- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 septembrie 2009
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Raduta și alții împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 295/85/07 prezentate de Virginia RĂDUTĂ și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 martie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Virginia Răduța și Maria Luca și domnul Constantin Apostolescu, sunt resortisanți români, născuți în 1928, 1927 și 1924 și rezidenți în Ployești.
Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Alexandru Gheorghe Daniel, avocat la Baroul Prahova. Guvernul român ( Circumstanțele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1952, o clădire situată la nr. 3, rue Anton Pann, în Plouești, aparținând mamei M.I. a fost naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950. La 17 ianuarie 1997, fiecare dintre reclamanți a cumpărat un apartament al acestei clădiri, vândut de societatea C., care conducea clădiri de la ë . Vânzările erau reglementate de Legea nr. 112/1995. În 1997, M.I. a introdus o acțiune în revendicare împotriva consiliului local din Plyguești ( De asemenea, prin solicitarea, la 6 iulie 1999, a nulității acestor contracte de vânzare să se constate.
Prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instană din Pluiești a respins acțiunea. Această hotărâre a devenit definitivă la 29 noiembrie 2002, ca urmare a respingerii, de către instana de apel din Pluiešti, a aciunii formulate de M.I. La 3 iunie 2004, M.I. a introdus împotriva reclamanților o acțiune în revendicare a apartamentelor în cauză. Reclamanții au solicitat ca garanție (chemarea in garancie) consiliul care este imam că în mod eronat a fost atașat la procedură, dar a solicitat la rândul său Ministerul de Finanțe și societatea C ca garanție. Printr-o hotărâre definitivă din 13 septembrie 2008, Curtea de apel din Plyguești a dat dreptul la acțiune și le-a solicitat reclamanților să lase apartamentele în posesia M.I.
Pentru a decide astfel, Comisia face o comparație între titlurile de proprietate prezentate de părți, și anume actele de proprietate deținute de mama M.I., pe de o parte, și contractele de vânzare confirmate prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, pe de altă parte. Instanța de apel a considerat ulterior că nu a fost parte la contractele de vânzare și că nu a încasat nici prețul acestor vânzări care fusese transferat direct Ministerului Finanțelor. În consecință, aceasta a considerat că nu exista niciun temei juridic sau contractual pentru angajarea răspunderii consiliului și a respins cererea în garanție formulată de reclamanți. Prin urmare, instanța de apel a respins, de asemenea, cererea Consiliului municipal privind acțiunea de garanție a societății C. și a Ministerului de Finanțe.
Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Tudor Tudor c. România, n 2191/03, § 13-21, 24 martie 2009, precum și în Decizia Costescu c. România (dec.), 13636/02, § 17-23, 3 martie 2009. GRIEFS 10. Reclamanții se plâng că, prin dreptul la acțiune în revendicare împotriva lor, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru pe care o deținea judecata din 3 ianuarie 2000, compromițând astfel securitatea rapoartelor juridice și privându-i de orice acțiune efectivă pentru a-și exercita dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză. 11. Ei invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prima cauză se referă la presupusa infracțiune a procedurii în revendicare.
Având în vedere informațiile de care dispune și considerând că aceasta nu poate decât într-un mod limitat să cunoască erorile de fapt sau de drept comise de instanțele interne, la care revine primul șef de a examina faptele și de a pune în aplicare legislația internă ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 VIII ; și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I), Curtea nu percepe nicio aparență derbitrară în modul în care instanțele interne au judecat acțiunea. Prin urmare, nu există nicio posibilitate ca Curtea să se autodetermine de la încheierea acestor instanțe. În special, spre deosebire de declarațiile reclamanților, prin hotărârea cu privire la acțiune în revendicare instanța de apel a ținut seama de hotărârea din 3 ianuarie 2000, care a constituit într-adevăr baza pentru compararea titlurilor părților cărora le este prezentată instanța de apel.
Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. 13. A doua cauză se referă la dreptul de proprietate al reclamanților, la sfârșitul procedurii în revendicare. Guvernul consideră că reclamanții nu sunt victime ale încălcării dreptului lor de proprietate și că, în orice caz, nu s-a produs nici o interferență. 14. Curtea reamintește că a stabilit deja că cererea în garanție este o cale de atac eficientă pentru persoanele care și-au cumpărat apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 și-au pierdut ulterior bunurile în favoarea foștilor proprietari (Costescu , §§ 31-36 și Tudor Tudor , §§ 38-43, cauzele menționate mai sus. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că în speță nu există motive care să conducă la o concluzie diferită.
15. În cele din urmă, reclamanții erau conștienți de posibilitatea pe care au avut-o de a-l suna pe vânzător ca garanție, așa cum o arată cererea lor făcută în acest scop împotriva consiliului. Cu toate acestea, chiar dacă consiliul a arătat, prin intermediul propriei sale cereri de garanție, că autoritatea responsabilă de vânzare ar fi fost mai degrabă Ministerul de Finanțe, instanțele nu au luat măsuri de precauție pentru a-l chema la rândul lor drept garanție pe acest organism. Prin urmare, instanțele nu au fost sesizate cu o cerere de despăgubire împotriva autorității responsabile de vânzare. Cu toate acestea, nu se poate ajunge la o alegere a reclamanților în ceea ce privește mijloacele de a-și exercita drepturile.
În plus, nimic în speță nu sugerează că reclamanții erau privați de posibilitatea de a angaja un avocat pentru a-și apăra mai bine drepturile. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. A treia cauză a reclamanților privește absența unei căi de atac efective pentru a-și exercita dreptul de proprietate. Or, Curtea arată că cererea de garanție este o cale de atac efectivă și că reclamanții au recurs chiar la aceasta. Aceasta amintește că eficacitatea unei căi de atac în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unei căi de atac favorabile pentru reclamant (Čonka c. Belgia , nr. 51564/99, § 75, CEDO 2002 I). În consecință, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesago quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n o 29358/07 présentée par Virginia RĂDUȚĂ et autres contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 septembre 2009 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mars 2007, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Les requérants, M mes Virginia Răduță et Maria Luca et M. Constantin Apostolescu, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1928, 1927 et 1924 et résidant à Ploiești. Ils sont représentés devant la Cour par M e Alexandru Gheorghe Daniel, avocat au Barreau de Prahova. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1952 un immeuble sis au n o 3, rue Anton Pann, à Ploiești, appartenant à la mère de M.I. fut nationalisé en vertu du décret n o 92/1950.
Le 17 janvier 1997, chacun des requérants acheta un appartement de cet immeuble, vendu par la société C., gérante des immeubles de l’Etat. Les ventes étaient régies par la loi n o 112/1995.
En 1997, M.I. introduisit une action en revendication contre le conseil local de Ploiești (« le conseil ») en demandant également, le 6 juillet 1999, que la nullité de ces contrats de vente soit constatée. Par un jugement du 3 janvier 2000, le tribunal de première instance de Ploiești rejeta l’action. Ce jugement devint définitif le 29 novembre 2002, à la suite du rejet, par la cour d’appel de Ploiești, du recours formulé par M.I.
Le 3 juin 2004, M.I. introduisit, contre les requérants, une action en revendication des appartements en question. Les requérants appelèrent en garantie ( chemarea în garanție ) le conseil qui estima qu’à tort il avait été joint à la procédure mais appela à son tour le ministère des Finances et la société C. en garantie.
Par un arrêt définitif du 13 septembre 2008, la cour d’appel de Ploiești fit droit à l’action et enjoignit aux requérants de laisser les appartements en la possession de M.I. Pour décider ainsi, elle se livra à une comparaison des titres de propriété présentés par les parties, c’est-à-dire les actes de propriété détenus par la mère de M.I., d’une part et les contrats de vente confirmés par le jugement du 3 janvier 2000, d’autre part.
La cour d’appel releva ensuite que le conseil n’avait pas été partie aux contrats de vente et qu’il n’avait pas non plus encaissé le prix de ces ventes qui avait été viré directement au ministère des Finances. Elle estima dès lors qu’il n’y avait aucune base légale ou contractuelle pour engager la responsabilité du conseil et rejeta l’appel en garantie formulé par les requérants. Par conséquent, la cour d’appel rejeta également la demande du conseil municipal visant l’appel en garantie de la société C. et du ministère des Finances. B. Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Tudor Tudor c. Roumanie , n o 21911/03, §§ 13-21, 24 mars 2009 ainsi que dans la décision Costescu c. Roumanie (déc.), n o 13636/02, §§ 17-23, 3 mars 2009. GRIEFS
Les requérants se plaignent qu’en faisant droit à l’action en revendication à leur encontre, la cour d’appel a méconnu l’autorité de la chose jugée qu’avait le jugement du 3 janvier 2000, compromettant ainsi la sécurité des rapports juridiques et les a privé de tout recours effectif pour faire valoir leur droit de propriété sur les appartements en cause.
Ils invoquent les articles 6 § 1 et 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN DROIT
Le premier grief porte sur la prétendue iniquité de la procédure en revendication. Eu égard aux informations dont elle dispose et considérant qu’elle ne peut que de façon limitée connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d’examiner les faits et d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII ; et García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I), la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les juridictions internes ont jugé l’action. Rien ne permet donc à la Cour de s’écarter de la conclusion de ces juridictions. En particulier, contrairement aux dires des requérants, en statuant sur l’action en revendication la cour d’appel a tenu compte du jugement du 3 janvier 2000 qui a en effet constitué la base pour la comparaison des titres des parties à laquelle la cour d’appel s’est livrée. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Le deuxième grief porte sur l’atteinte alléguée au droit de propriété des requérants, à l’issue de la procédure en revendication. Le Gouvernement estime que les requérants ne sont pas victimes d’une atteinte à leur droit de propriété et qu’en tout état de cause aucune ingérence ne s’est produite.
La Cour rappelle avoir déjà établi que l’appel en garantie est un recours effectif pour les personnes ayant acheté de l’Etat des appartements en vertu de la loi n o 112/1995 et ayant par la suite perdu leurs biens en faveur des anciens propriétaires ( Costescu , §§ 31-36 et Tudor Tudor , §§ 38-43, affaires précitées). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère qu’il n’y a en l’espèce aucune raison pouvant mener à une conclusion différente.
En définitive les requérants étaient au courant de la possibilité qu’ils avaient d’appeler le vendeur en garantie, tel que le montre leur demande faite à cette fin contre le conseil. Pourtant, même si le conseil a montré, par son propre appel en garantie, que l’autorité responsable de la vente aurait été plutôt le ministère des Finances, les requérants n’ont pas pris la précaution d’appeler à leur tour en garantie cet organe. Dès lors, les tribunaux n’ont pas été saisis d’une demande en réparation contre l’autorité responsable de la vente. Or, l’on ne saurait imputer à l’Etat le choix des requérants quant aux moyens de faire valoir leurs droits. En outre, rien dans l’espèce ne fait penser que les requérants étaient privés de la possibilité d’engager un avocat pour mieux défendre leurs droits. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Le troisième grief des requérants porte sur l’absence alléguée d’un recours effectif pour faire valoir leur droit de propriété. Or, la Cour relève que l’appel en garantie est un recours effectif et que les requérants en ont même fait usage. Elle rappelle que l’effectivité d’un recours au sens de l’article 13 ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant ( Čonka c. Belgique , n o 51564/99, § 75, CEDH 2002 ‑ I). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président