RADUTA ET AUTRES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
RADUTA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 295/85/07 prezentate de Virginia RĂDUTĂ și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 martie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Virginia Răduța și Maria Luca și domnul Constantin Apostolescu, sunt resortisanți români, născuți în 1928, 1927 și 1924 și rezidenți în Ployești. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Alexandru Gheorghe Daniel, avocat la Baroul Prahova. Guvernul român ( Circumstanțele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1952, o clădire situată la nr. 3, rue Anton Pann, în Plouești, aparținând mamei M.I. a fost naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950. La 17 ianuarie 1997, fiecare dintre reclamanți a cumpărat un apartament al acestei clădiri, vândut de societatea C., care conducea clădiri de la ë . Vânzările erau reglementate de Legea nr. 112/1995. În 1997, M.I. a introdus o acțiune în revendicare împotriva consiliului local din Plyguești ( De asemenea, prin solicitarea, la 6 iulie 1999, a nulității acestor contracte de vânzare să se constate. Prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instană din Pluiești a respins acțiunea. Această hotărâre a devenit definitivă la 29 noiembrie 2002, ca urmare a respingerii, de către instana de apel din Pluiešti, a aciunii formulate de M.I. La 3 iunie 2004, M.I. a introdus împotriva reclamanților o acțiune în revendicare a apartamentelor în cauză. Reclamanții au solicitat ca garanție (chemarea in garancie) consiliul care este imam că în mod eronat a fost atașat la procedură, dar a solicitat la rândul său Ministerul de Finanțe și societatea C ca garanție. Printr-o hotărâre definitivă din 13 septembrie 2008, Curtea de apel din Plyguești a dat dreptul la acțiune și le-a solicitat reclamanților să lase apartamentele în posesia M.I. Pentru a decide astfel, Comisia face o comparație între titlurile de proprietate prezentate de părți, și anume actele de proprietate deținute de mama M.I., pe de o parte, și contractele de vânzare confirmate prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, pe de altă parte. Instanța de apel a considerat ulterior că nu a fost parte la contractele de vânzare și că nu a încasat nici prețul acestor vânzări care fusese transferat direct Ministerului Finanțelor. În consecință, aceasta a considerat că nu exista niciun temei juridic sau contractual pentru angajarea răspunderii consiliului și a respins cererea în garanție formulată de reclamanți. Prin urmare, instanța de apel a respins, de asemenea, cererea Consiliului municipal privind acțiunea de garanție a societății C. și a Ministerului de Finanțe. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Tudor Tudor c. România, n 2191/03, § 13-21, 24 martie 2009, precum și în Decizia Costescu c. România (dec.), 13636/02, § 17-23, 3 martie 2009. GRIEFS 10. Reclamanții se plâng că, prin dreptul la acțiune în revendicare împotriva lor, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru pe care o deținea judecata din 3 ianuarie 2000, compromițând astfel securitatea rapoartelor juridice și privându-i de orice acțiune efectivă pentru a-și exercita dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză. 11. Ei invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prima cauză se referă la presupusa infracțiune a procedurii în revendicare. Având în vedere informațiile de care dispune și considerând că aceasta nu poate decât într-un mod limitat să cunoască erorile de fapt sau de drept comise de instanțele interne, la care revine primul șef de a examina faptele și de a pune în aplicare legislația internă ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 VIII ; și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I), Curtea nu percepe nicio aparență derbitrară în modul în care instanțele interne au judecat acțiunea. Prin urmare, nu există nicio posibilitate ca Curtea să se autodetermine de la încheierea acestor instanțe. În special, spre deosebire de declarațiile reclamanților, prin hotărârea cu privire la acțiune în revendicare instanța de apel a ținut seama de hotărârea din 3 ianuarie 2000, care a constituit într-adevăr baza pentru compararea titlurilor părților cărora le este prezentată instanța de apel. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. 13. A doua cauză se referă la dreptul de proprietate al reclamanților, la sfârșitul procedurii în revendicare. Guvernul consideră că reclamanții nu sunt victime ale încălcării dreptului lor de proprietate și că, în orice caz, nu s-a produs nici o interferență. 14. Curtea reamintește că a stabilit deja că cererea în garanție este o cale de atac eficientă pentru persoanele care și-au cumpărat apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 și-au pierdut ulterior bunurile în favoarea foștilor proprietari (Costescu , §§ 31-36 și Tudor Tudor , §§ 38-43, cauzele menționate mai sus. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că în speță nu există motive care să conducă la o concluzie diferită. 15. În cele din urmă, reclamanții erau conștienți de posibilitatea pe care au avut-o de a-l suna pe vânzător ca garanție, așa cum o arată cererea lor făcută în acest scop împotriva consiliului. Cu toate acestea, chiar dacă consiliul a arătat, prin intermediul propriei sale cereri de garanție, că autoritatea responsabilă de vânzare ar fi fost mai degrabă Ministerul de Finanțe, instanțele nu au luat măsuri de precauție pentru a-l chema la rândul lor drept garanție pe acest organism. Prin urmare, instanțele nu au fost sesizate cu o cerere de despăgubire împotriva autorității responsabile de vânzare. Cu toate acestea, nu se poate ajunge la o alegere a reclamanților în ceea ce privește mijloacele de a-și exercita drepturile. În plus, nimic în speță nu sugerează că reclamanții erau privați de posibilitatea de a angaja un avocat pentru a-și apăra mai bine drepturile. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. A treia cauză a reclamanților privește absența unei căi de atac efective pentru a-și exercita dreptul de proprietate. Or, Curtea arată că cererea de garanție este o cale de atac efectivă și că reclamanții au recurs chiar la aceasta. Aceasta amintește că eficacitatea unei căi de atac în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unei căi de atac favorabile pentru reclamant (Čonka c. Belgia , nr. 51564/99, § 75, CEDO 2002 I). În consecință, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesago quesada Josep Casadevall Președinte