 , sis à Buftea et ayant appartenu au père du premier requérant, époux de la seconde requérante.

Le 25 août 1995, la commission administrative départementale d’Ilfov pour l’application de la loi n o 18/1991 sur le fond foncier (« la commission départementale » et « la loi n o 18 ») délivra à R.C. un titre de propriété sur une superficie de 2 m 2 du terrain des requérants.

Le 20 décembre 1996, à la suite d’une demande des requérants auprès de la commission administrative locale de Buftea pour l’application de la loi n o 18 (« la commission locale »), le maire de Buftea les informa qu’ils ne pouvaient se voir délivrer de titre de propriété en vertu de la loi n o 18, car l’attestation d’héritage représentait déjà un titre valable.

Le 28 mars 1997, les requérants partagèrent amiablement, devant le notaire, le terrain en cause, y compris le terrain attribué à R.C.

Le 2 juillet 1997, R.C. vendit 1 138 m 2 du terrain litigieux à G.A. B. Démarches en vue de récupérer la possession du terrain

Par un jugement du 28 mars 1997, le tribunal départemental de Bucarest condamna R.C. à libérer le terrain des requérants. Il estimait que le terrain ne pouvait faire l’objet d’une restitution en vertu de la loi n o 18, dès lors qu’il n’était jamais sorti du patrimoine du père des requérants. Il conclut que les requérants en avaient valablement acquis la propriété par l’attestation d’héritage du 18 avril 1994.

Le 7 novembre 1997, ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest. 1. Démarches administratives pour l’annulation du titre des tiers

Le 20 mai 1997, la commission locale informa les requérants, en réponse à leur demande, qu’elle n’était pas compétente pour annuler le titre de propriété du 25 août 1995.

A la suite d’une demande similaire des requérants, le préfet d’Ilfov les informa qu’en délivrant ce titre, la commission départementale avait enfreint la loi n o 18, et leur conseilla d’intenter une action en justice en vue d’annuler ce titre. 2. Demandes d’exécution du jugement du 28 mars 1997

Une première tentative des requérants du 15 décembre 1997 afin d’obtenir l’exécution du jugement du 28 mars 1997, fut contestée par R.C. le 3 février 1998. Après avoir été accueillie par le tribunal de première instance de Buftea, cette contestation fut rejetée par un arrêt définitif du 24 janvier 2001 de la cour d’appel de Bucarest, sur recours des requérants. Les juridictions sursirent à l’exécution forcée pour la durée de cette procédure.

La contestation faite par R.C. et G.A. contre une nouvelle demande d’exécution formulée par le premier requérant fut rejetée, le 29 octobre 2001, par le tribunal de première instance de Buftea, décision devenue définitive par l’arrêt du tribunal départemental de Bucarest du 3 avril 2002. 3. Actions en justice en annulation des titres de propriété des tiers

A une date non précisée, les requérants formèrent une action contre les commissions locale et départementale, en annulation du titre de propriété délivré à R.C. Elle fut rejetée comme non étayée, le 7 juin 1999, par le tribunal de première instance de Buftea. Le recours des requérants fut rejeté pour tardiveté, par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 31 mai 2000.

Le 3 octobre 2000, à la suite d’une nouvelle demande des requérants en vue de l’annulation du titre de propriété de R.C., le préfet les informa qu’il avait déjà formé une telle action contre les deux commissions et contre R.C., devant le tribunal de première instance de Buftea.

Par un jugement du 29 avril 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à la demande du préfet et annula le titre de R.C., au motif qu’en le délivrant, la commission départementale avait méconnu la loi n o 18. Le tribunal rejeta également la demande d’intervention des requérants en retenant l’autorité de la chose jugée, en raison du fait que leur demande similaire avait été définitivement tranchée par l’arrêt du 31 mai 2000.

Cette décision fut confirmée, sur recours de R.C., par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 14 avril 2003.

Par un ordre du 19 août 2003, la commission départementale annula le titre de R.C.

Cependant, une action introduite le 2 juillet 2003 par les requérants, en annulation du contrat de vente intervenu entre R.C. et G.A., fut rejetée, après trois degrés de juridiction, par un arrêt définitif du 14 juillet 2005 de la Haute Cour de cassation et justice au motif que les requérants n’avaient pas prouvé avoir un droit de propriété sur le terrain litigieux. La Haute Cour estima qu’il leur était loisible de s’adresser aux commissions administratives, après l’annulation du titre de propriété de R.C., pour obtenir un titre à leur nom pour le terrain. 4. Nouvelles tentatives d’exécution du jugement du 28 mars 1997

Le 17 janvier 2003, les requérants prirent contact avec l’huissier de justice chargé de l’exécution du jugement du 28 mars 1997, afin d’obtenir des informations sur le stade de l’exécution. L’huissier leur aurait répondu que, bien que plus de six ans se fussent écoulés depuis le début de l’exécution, il n’était pas au courant des évolutions du dossier au motif qu’il était pris par des questions administratives liées au changement de son bureau.

Le 24 février 2003, le tribunal de première instance de Buftea fit droit à une nouvelle demande des requérants et ordonna l’exécution forcée du jugement du 28 mars 1997. Sur contestation de R.C., cette décision fut confirmée par un arrêt définitif du 31 mars 2004 de la cour d’appel de Bucarest. 5. La mise en possession des requérants

Le 3 juin 2004, l’huissier de justice, l’avocat des requérants ainsi que deux représentants de la police se rendirent sur le terrain et effectuèrent la mise en possession des requérants.

Ces derniers contestent devant la Cour l’effectivité de cette action, faisant valoir que R.C. refuse de libérer le terrain tant que le contrat de vente n’est pas annulé. II.

Des extraits des lois n os 18/1991 sur le fond foncier, 169/1997 portant modification de la loi nº 18/1991 et 29/1990 sur le contentieux administratif, sont présentés dans l’affaire Sabin Popescu c. Roumanie (nº 48102/99, §§ 42-46, 2 mars 2004). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N O

Dans ses observations du 5 avril 2004, le Gouvernement faisait valoir que l’exécution de l’obligation à laquelle le tiers avait été condamné, à savoir libérer le terrain des requérants, n’imposait aux autorités que l’obligation de créer et de mettre à la disposition du créancier un système judiciaire apte à contraindre le débiteur à exécuter son obligation. Si le créancier fait appel à la force publique pour obtenir l’exécution de sa créance, les autorités doivent avoir un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles. Cependant, l’Etat n’a pas une obligation positive de prendre l’initiative, ex officio , de l’exécution d’une telle obligation.

Le Gouvernement estime qu’en l’espèce les requérants n’ont pas utilisé tous les moyens se trouvant à leur disposition pour obtenir l’exécution, dans la mesure où ils n’ont pas insisté auprès de l’huissier pour poursuivre ou reprendre la procédure après les délais causés par les contestations de l’exécution ou le refus des débiteurs de s’exécuter.

Il estime également que l’exécution tardive du jugement du 28 mars 1997 ne s’analyse pas en une perte du droit de propriété des requérants et qu’en tout état de cause une telle perte ne saurait être imputée aux autorités dans la mesure où aucune carence des autorités publiques à remplir leur devoir concernant l’exécution forcée n’est établie.

Dans ses observations supplémentaires du 31 octobre 2006, le Gouvernement rappelle que le jugement du 28 mars 1997 a été exécuté.

Les requérants font observer que la mise en possession du 3 juin 2004 a été formelle. Par ailleurs, à supposer même que l’exécution ait eu lieu, celle-ci est intervenue tardivement en raison des défauts du système mis à leur disposition par l’Etat pour faire exécuter le jugement. B. Appréciation de la Cour

La Cour a dit à mainte fois que pour ce qui est des obligations ayant comme débiteur un particulier, l’Etat, en sa qualité de dépositaire de la force publique, est appelé à avoir un comportement diligent et à assister le créancier dans l’exécution de la décision qui lui était favorable (voir parmi beaucoup d’autres : Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, p. 495 ; Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, CEDH 1999 ‑ V ; Sanglier c. France , n o 50342/99, 27 mai 2003 ; Fociac c. Roumanie , n o 2577/02, 3 février 2005 et Ghibusi c. Roumanie , n o 7893/02, 23 juin 2005).

Dans la présente affaire, bien que les requérants aient obtenu, le 28 mars 1997, un jugement, devenu définitif le 7 novembre 1997, ordonnant à un tiers de libérer leur terrain, et qu’ils aient fait, par la suite, des démarches en vue de l’exécution, ce jugement n’a été ni exécuté intégralement, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par loi.

S’il est vrai que les requérants ont été mis en possession de leur terrain le 3 juin 2004, et qu’ils n’ont pas contesté, par la suite, la réalité de cette opération, il n’en demeure pas moins que la validation implicite du 14 juillet 2005 du contrat de vente d’une partie de 1 138 m 2 de leur terrain anéantit cette mise en possession au moins en ce qui concerne la superficie en question.

En outre, bien que le jugement du 28 mars 1997 condamne un tiers à une action précise en faveur des requérants, l’impossibilité pour ces derniers d’utiliser leur terrain a pour origine une faute des commissions administratives chargées de l’application de la loi n o 18. En particulier, ces commissions, d’une part, ont informé les requérants que leur attestation d’héritage valait titre de propriété et qu’aucune autre formalité en vertu de la loi n o 18 n’était nécessaire et, d’autre part, ont délivré à des tiers un titre de propriété en vertu de la même loi, sur une partie du même terrain. Or, un tel comportement engage la responsabilité de l’Etat au-delà d’une simple obligation d’assistance pendant la procédure de l’exécution.

La Cour note pourtant que l’huissier s’est contenté d’informer les requérants de ses difficultés logistiques liées au changement du bureau et que les actions introduites par les requérants afin de faire constater la nullité du titre de propriété délivré à R.C. et du contrat de vente entre R.C. et G.A. n’ont pas été accueillies par les juridictions. En outre, ce n’est que cinq ans après la délivrance du titre à R.C. et trois ans après qu’il eut été informé par les requérants de l’illégalité alléguée de ce titre, que le préfet a demandé son annulation en justice. Une telle attitude ne saurait passer pour une assistance effective et diligente fournie au créancier pendant cette phase processuelle.

Pour la partie restante de 878 m 2 , qui ne faisait pas l’objet du contrat de vente entre R.C. et G.A., la Cour estime toutefois que, s’ils étaient mécontents, les requérants auraient dû contester devant les juridictions l’effectivité de la mise en possession. En l’absence de telles démarches ou d’indices d’arbitraire dans le dossier, la Cour ne saurait considérer comme ineffective cette partie de l’exécution. Elle estime dès lors que l’exécution du jugement du 28 mars 1997 a eu lieu le 3 juin 2004 en ce qui concerne la partie de 878 m 2 .

La Cour estime donc imputable à l’Etat un retard de plus de sept ans dans l’exécution du jugement du 28 mars 1997 en ce qui concerne la parties de 878 m 2 du terrain des requérants.

Cependant, s’agissant de la partie du terrain occupé par G.A. en vertu du contrat de vente confirmé par les juridictions le 14 juillet 2005, la Cour note que ces juridictions ont estimé que les requérants auraient dû s’adresser aux commissions administratives pour faire valoir leur droit en vertu de la loi n o 18. Or, la Cour note que ce sont les commissions elles-mêmes qui avaient confirmé aux requérants, en 1995, que ces derniers étaient titulaires du droit de propriété et qu’il n’était plus nécessaire pour eux de suivre la procédure prévue par la loi n o 18. Dès lors, la Cour considère déraisonnable de supposer que les requérants auraient pu connaître à l’avance les actions ultérieures des commissions (notamment l’attribution du titre à R.C.) et contester en conséquence la réponse de 1995, d’autant que celle-ci leur était favorable. En tout état de cause, les tribunaux ont confirmé, le 28 mars 1997, que la loi n o 18 n’était pas applicable en l’espèce, lors d’une procédure engagée entre les requérants et R.C. En outre, la Cour note que le délai imparti aux intéressés pour faire valoir leurs droits par l’intermédiaire de la loi n o 18 était déjà échu à la date de l’annulation du titre de propriété de R.C. Par conséquent, la Cour considère que le jugement du 28 mars 1997 reste toujours inexécuté en ce qui concerne la mise en possession de la partie de 1 138 m 2 du terrain.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation des article 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir parmi beaucoup d’autres, Tacea c. Roumanie , n o 746/02, 29 septembre 2005, Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005, et Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière citée ci-dessus, la Cour estime qu’étant donné les faits de la présente affaire, la responsabilité de l’Etat dans la genèse de la situation litigieuse et l’assistance fautive fournie par ses organes pendant l’exécution, l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité le jugement définitif favorable aux requérants.

Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.

Les requérants réclament la restitution de leur terrain entier ainsi que 3 000 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, représentant le manque à gagner et 500 000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi. Ils soumettent une estimation du préjudice matériel compte tenu des récoltes des tulipes et chrysanthèmes qu’ils auraient pu obtenir sur leur terrain.

Le Gouvernement estime que les sommes demandées au titre du préjudice matériel et moral sont exagérées. Il appuie ses observations sur une expertise établissant la valeur de la partie non restituée du terrain à 40 602 EUR.

La Cour rappelle qu’en espèce elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1 du fait que le jugement du 28 mars 1997 a été partiellement exécuté avec un retard de sept ans et qu’il reste à ce jour inexécuté pour une partie, et que cette situation est imputable à l’Etat.

Elle rappelle ensuite qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas , précité, § 35 et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Ainsi, la Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que l’exécution intégrale du jugement du 28 mars 1997, c’est-à-dire la mise en possession des requérants de la totalité de leur terrain placerait ces derniers autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille exécution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux intéressés conjointement, pour dommage matériel, une somme correspondant à 40 602 EUR, à savoir la valeur réactualisée du bien conformément aux informations disponibles à la Cour.

S’agissant du manque à gagner causé par l’inexécution partielle du jugement définitif, en l’espèce, la Cour observe que, bien qu’ils aient été informés le 19 mai 2004 et à nouveau le 2 mai 2007, des exigences imposées par l’article 60 du Règlement de la Cour quant aux demandes de satisfaction équitable, les requérants n’ont pas accompagné leurs prétentions des justificatifs pertinents. Ainsi, ils n’ont envoyé ni expertise ni, éventuellement, décision judiciaire attestant le montant du préjudice. Dès lors, en l’absence de justificatifs pertinents, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre ( Dragne et autres c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 78047/01, § 18, 16 novembre 2006).

La Cour estime toutefois que les requérants ont subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter le jugement rendu en leur faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à chacun des requérants 4 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 30 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, sans fournir les justificatifs nécessaires.

Le Gouvernement fait valoir que ces prétentions sont non étayées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser, conjointement, aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 40 602 EUR (quarante mille six cent deux euros) pour dommage matériel et 4 000 EUR (quatre mille euros) à chacun pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président