Secțiunea a treia Cerere nr. 10872/02 prezentată de Valeriu și Adriana TEODORESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 28 iunie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič Prezident Biersan mes Fura-Sandström Gyulumyan, Myjer me Ziemel, Berro-Lefevre Judge și S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 iulie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și d Reclamanții, dl Valeriu Teodorescu și dl Adriana Teodorescu, sunt resortisanți români și germani, născuți în 1930 și 1940 și care își au reședința în Dortmund, Germania. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Corbea, avocat la București. R. Pașoi, co-agent al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1978, în temeiul Decretului nr. 223/′′′′, statul a luat în posesie apartamentul nr. 51/H17, situat la nr. 7 din strada Foisorului, la București, aparținând reclamanților. La 9 octombrie 1998, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară formulate în fața instanței de primă instanță din București, reclamanții au obținut o sentință cu privire la confiscarea apartamentului lor și au ordonat autorităților să le restituie. În lipsa unei astfel de hotărâri, hotărârea a devenit definitivă. La 16 octombrie 1997, statul a vândut, în temeiul legii nr. 112/1995, apartamentul chiriașului care a fost ocupat. Prin urmare, reclamanții sunt în imposibilitatea de a-și recupera apartamentul. În 1998, reclamanții au solicitat instanțelor să declare nulitatea vânzării apartamentului. Prin hotărârea din 12 martie 2001, instanța de apel din București, după ce au hotărât că părțile pârâte au încheiat contractul de vânzare cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/95 și que au fost de bună-credință, a respins definitiv acțiunea reclamanților. Curtea de apel nu a acordat despăgubiri acestora din urmă. La 12 februarie 2003, în urma unei cereri de anulare formulată de procurorul general, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat hotărârea din 12 martie 2001 și, pe fond, a acceptat acțiunea reclamanților. Instanța supremă a anulat contractul de vânzare încheiat în favoarea locatarului din cauza lipsei de credință a părților contractante. La 8 octombrie 2003, o cerere pentru o contestație în anulare a hotărârii din 12 februarie 2003, formulată de chiriaș, a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, reclamanții s-au plâns că obligația de a recupera proprietatea apartamentului lor, a încălcat dreptul lor la respectarea proprietăților lor. ÎN DREPT Curtea arată că, la 27 februarie 2006, a decis să comunice cererea guvernului pârât și să pună în aplicare art. 3 din Convenție. La 22 mai 2006, guvernul a informat grefa cu privire la existența unei hotărâri definitive pronunțate la 12 februarie 2003 de Înalta Curte de Casație și Justiție și privind o cerere de anulare a hotărârii din 12 martie 2001, formulată de procurorul general. Din hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că contractul de vânzare a fost anulat. Prin scrisoarea din 8 mai 2006, reclamanții au informat grefa hotărârii definitive favorabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și dorința lor de a nu-și mai menține cererea. La 11 iulie 2006, guvernul a solicitat eliminarea rolului cererii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, că cei interesați nu mai doresc să își mențină pledoaria. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există condiții speciale privind respectarea drepturilor garantate de Convenția nr. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție și să se șteargă cererea de rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduler
Requête n
o
10872/02
présentée par Valeriu et Adriana TEODORESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 juin 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
President
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
A.
Gyulumyan,
M.
E.
Myjer
,
M
mes
I.
Ziemele,
I.
Berro-Lefèvre
,
judges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 juillet 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Valeriu Teodorescu et M
me
Adriana Teodorescu, sont des ressortissants roumains et allemands, nés respectivement en 1930 et 1940 et résidant à Dortmund, en Allemagne. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
le
Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
B.
Rămă
ș
canu puis par M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1978, en vertu du décret n
o
223/1974, l’État prit possession de l’appartement n
o
51/H17, situé au n
o
7 de la rue Foișorului, à Bucarest, appartenant aux requérants.
Le 9 octobre 1998, suite à une action en revendication immobilière formulée devant le tribunal de première instance de Bucarest, les requérants obtinrent un jugement constatant l’illégalité de la confiscation de leur appartement et ordonnant aux autorités de le leur restituer. Faute d’appel ce jugement devint définitif.
Le 16 octobre 1997 l’État vendit, en vertu de la loi n
o
112/1995, l’appartement au locataire qui l’occupait. De ce fait, les requérants se virent dans l’impossibilité de récupérer leur appartement.
En 1998, les requérants demandèrent aux tribunaux de faire constater la nullité de la vente de l’appartement. Par un arrêt du 12 mars 2001, la cour d’appel de Bucarest, après avoir jugé que les parties défenderesses avaient conclu le contrat de vente en respectant les dispositions de la loi n
o
112/95 et qu’elles étaient de bonne foi, rejeta définitivement l’action des requérants. La cour d’appel n’octroya aucune indemnisation à ces derniers.
Le 12 février 2003, suite à une demande d’annulation formulée par le procureur général, la Haute Cour de cassation et justice cassa l’arrêt du 12 mars 2001 et, sur le fond, accueillit l’action des requérants. La juridiction suprême annula le contrat de vente conclu en faveur du locataire en raison de la mauvaise foi des parties contractantes.
Le 8 octobre 2003, une demande pour une contestation en annulation de l’arrêt du 12 février 2003, formulée par le locataire, fut définitivement rejetée par la Haute Cour de cassation et justice.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, les requérants se plaignaient que l’impossibilité de recouvrer la propriété de leur appartement, a méconnu leur droit au respect de leurs biens.
La Cour relève que, le 27 février 2006, elle a décidé de communiquer la requête au gouvernement défendeur et de faire application de l’article
29
§
3 de la Convention. Le 22 mai 2006, le Gouvernement informa le greffe de l’existence d’un arrêt définitif prononcé le 12 février 2003 par la Haute Cour de cassation et justice et portant sur une demande d’annulation de l’arrêt du 12 mars 2001, formulée par le procureur général. Il ressort de l’arrêt de la Haute Cour de cassation et justice que le contrat de vente fut annulé.
Par une lettre du 8 mai 2006, les requérants informèrent le greffe de l’arrêt définitif favorable prononcé par la Haute Cour de cassation et justice ainsi que de leur souhait de ne plus maintenir leur requête.
Le 11 juillet 2006, le Gouvernement demanda la radiation du rôle de la requête.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère, en vertu de l’article 37 § 1 a) de la Convention, que les intéressés n’entendent plus maintenir leur requête. Elle estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête, au sens de l’article
37
§
1
in fine
de la Convention.
Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de rayer la requête du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président