TARIK c. ROUMANIE

TARIK c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

A TREIA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 75849/01

prezentate de Speranța TARIK

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), sesizată la 14 iunie 2007 într-o cameră alcătuită din:

Dori. B.M. Zupančič, președinte,

C. Bîrsan,

Doamnele E. Fura-Sandström,

A. Gyulumyan,

Dori. E. Myjer,

David Thór Björgvinsson,

Doamna I. Ziemele, judecător,

și dl. S. Naismith, grefier adjoint de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 17 iulie 2001,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamanta,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamanta, Speranța Tarik, este o cetățeană germană, născută în 1944 și rezidând la Remscheid, Germania. Guvernul pârât („Guvernul") este reprezentat de co-agentul ei doamna R. Pașoi, din ministerul Afacerilor Externe. Guvernul german, căreia o copie a cererii a fost comunicată de Curte în virtutea articolului 44 § 1 a) din Regulamentul Curții, nu a dorit să prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin decizie administrativă din 13 ianuarie 1981, luată în virtutea decretului nr. 223/1974 de naționalizare a unor bunuri, primăria orașului București a confiscat apartamentul care aparținea reclamantei datorită plecării ei pretins ilegale în Germania în 1979.

Prin sentință din 3 martie 1994, tribunalul de caz prim al orașului București a admis acțiunea reclamantei în anularea deciziei administrative de confiscare a apartamentului ei și în restituirea acestuia. Sentința a devenit definitivă în urma respingerii apelului primăriei, prin hotărâre nr. 2950/1994 a curții de apel a orașului București.

Prin proces-verbal din 21 iunie 1995, primăria orașului București a ordonat punerea în posesie a reclamantei asupra apartamentului respectiv. La 22 iunie 1995, societatea de stat T., care administra apartamentul, a emis reclamantei un proces-verbal de punere în posesie și a informat-o că trebuia să-și regleze relațiile cu chirijașii apartamentului, familia D., fie pe cale amiabilă, fie prin intermediul unei acțiuni în justiție, în conformitate cu legea nr. 17/1994 privind prorogarea chiriilor de locuință („legea nr. 17/1994"). Din acea dată, reclamanta a plătit taxele și impozitele referitoare la apartamentul ei.

Printr-o scrisoare din 28 iunie 1995, societatea de stat T. a informat familia D. că, din perspectiva schimbării proprietarului efectuate în urma sentinței din 3 martie 1994, contractul lor de chirie cu societatea era reziliat.

La 28 mai și 3 iulie 1998, reclamanta a notificat pe familia D., prin intermediul unui huissier, de a se prezenta la biroul huisierului pentru a rezolva situația apartamentului ei. Într-un proces-verbal din 10 septembrie 1998, huissierul a notat că familia D. nu răspunsese notificării reclamantei.

La 8 septembrie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de caz prim al orașului București cu o acțiune de evacuare a familiei D., pe motivul că au refuzat să încheie cu ea un contract de chirie sau să se mute din apartamentul ei, și că nu-i plăteau chirie. Invoca ca bază juridică legea nr. 114/1996 privind locuințele („legea nr. 114/1996").

Ținând seama de intrarea imminentă în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor („O.U.G. nr. 40/1999"), care a survenit la 8 aprilie 1999 în cursul procedurii în primă instanță, reclamanta a modificat fundația juridică a acțiuni ei de evacuare, invocând de asemenea O.U.G. nr. 40/1999 la susținerea cererii ei.

La ședința din 31 martie 1999, reclamanta a notificat din nou familia D. să se prezinte într-un loc precizat pentru a încheie un contract de chirie, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, dar familia D. nu a dat curs acestei noi notificări.

La 23 iunie 1999, avocatul familiei D. a solicitat amânarea ședinței pentru a da curs procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999 și pentru a răspunde la notificarea reclamantei de a încheie un contract de chirie în virtutea acestei ordonanțe. Tribunalul de caz prim al orașului București a admis cererea și a amânat cauza la 22 septembrie 1999. La ședința din 22 septembrie 1999, tribunalul a ordonat părților să se prezinte în ziua următoare la centrul local de impozite pentru a respecta procedura prevăzută de O.U.G. nr. 40/1999 și pentru a încheie un contract de chirie, dar familia D. nu s-a prezentat.

În total, tribunalul de caz prim a amânat cauza la o altă ședință de cinci ori, la cererea familiei D., pentru a ajunge la concluzia unui contract de chirie între părți în virtutea procedurii O.U.G. nr. 40/1999, dar familia D. nu a răspuns notificării reclamantei.

Prin sentință din 10 noiembrie 1999, tribunalul de caz prim al orașului București a admis acțiunea de evacuare inițiată de reclamanta împotriva familiei D. A hotărât că chirijașii nu mai aveau un contract de chirie valabil, din moment ce chiria lor prorogată în virtutea legii nr. 17/1994 expirase la 18 aprilie 1999 și nu au respectat procedura prevăzută de O.U.G. nr. 40/1999 pentru a beneficia de o nouă prorogare a chiriei lor, nerespunzând notificării reclamantei.

Prin hotărâre din 28 septembrie 2000, tribunalul județean al orașului București a respins apelul inițiat de familia D., din aceleași motive.

Familia D. a inițiat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața curții de apel a orașului București, invocând dispozițiile legii nr. 17/1994 și ale O.U.G. nr. 40/1999 privind prorogarea chiriilor de locuință și faptul că plătiseră chiria datorată până în 1999 către societatea de stat T. Ei apreciauau că acțiunea de evacuare era inadmisibilă în virtutea legii nr. 17/1994, în vigoare la data introducerii acțiunii de reclamanta, și că legea nr. 114/1996 invocată de aceasta nu putea ignora drepturile chiriașilor prevăzute de legea nr. 17/1994 și de O.U.G. nr. 40/1999.

La ședința din 22 februarie 2001, în cursul prezentării observațiilor pe fond al cauzei, avocatul reclamantei a precizat că cere respingerea recursului și admiterea acțiuni de evacuare, pe motiv că familia D. refuzase să încheie cu reclamanta un contract de chirie, în ciuda notificării făcute în virtutea O.U.G. nr. 40/1999, și să-i plătească chirie.

Prin hotărâre definitivă din 28 februarie 2001, curtea de apel a orașului București a admis recursul familiei D. și a respins acțiunea de evacuare, pe motiv că la momentul introducerii acestei acțiuni, contractul de chirie al familiei D. era valabil. Pasajele pertinente ale hotărârii se citesc după cum urmează:

„O situație juridică produce efectele care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la momentul apariției ei. Reclamanta a introdus acțiunea de evacuare la 8 septembrie 1998, fiind deci aplicabile dispozițiile legii nr. 17/1994 care prevedeau prorogarea contractelor de chirie pentru o perioadă de cinci ani.

Faptul că procesul civil se prelungise și că O.U.G. nr. 40/1999 intrase în vigoare nu are ca rezultat aplicarea acestei ordonanțe la situația juridică născută sub imperiul unei alte legi.

Ținând seama de observațiile mai sus și de faptul că la data introducerii acțiuni contractul de chirie al pârâților era încă valabil (...) acțiunea este respinsă ca neîntemeiată."

Prin scrisori din 26 iulie 2004 și 14 martie 2007, reclamanta a informat Curtea că nicio schimbare nu survenise cât privește apartamentul ei, familia D. continuând să locuiască în el fără a încheie un contract de chirie cu ea și fără a-i plăti chirie.

B. Dreptul și practica interni relevanți

Esența reglementării interne relevante în materie, și anume extrase din legile nr. 5/1973 privind administrarea locuințelor și relațiile între proprietari și chirijași („legea nr. 5/1973"), și 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele („legea nr. 114/1996"), precum și din ordonanța de urgență a guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și fixarea sumei chiriei pentru localuri cu destinație de locuință („O.U.G. nr. 40/1999") și din legea nr. 241 din 16 mai 2001 care a aprobat O.U.G. nr. 40/1999 („legea nr. 241/2001"), este descrisă în cauza Radovici și Stanescu c. România (cereri nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01 conexe, §§ 53 la 59, hotărâre din 2 noiembrie 2006).

Dispozițiile legale și jurisprudența internă citate mai jos sunt de asemenea relevante în cauza de față.

art. 1

„Oricare ar fi proprietarul, orice chirie de locuință care privește o locuință a cărei închiriere este reglementată de legea nr. 5/1973 (...) și care se află în curs la momentul intrării în vigoare a prezentei legi este prorogată de drept pentru o perioadă de cinci ani, în aceleași condiții [ca acelea fixate de legea nr. 5/1973]."

În hotărârile nr. 1556 din 21 noiembrie 1997 și 1567A din 22 iunie 2000, curtea de apel a orașului București și tribunalul județean al Brașovului au hotărât că prorogarea de drept, în virtutea legii nr. 17/1994, a chiriilor de locuință în aceleași condiții contractuale fixate de legea nr. 5/1973 înseamnă că suma chiriei lunare datorată de fostul chirias al statului noului proprietar rămâne la nivelul prevăzut de contractele anterioare.

Hotărârea 1567A din 22 iunie 2000 menționată mai sus preciza, de asemenea, că între intrarea în vigoare a legii nr. 17/1994 și aceea a O.U.G. nr. 40/1999, a existat un gol legislativ în măsura în care prima lege menționată nu prevedea procedura prin care foștii proprietari cărora li se rstitueseră bunurile naționalizate puteau încheia chiruri noi de locuință cu foștii chirijași ai statului.

„Evacuarea chiriașului nu poate fi efectuată decât în virtutea unei sentințe definitive. Chirijașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de chirie până la data executării sentinței ordonând evacuarea."

La momentul intrării în vigoare a legii nr. 17/1994, sistemul de calcul al chiriei era reglementat de legea nr. 5/1973 privind administrarea locuințelor și relațiile între proprietari și chirijași. Articolele 27 și 28 din această lege fixau o taxă forfetară pe metru pătrat, care varia în raport cu cuantumul veniturilor chiriașului și elementele de confort ale locuinței, și care putea fi majorată cu 30% când locuința era dotată cu anumite facilități suplimentare sau când suprafața ei depășea limita maximă prevăzută de lege.

Se pare că la momentul introducerii acțiuni de evacuare de reclamanta, taxa forfetară maximă menționată mai sus era fixată la același nivel ca în 1973, dispozițiile relevante ale legii nr. 5/1973 fiind expresamente menținute în vigoare de art. 73 din legea nr. 114/1996. Această taxă forfetară era de 2,70 lei vechi români („ROL")/m2 locuibil, ceea ce reprezenta la acea vreme aproximativ 0,000258 euro din cauza inflației foarte mari și deprecierii monedei naționale care au intervenit în anii 90.

Acest sistem a fost modificat de O.U.G. nr. 40/1999 și de legea nr. 241/2001. Aceasta din urmă a prevăzut că chiria cerută chiriașilor nu poate depăși 15% din venitul net lunar al gospodăriei dacă venitul net lunar pe membru de familie nu depășește salariul net lunar mediu al țării (acesta din urmă era de aproximativ 117 euro la acea vreme).

Conform articolului 15 § 2 din Constituția din 1991, legea dispune doar pentru viitor, cu excepția unei legi penale mai favorabile. Articolul prim din codul civil conține o dispoziție similară excludând aplicarea retroactivă a legii civile. Doctrina, jurisprudența și, în mai multe cazuri, legislatorul au completat principiul menționat mai sus cu cel care prevede aplicarea imediată a legii civile noi la situațiile juridice create după intrarea ei în vigoare și, cu excepții, la efectele viitoare ale situațiilor juridice în curs.

În hotărârea nr. 210 din 4 mai 2004, Curtea Constituțională, răspunzând unui argument privind aplicarea legii nr. 241/2001 la situațiile juridice născute înaintea intrării ei în vigoare, a precizat că o lege nu este retroactivă când modifica pentru viitor o situație juridică deja născută sau când elimină efectele viitoare ale unei situații juridice născute anterior intrării ei în vigoare (principiul aplicării imediate a legii civile).

În materia contractelor cu execuție succesivă, și în special a contractelor de chirie, jurisprudența internă nu este uniformă, așa cum rezultă și din doctrina relevantă.

Pe de o parte, în hotărârile definitive nr. 752R din 28 septembrie 1999, 913 din 5 iunie 2000 și 3811 din 16 noiembrie 2000, pronunțate în acțiuni de evacuare a chiriașilor, curțile de apel ale Târgu Mureșului, Constanței și Bucureștiului au examinat validitatea chiriilor de locuință litigioase atât în virtutea legii nr. 17/1994 cât și a O.U.G. nr. 40/1999, aplicabile succesiv în cursul procedurilor în cauză. Pe de altă parte, abordarea curții de apel a orașului București în hotărârea din 28 februarie 2001 pronunțată în prezenta cauză a fost obiectul unui comentariu critic în doctrină, pe motivul că în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile, dispozițiile imperioase ale O.U.G. nr. 40/1999 erau de asemenea aplicabile chiriei de locuință litigioase, care trebuia examinată ca o situație juridică în evoluție (R. Dinca, M. Nicolae, Pandectele române, nr. 6/2002, pp. 123-136).

Pe de altă parte, într-o hotărâre nr. 42R din 18 ianuarie 2001, curtea de apel a Brașovului a hotărât validitatea contractului de chirie doar în raport cu legea nr. 17/1994, în vigoare la momentul introducerii acțiuni și pe care reclamantul și-a bazat acțiunea sa de evacuare a chiriașului.

GRIEFE

PE DREPT

A. Privind grieful derivat din art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanta susține că suferit o încălcare a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, datorită imposibilității prelungite în care se află să dispună de apartamentul care îi fusese restituit și să perceapă chirie. Invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Guvernul ridică excepția inadmisibilității cererii pentru neepuizarea căilor de recurs interne. El susține că în urma hotărârii din 28 februarie 2001 a curții de apel a orașului București care a ajuns la concluzia existenței chiriei de locuință în favoarea familiei D., reclamanta ar fi trebuit să inițieze o acțiune împotriva acesteia pe baza articolelor 24 b) și 25 din legea nr. 114/1996 și să ceară tribunalelor pronunțarea rezilierii chiriei și evacuarea pentru neplată a chiriei pe o perioadă mai mare de trei luni consecutive. El subliniază că o asemenea procedură este diferită de acțiunea pe care interesata o inițiase în fața jurisdicțiilor naționale, din moment ce reclamanta invocase neplata chiriei ca o consecință a inexistenței chiriei și nu ca o neîndeplinire a contractului de chirie de familia D.

Reclamanta contestă excepția și consideră că epuizase căile de recurs interne disponibile. Ea amintește că în ciuda demersurilor ei de a dispune de bunul ei și de a perceapă chirie, tribunalele interne refuzaseră să admită acțiunea ei. Ea adaugă că nu existase o chirie între ea și familia D., că chiria veche încheiate de aceștia cu autoritațile fusese reziliată în iunie 1995 și că ocupanții apartamentului ei refuzaseră mereu să o recunoască ca proprietar și să încheie un contract de chirie.

Curtea amintește că respinsese deja o excepție similară pe motiv că eficacitatea căii de recurs invocate de Guvern nu fusese demonstrată cu un grad suficient de certitudine (Radovici și Stanescu c. România, nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006, și Popescu și Toader c. România, nr. 27086/02, §§ 23-26, 8 martie 2007). Curtea reitera constatarea sa anterioară, de care nu zărește nicio rațiune pentru a se abate în cauza de față. Într-adevăr, ține seama în acest privință de dispozițiile articolului 11 (1) în fine din O.U.G. nr. 40/1999, de refuzul familiei D. de a încheie un contract de chirie cu reclamanta și de faptul că Guvernul nu prezentase nicio cauză din jurisprudența națională în care un proprietar care se afla în aceeași situație ca interesata ar fi obținut o decizie definitivă care i ar fi dat câștig de cauză într-o asemenea procedură.

Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului nu poate fi reținută.

Referindu-se la cauza Robitu c. România (nr. 33352/96, decizie a Comisiei din 20 mai 1998), Guvernul apreciază că prorogarea legală a contractelor de închiriere urmărea un scop de interes general, și anume protecția intereselor chiriașilor într-o situație caracterizată de penurie de locuințe cu chirie ieftină. Această prorogare legală menținea, după opiniile Guvernului, un echilibru just între interesul general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale indivizilor. El adaugă că jurisprudența Immobiliare Saffi c. Italia ([Marea Cameră], nr. 22774/93, CEDO 1999-V) nu se aplică în cauza de față.

În plus, Guvernul subliniază că reclamanta nu invocaseră în fața jurisdicțiilor naționale un alt motiv pentru a obține evacuarea chiriașilor decât inexistența titlului locativ al familiei D., în special neplata chiriei în conformitate cu art. 24 din legea nr. 114/1996.

Reclamanta trimite la faptele relevante și apreciază că limitarea prerogativelor sale de proprietar constituia o măsură disproporționată.

Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest grief ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond; rezultă că acest grief nu poate fi declarat în mod evident lipsit de bază, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost depistat.

B. Privind grieful derivat din art. 6 § 1 din Convenție

Reclamanta se plânge de inechitate a procedurii în fața curții de apel a orașului București, care pronunțase hotărârea din 28 februarie 2001, și invoca în acest privință art. 6 § 1 din Convenție, al cărui pasaj relevant este redat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) privind contestații asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă (...)"

Guvernul consideră că reclamanta avusese oportunitatea de a răspunde mijloacelor de recurs formulate de familia D. în fața curții de apel a orașului București, inclusiv acelea derivate din necunoașterea dispozițiilor legale privind protecția chiriașilor de instanțele de fond și de apel. De altfel, la ședința din 22 februarie 2001, părțile au avut oportunitatea de a dezbate în ședință publică și de a prezenta argumentele lor în susținerea sau împotriva recursului familiei D., reclamanta reiterând refuzul chiriașilor de a răspunde la notificarea făcută în virtutea O.U.G. nr. 40/1999 și lipsul lor de a-i plăti chirie.

Cât privește modul în care curtea de apel a orașului București furnizase motivații în hotărârea din 28 februarie 2001, Guvernul trimite la jurisprudența Curții (Ruiz Torija c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29, și Garcia Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I) și apreciază că, în măsura în care curtea de apel excludese aplicarea O.U.G. nr. 40/1999 în cauza de față, nu exista nicio rațiune pentru ca ea să răspundă celorlalte argumente ale reclamantei, fundate pe această dispoziție legală.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului și apreciază că modul în care curtea de apel pronunțase hotărârea din 28 februarie 2001 încălcase dreptul ei la un proces echitabil.

Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest grief ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond; rezultă că acest grief nu poate fi declarat în mod evident lipsit de bază, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost depistat.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond.

Stanley Naismith

Boštjan M. Zupančič

Grefier adjoint

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

75849/01

présentée par Speranța TARIK

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 14 juin 2007 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

C.

Bîrsan

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

A.

Gyulumyan

,

MM.

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juge,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juillet 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Speranța Tarik, est une ressortissante allemande, née en 1944 et résidant à Remscheid, Allemagne. Le gouvernement défendeur («

le

Gouvernement

») est représenté par son co-agent M

me

R.

Pașoi, du ministère des Affaires étrangères. Le gouvernement allemand, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article

44

§

1 a) du Règlement de la

Cour, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par une décision administrative du 13 janvier 1981, prise en vertu du décret nº 223/1974 de nationalisation de certains biens, la mairie de Bucarest confisqua l’appartement propriété de la requérante en raison de son départ prétendument illégale en Allemagne en 1979.

1.

Action en revendication de l’appartement et démarches en vue de la conclusion d’un contrat de bail avec la famille D., les anciens locataires de l’Etat

Par un jugement du 3 mars 1994, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l’action de la requérante en l’annulation de la décision administrative de confiscation de son appartement et en restitution de celui

‑

ci. Le jugement devint définitif à la suite du rejet du recours de la mairie, par un arrêt nº 2950/1994 de la cour d’appel de Bucarest.

Par un procès-verbal du 21 juin 1995, la mairie de Bucarest ordonna la mise en possession de la requérante de l’appartement en question. Le 22

juin

1995, la société d’Etat T., qui administrait l’appartement, délivra à la requérante un procès-verbal de mise en possession et l’informa qu’elle devait régler ses relations avec les locataires de l’appartement, la famille D., à l’amiable ou par l’intermédiaire d’une action en justice, conformément à la loi n

o

17/1994 sur la prorogation des baux d’habitation («

la loi n

o

17/1994

»). A partir de cette date, la requérante paya les taxes et les impôts afférents à son appartement.

Par une lettre du 28 juin 1995, la société d’Etat T. informa la famille D. qu’eu égard au changement de propriétaire opéré à la suite du jugement du 3

mars

1994, leur contrat de bail avec la société était résilié.

Les 28 mai et 3 juillet 1998, la requérante notifia à la famille D., par l’intermédiaire d’un huissier de justice, de se présenter au bureau de l’huissier afin de régler la situation de son appartement. Dans un procès

‑

verbal du 10 septembre 1998, l’huissier de justice nota que la famille

D. n’avait pas répondu à la notification de la requérante.

2.

Procédure d’expulsion de la famille D.

Le 8 septembre 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en expulsion de la famille D., aux motifs qu’ils avaient refusé de conclure un contrat de bail avec elle ou de déménager de son appartement, et qu’ils ne lui payaient pas de loyer. Elle invoquait comme moyen de droit la loi n

o

114/1996 sur le logement («

la loi n

o

114/1996

»).

Compte tenu de l’entrée imminente en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

40/1999 sur la protection des locataires («

O.U.G n

o

40/1999

»), qui eut lieu le 8 avril 1999 au cours de la procédure en premier ressort, la requérante modifia le fondement juridique de son action en expulsion, invoquant également l’O.U.G

n

o

40/1999 à l’appui de sa demande.

Lors de l’audience du 31 mars 1999, la requérante notifia de nouveau à la famille D. de se présenter dans un endroit précisé afin de conclure un contrat de bail, conformément aux dispositions de l’O.U.G

n

o

40/1999, mais la famille D. ne donna pas suite à cette nouvelle notification.

Le 23 juin 1999, l’avocat de la famille D. sollicita le report de l’audience afin de donner suite à la procédure prévue par l’O.U.G

nº

40/1999 et répondre à la notification de la requérante de conclure un contrat de bail en vertu de cette ordonnance. Le tribunal de première instance de Bucarest accueillit sa demande et renvoya l’affaire au 22 septembre 1999. A

l’audience du 22

septembre 1999, le tribunal ordonna aux parties de se présenter le jour suivant au centre local des impôts pour respecter la procédure prévue par l’O.U.G

n

o

40/1999 et conclure un contrat de bail, mais la famille D. ne se présenta pas.

Au total, le tribunal de première instance renvoya l’affaire à une autre audience cinq fois, à la demande de la famille D., afin d’aboutir à la conclusion d’un contrat de bail entre les parties en vertu de la procédure de l’O.U.G n

o

40/1999, mais la famille D. ne répondit pas à la notification de la requérante.

Par un jugement du 10 novembre 1999, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l’action en expulsion engagée par la requérante contre la famille D. Il jugea que les locataires n’avaient plus de contrat de bail valable, vu que leur bail reconduit en vertu de la loi

n

o

17/1994 avait expiré le 18

avril

1999 et qu’ils n’avaient pas respecté la procédure prévue par l’O.U.G

n

o

40/1999 afin de bénéficier d’une nouvelle reconduction de leur bail, ne répondant pas à la notification de la requérante.

Par un arrêt du 28 septembre 2000, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel interjeté par la famille D. pour les mêmes raisons.

La famille D. forma un recours contre cet arrêt devant la cour d’appel de Bucarest, invoquant les dispositions de la loi n

o

17/1994 et de l’O.U.G

n

o

40/1999 concernant la prorogation des baux d’habitation et le fait qu’ils avaient payé le loyer dû jusqu’en 1999 à la société d’Etat T. Ils

estimaient que l’action en expulsion était irrecevable en vertu de la loi

n

o

17/1994, en vigueur à la date de l’introduction de l’action par la requérante, et que la loi n

o

114/1996 invoquée par cette dernière ne pouvait méconnaître les droits des locataires prévus par la loi n

o

17/1994 et par l’O.U.G

n

o

40/1999.

A l’audience du 22 février 2001, lors de la présentation des observations au fond de l’affaire, l’avocat de la requérante précisa qu’il demandait le rejet du recours et l’accueil de l’action en expulsion, au motif que la famille D. avait refusé de conclure avec la requérante un contrat de bail, en dépit de la notification faite en vertu de l’O.U.G

n

o

40/1999, et de lui payer de loyer.

Par un arrêt définitif du 28 février 2001, la cour d’appel de Bucarest accueillit le recours de la famille D. et rejeta l’action en expulsion, au motif qu’au moment de l’introduction de cette action, le contrat de bail de la famille D. était valable. Les passages pertinents de l’arrêt se lisent comme suit

:

«

Une situation juridique produit les effets qui sont prévus par la loi civile en vigueur lors de son apparition. La requérante a introduit l’action en expulsion le 8

septembre 1998, étant donc applicables les dispositions de la loi n

o

17/1994 qui prévoyaient la prorogation des contrats de bail pour une période de cinq ans.

Le fait que le procès civil s’était prolongé et que l’O.U.G. n

o

40/1999 est entrée en vigueur n’a pas pour résultat l’application de cette ordonnance à la situation juridique née sous l’empire d’une autre loi.

Compte tenu des observations ci-dessus et du fait qu’à la date de l’introduction de l’action le contrat de bail des défendeurs était encore valable (...) l’action est rejetée comme mal fondée.

»

Par des lettres des 26 juillet 2004 et 14 mars 2007, la requérante informa la Cour qu’aucun changement n’était intervenu pour ce qui était de son appartement, la famille D. continuant d’y habiter sans conclure un contrat de bail avec elle et sans lui payer de loyer.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’essentiel de la réglementation interne pertinente en la matière, à savoir des extraits des lois n

os

5/1973 sur la gestion des logements et les rapports entre propriétaires et locataires («

la loi n

o

5/1973

»), et 114 du 11

octobre

1996 sur le logement («

la loi n

o

114/1996

»), ainsi que de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n

o

40 du 8 avril 1999 sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation (« l’O.U.G n

o

40/1999

») et de la loi n

o

241 du 16

mai

2001 qui a approuvé l’O.U.G n

o

40/1999 («

la loi n

o

241/2001

»), est décrite dans l’affaire

Radovici et Stanescu c. Roumanie

(requêtes

n

os

68479/01, 71351/01 et 71352/01

jointes, §§ 53 à 59, arrêt du 2

novembre

2006).

Les dispositions légales et la jurisprudence interne citées ci-dessous sont également pertinentes en l’espèce.

1.

Loi n

o

17/1994 du 8 avril 1994 sur la prorogation ou le renouvellement des baux d’habitation («

la loi n

o

17/1994

»)

:

Article 1

«

Quel que soit le propriétaire, tout bail d’habitation concernant un logement dont la location est régie par la loi n

o

5/1973 (...) et qui se trouve en cours au moment de l’entrée en vigueur de la présente loi est prolongé de plein droit pour une période de cinq ans, dans les mêmes conditions [que celles fixées par la loi n

o

5/1973].

»

Dans les arrêts n

os

1556 du 21 novembre 1997 et 1567A du 22

juin 2000, la cour d’appel de Bucarest et le tribunal départemental de Brasov ont jugé que la prolongation de plein droit, en vertu de la loi

n

o

17/1994, des baux d’habitation dans les mêmes conditions contractuelles fixées par la loi

n

o

5/1973 signifie que le montant du loyer mensuel dû par l’ancien locataire de l’Etat au nouveau propriétaire demeure au niveau prévu par les contrats antérieurs.

L’arrêt 1567A du 22 juin 2000 précité précisait également qu’entre l’entrée en vigueur de la loi n

o

17/1994 et celle de l’O.U.G. n

o

40/1999, il y a eu un vide législatif dans la mesure où la première loi susmentionnée ne prévoyait pas la procédure en vertu de laquelle les anciens propriétaires qui se sont vu restituer les biens nationalisés pouvaient conclure de nouveaux baux d’habitation avec les anciens locataires de l’Etat.

2.

L’article 25 de la loi n

o

114/1996

«

On ne peut procéder à l’expulsion du locataire qu’en vertu d’un jugement définitif. Le locataire est tenu au paiement du loyer prévu dans le contrat de bail jusqu’à la date de l’exécution du jugement ordonnant l’expulsion.

»

3.

Dispositions légales relatives au calcul du loyer pour les logements faisant l’objet des baux d’habitation prorogés par la loi n

o

17/1994

Au moment de l’entrée en vigueur de la loi n

o

17/1994, le système de calcul du loyer était régi par la loi n

o

5/1973 relative à la gestion des logements et aux rapports entre propriétaires et locataires. Les articles 27 et 28 de cette loi fixaient un tarif forfaitaire par mètre carré, qui variait par rapport au montant des revenus du locataire et aux éléments de confort du logement, et qui pouvait être augmenté de 30 % lorsque le logement était pourvu de certaines utilités supplémentaires ou lorsque sa superficie dépassait la limite maximale prévue par la loi.

Il apparaît que lors de l’introduction de l’action en expulsion par la requérante, le tarif forfaitaire maximal susmentionné était fixé au même niveau qu’en 1973, les dispositions pertinentes de la loi n

o

5/1973 ayant été expressément maintenues en vigueur par l’article 73 de loi n

o

114/1996. Ce tarif forfaitaire était de 2,70 lei roumains anciens («

ROL

»)/m

2

habitable, ce qui représentait à l’époque environ 0,000258 euro en raison de la très forte inflation et de la dépréciation de la monnaie nationale intervenues dans les années 90.

Ce système a été modifié par l’O.U.G.

n

o

40/1999 et par la loi

n

o

241/2001. Cette dernière a prévu que le loyer demandé aux locataires ne peut dépasser 15

% du revenu net mensuel du foyer si le revenu net mensuel par membre de la famille n’excède pas le salaire net mensuel moyen du pays (ce dernier était d’environ 117

euros à l’époque).

4.

L’application dans le temps d’une loi nouvelle en matière des contrats à exécution successive

Selon l’article 15 § 2 de la Constitution de 1991, la loi ne dispose que pour l’avenir, à l’exception d’une loi pénale plus douce. L’article premier du code civil contient une disposition similaire excluant l’application rétroactive de la loi civile. La doctrine, la jurisprudence et, dans plusieurs cas, le législateur ont complété le principe susmentionné avec celui qui prévoit l’application immédiate de la loi civile nouvelle aux situations juridiques créées après son entrée en vigueur et, sauf exception, aux effets futurs des situations juridiques en cours.

Dans son arrêt n

o

210 du 4 mai 2004, la Cour constitutionnelle, répondant à un argument relatif à l’application de la loi n

o

241/2001 à des situations juridiques nées avant son entrée en vigueur, a précisé qu’une loi n’est pas rétroactive lorsqu’elle modifie pour l’avenir une situation juridique déjà née ou lorsqu’elle supprime les effets futurs d’une situation juridique née antérieurement à son entrée en vigueur (principe de l’application immédiate de la loi civile).

En matière des contrats à exécution successive, et notamment des contrats de bail, la jurisprudence interne n’est pas uniforme, tel qu’il ressort également de la doctrine pertinente.

D’une part, dans les arrêts définitifs n

os

752R du 28 septembre 1999, 913

du 5

juin 2000 et 3811 du 16 novembre 2000, rendus dans des actions en expulsion des locataires, les cours d’appel de Târgu Mureș, de Constanța et de Bucarest ont examiné la validité des baux d’habitation litigieux à la fois en vertu de la loi n

o

17/1994 et de l’O.U.G.

n

o

40/1999, applicables successivement au cours des procédures en cause. Par ailleurs, l’approche de la cour d’appel de Bucarest dans l’arrêt du 28 février 2001 rendu dans la présente affaire a fait l’objet d’un commentaire critique dans la doctrine, au motif qu’en vertu du principe de l’application immédiate de la loi civile, les dispositions impératives de l’O.U.G.

n

o

40/1999 étaient également applicables au bail d’habitation litigieux, qui devait être examiné en tant que situation juridique évolutive (R. Dinca, M. Nicolae,

Pandectele române

, n

o

6/2002, pp. 123-136).

D’autre part, dans un arrêt n

o

42R du 18 janvier 2001, la cour d’appel de Brasov a jugé la validité du contrat de bail uniquement par rapport à la loi

n

o

17/1994, en vigueur au moment de l’introduction de l’action et sur laquelle le demandeur avait fondé son action en expulsion du locataire.

GRIEFS

1.

Sur le fondement de l’article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, la requérante allègue avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle se plaint à cet égard de l’impossibilité prolongée dans laquelle elle se trouve de disposer de l’appartement qui lui avait été rétrocédé et de percevoir un loyer, impossibilité ayant résulté des dispositions légales en matière de baux d’habitation et de leur application arbitraire par l’arrêt du 28

février 2001 de la cour d’appel de Bucarest. Elle fait valoir que les anciens locataires de l’Etat, la famille D., ne disposaient plus d’aucun contrat de bail lors du jugement de l’action en expulsion et qu’ils ont refusé constamment de conclure un bail avec elle ou de lui payer de loyer.

2.

Invoquant en substance l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel de Bucarest. Elle allègue à cet égard d’une part que cette juridiction n’a pas examiné au fond tous les moyens de l’action en expulsion, fondée sur le refus de la famille D. de conclure avec elle un contrat de bail et de lui payer de loyer, en ignorant ainsi l’objet de son action. Elle se plaint d’autre part que la cour d’appel de Bucarest a écarté de manière arbitraire l’application en l’espèce de l’O.U.G.

n

o

40/1999.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

La requérante allègue avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison de l’impossibilité prolongée dans laquelle elle se trouve de disposer de l’appartement qui lui avait été rétrocédé et de percevoir un loyer. Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

1.

Sur l’exception préliminaire du Gouvernement

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non­épuisement des voies de recours internes. Il affirme qu’à la suite de l’arrêt du 28 février 2001 de la cour d’appel de Bucarest ayant conclu à l’existence du bail d’habitation en faveur de la famille D., la requérante auraient dû engager contre cette dernière une action fondée sur les articles

24

b) et 25 de la loi n

o

114/1996 et demander aux tribunaux de prononcer la résiliation du bail et l’expulsion pour non-paiement des loyers pendant plus de trois mois consécutifs. Il souligne qu’une telle procédure est différente de l’action que l’intéressée a engagé devant les juridictions nationales, puisque la requérante a invoquée le non-paiement des loyers comme une conséquence de l’inexistence du bail et non comme une inexécution du contrat de bail par la famille D.

La requérante conteste l’exception et considère avoir épuisé les voies de recours internes disponibles. Elle rappelle qu’en dépit de ses démarches en vue de disposer de son bien et de percevoir un loyer, les tribunaux internes ont refusé de faire droit à son action. Elle ajoute qu’il n’y avait pas de bail entre elle et la famille D., que l’ancien bail conclu par ces derniers avec les autorités avait été résilié en juin 1995 et que les occupants de son appartement ont toujours refusé de la reconnaître en tant que propriétaire et de conclure un contrat de bail.

La Cour rappelle avoir déjà rejeté une exception similaire au motif que l’efficacité de la voie de recours invoquée par le Gouvernement n’a pas été démontrée avec un degré suffisant de certitude (

Radovici et Stanescu c

Roumanie

, n

os

68479/01, 71351/01 et 71352/01,

§§ 62-66, 2

novembre

2006, et

Popescu et Toader c. Roumanie

, n

o

27086/02, §§ 23-26, 8 mars 2007). La Cour réitère son constat antérieur, dont elle ne décèle aucune raison de s’écarter en l’espèce. En effet, elle tient compte à ce titre des dispositions de l’article 11 (1)

in fine

de l’O.U.G. n

o

40/1999, du refus de la famille D. de conclure un contrat de bail avec la requérante et du fait que le Gouvernement n’a présenté aucune affaire tirée de la jurisprudence nationale dans laquelle un propriétaire qui se trouvait dans la même situation que l’intéressée aurait obtenu une décision définitive lui ayant donné gain de cause dans une telle procédure.

Partant, l’exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.

2.

Sur le fond du grief

Se référant à l’affaire

Robitu c. Roumanie

(n

o

33352/96, décision de la Commission du 20 mai 1998), le Gouvernement estime que la prolongation légale des contrats de location poursuivait un but d’intérêt général, à savoir la protection des intérêts des locataires dans une situation qui se caractérisait par la pénurie de logements à loyer bon marché. Cette prolongation légale maintenait, de l’avis du Gouvernement, un juste équilibre entre l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux des individus. Il ajoute que la jurisprudence

Immobiliare

Saffi

c.

Italie

([GC], n

o

22774/93, CEDH 1999-V) ne trouve pas application en l’espèce.

Par ailleurs, le Gouvernement souligne que la requérante n’a pas invoqué devant les juridictions internes une autre raison pour obtenir l’expulsion des locataires que l’inexistence du titre locatif de la famille D., notamment le non-paiement des loyers conformément à l’article 24 de la loi n

o

114/1996.

La requérante renvoie aux faits pertinents et estime que la limitation de ses prérogatives de propriétaire a constitué une mesure disproportionnée.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

B.

Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

La requérante se plaint de l’iniquité de la procédure devant la cour d’appel de Bucarest, qui a rendu l’arrêt du 28 février 2001, et invoque à ce titre l’article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement considère que la requérante a eu l’opportunité de répondre aux moyens de recours formulés par la famille D. devant la cour d’appel de Bucarest, dont notamment celui tiré de la méconnaissance des dispositions légales sur la protection des locataires par les juridictions de fond et d’appel. Par ailleurs, à l’audience du 22 février 2001, les parties ont eu l’occasion de débattre en séance publique et de présenter leurs arguments à l’appui ou à l’encontre du recours de la famille D., la requérante réitérant le refus des locataires de répondre à la notification faite en vertu de l’O.U.G.

n

o

40/1999 et leur défaut de lui payer de loyer.

S’agissant des la manière dont la cour d’appel de Bucarest a fourni des motifs dans son arrêt du 28 février 2001, le Gouvernement renvoie à la jurisprudence de la Cour (

Ruiz Torija c. Espagne

, arrêt du 9 décembre 1994, série A n

o

303-A, p. 12, § 29, et

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 26, CEDH CEDH 1999-I) et estime que, dans la mesure où la cour d’appel a écarté l’application de l’O.U.G. n

o

40/1999 en l’espèce, il n’y avait aucune raison pour qu’elle réponde aux autres arguments de la requérante, fondés sur cette disposition légale.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement et estime que la manière dont la cour d’appel a rendu son arrêt du 28 février 2001 a méconnu son droit à un procès équitable.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Stanley

Naismith

Boštjan M.

Zupančič

Greffier adjoint

Président