SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2942/07 prezentate de Vasile MAGHIRAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 19 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 aprilie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Vasile Maghiran, este un resortisant român, născut în 1944 și rezident în Bușteni. Guvernul român ( A se vedea nota de subsol 1. La o dată nespecificată în 2000, reclamantul sesizează instanțele interne cu privire la o acțiune întemeiată pe legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe construite de către stat și îndreptate împotriva societății O., care la momentul respectiv a fost o societate cu capital majoritar de . Acțiune a avut ca scop condamnarea acestei societăți să încheie un contract de vânzare cu privire la apartamentul pe care l-a închiriat și să-i plătească penalități comminatoare de 200 000 lei românești (ROL) pe zi de întârziere. Societatea O. a fost privatizată în aprilie 2000 printr-o hotărâre definitivă din 11 martie 2002, tribunalul de apel din Plyguești a dat dreptul la acțiunea reclamantului, confirmând o hotărâre pronunțată la 5 februarie 2001 de Tribunalul de Primă Instanță din Sinaia. În plus, aceasta a considerat că, în pofida privatizării societății, obligația de vânzare care decurge din Legea nr. 85/1992 era o obligație in rem , schimbarea titularilor de capital social fiind irelevantă în această privință. Derulați de către reclamant în vederea executării hotărârii din 11 martie 2002 menționată anterior la 5 august 2003 și la 26 aprilie 2004, reclamantul a solicitat societății O. executarea hotărârii definitive din 5 februarie 2001, fără rezultat. La 29 noiembrie 2004, a pus această hotărâre să se îmbrace cu formula executorie. După ce a sesizat un aprod al justiției la 5 septembrie 2005 cu privire la executarea forțată a hotărârii menționate anterior, reclamantul obține, printr-o hotărâre din 10 septembrie 2005 octombrie 2005 de la tribunalul departamental din Prahova, autorizația pentru executarea forțată a sentinței. La cererea reclamantului, care i-a prezentat în ianuarie 2006 hotărârea menționată anterior, în februarie 2006, executorul de justiție a pus în întârziere societatea O. de a plăti o sumă reprezentând compensațiile cominatorii menționate în sentința din 5 februarie 2001 și a angajat În 2006, au avut loc mai multe schimburi de scrisori între părți, societatea O. care prezenta un contract anterior de vânzare în land, care continua să locuiască în apartament. Acesta din urmă a refuzat să-l semneze pe motiv că prețul de vânzare nu a fost calculat în conformitate cu legea nr. 85/1992. Prin hotărârea din 4 iulie 2006, tribunalul județean din Prahova a anulat actele de executare menționate mai sus efectuate de executorul justiției, pe motiv că reclamantul nu a inițiat în primul rând o procedură judiciară pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit efectiv și pentru a converti suma indicată în titlu de penalități cominatorii în daune compensatorii, cu atât mai mult cu cât societatea O. în februarie 2007, la cererea reclamantului, procurorul judiciar a deschis un nou dosar de executare silită și a pus în întârziere societatea O. să încheie contractul de vânzare a avului, în conformitate cu hotărârea definitivă din 5 februarie 2001 și să plătească cheltuieli de executare. La 6 martie 2007, procurorul judiciar a organizat o reuniune cu participarea reclamantului și a liderilor societății O. cu privire la contractul anterior de vânzare. Prin hotărârea din 11 octombrie 2007, hotărând în ultimă instanță, tribunalul departamental din Prahova a respins contestația cu privire la executarea de către societatea O. care se opunea plății cheltuielilor de executare pe motiv că lipsa încheierii contractului de vânzare era imputabilă reclamantului. nu a demonstrat că a făcut demersuri de executare, contract încheiat anterior cu un preț care nu a fost justificat printr-o expertiză conformă cu criteriile legale aplicabile. 10. La 24 martie 2009, pe lângă hotărârea menționată anterior, reclamantul a solicitat executorului judiciar să execute hotărârea definitivă din 5 februarie 2001 și să solicite societății O. să încheie contractul de vânzare în cauză, în conformitate cu criteriile stabilite de Legea nr. 85/1992 și de Decretul-lege nr. 61/1990, inclusiv în ceea ce privește prețul care trebuia stabilit prin expertiză. În aceeași zi, executorul a refuzat să dea curs acestei cereri, pe motiv că dispozitivul de judecată nu specifica dispozițiile legale pe baza cărora trebuia încheiat contractul. 11. În aprilie 2009, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță din Sinaia pentru a interpreta procedura hotărârii definitive menționate anterior. Prin hotărârea din 25 iunie 2009, Tribunalul a constatat că prețul de vânzare nu fusese stabilit în hotărârea definitivă din 5 februarie 2001, din cauza lipsei unei cereri din partea reclamantului în acest sens. Instanța a dat dreptul la acțiune împotriva societății O. și a decis că aceasta din urmă trebuie să-i vândă apartamentul și terenul aferente, la prețul calculat de un expert, conform decretului nr 61/1990 și la nivelul anului 2001; potrivit informațiilor furnizate de aceasta, această acțiune este în continuare pendinte. Dreptul intern relevant 12. În ceea ce privește neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate în litigii între persoane fizice, cea mai mare parte a reglementării interne relevante, și anume extrase din Codul de procedură civilă și din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Topciov c. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006. În conformitate cu art. 329 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, procurorul general al României poate sesiza Curtea Supremă de Casație și Justiție cu privire la un recurs în interesul legii privind orice chestiune juridică formulată într-un mod diferit de instanțele interne, pentru a asigura aplicarea și interpretarea uniformă a legii. Prin hotărârea nr. XX pronunțată la 12 decembrie 2005 ca urmare a unui recurs în interesul legii introduse de procurorul general al României, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că hotărârea în fixare a unei penalități cu titlu cominatoriu este susceptibilă de a fi executată, dar a înlăturat interpretarea și aplicarea efectuate de o parte a instanțelor interne constând în a considera că o astfel de hotărâre este executorie direct. Având în vedere caracterul provizoriu al penalităților cu titlu cominatoriu în dreptul român, care constituie un mijloc de a obliga un debitor să execute o obligație, Curtea Supremă consideră că interpretarea și aplicarea în mod corect a legii impunea ca creditorul să obțină înainte de executarea forțată o hotărâre prin care să convertească penalitățile cu titlu cominatoriu în despăgubiri pentru a obține o estimare a prejudiciului real cauzat de întârzierea executării în conformitate cu normele dreptului comun privind răspunderea civilă. 14. În mai multe proceduri, instanțele interne au examinat în fond, în lumina circumstanțelor fiecărei specii, problema prețului care trebuie stabilit în cazul vânzării apartamentelor care fac obiectul Legii nr. 85/1992, fiind sesizate de particulari pentru a pronunța o hotărâre care ține locul unui contract de vânzare în cazul opoziției debitorilor în această privință. 529RA din 26 septembrie 1996, instanța de apel a lui Brașov a acceptat o astfel de acțiune, considerând că decizia pronunțată înlocuia contractul de vânzare pe care societatea debitoare nu voia să îl încheie. Într-o hotărâre mai recentă n 19 din 14 mai 2008, Curtea de Apel din Iași a respins o acțiune similară, întrucât, în măsura în care societatea debitoare fusese privatizată, nu i se putea impune un preț de vânzare calculat în conformitate cu Decretul-lege nr 61/1990, fără a se ține seama de art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul în cauză era rambursat în momentul vânzării societății. Invocând în esență art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 5 februarie 2001 a Tribunalului de Primă Instanță din Sinaia 16. Pe baza art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, acesta se plânge de la sfârșitul procedurii finalizate prin Hotărârea din 4 iulie 2006 a tribunalului departamental din Prahova, care a anulat actele de execuție făcute anterior de către executorul justiției. ÎN CU PRIVIRE la neexecutarea hotărârii definitive din 5 februarie 200117, reclamantul invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, care sunt astfel exprimate în părțile relevante ale art. 6 alin. (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 18. Guvernul subliniază că responsabilitatea autorităților trebuie să fie examinată ținând seama de faptul că este vorba în speță de o hotărâre definitivă pronunțată împotriva unui debitor privat, întrucât societatea O. fusese privatizată în cursul procedurii de fond. Acesta susține că reclamantul și-a concentrat demersurile de executare în fața executorului judiciar, în special asupra obligației de plată a penalităților cu titlu cominatoriu, fără a le transforma în daune compensatorii, și că executorul a întreprins mai multe măsuri de executare după ce a fost sesizat în 2005, astfel încât autoritățile și-au îndeplinit obligațiile pozitive în materie. 19. Reclamantul susține, în esență, că autoritățile sunt responsabile pentru neexecutarea de către societatea O. a hotărârii definitive în cauză și că motivele prezentate de aceasta și acceptate de instanțe pentru refuzul executării nu sunt relevante. În prezenta cauză, Curtea constată că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această privință, statul a fost obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem juridic adecvat și suficient care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor alocate de instanțe (a se vedea mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr 42338/98, 6 iunie 2000 și Topciov, citată anterior 21. Curtea constată că acest lucru nu este decât în septembrie 2005, adică la trei ani și jumătate de la data la care hotărârea în cauză a devenit definitivă, că reclamantul a sesizat un aprod al justiției pentru executarea forțată a hotărârii, astfel încât a trebuit să se examineze numai modul în care autoritățile și-au îndeplinit obligațiile pozitive după această dată. 22. Curtea arată că, într-o primă etapă, începând cu februarie 2006, reclamantul a ales să încerce să execute obligaia privind plata de către societatea O. a penalităților communitare, această cale rejudecând prin anularea, printr-o hotărâre din 4 iulie 2006, a actelor de punere în aplicare efectuate în acest sens de către executorul justiiei. Cu toate acestea, Comisia observă că, începând cu hotărârea în interesul legii din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, era previzibil că executarea directă a penalităților comminative, fără a trece printr-o acțiune pe fond menită să le transforme în daune compensatorii, nu reprezenta un demers efectiv în executarea unei astfel de obligații (punctul 13 de mai sus). În lipsa unei astfel de acțiuni, ar trebui să se conchidă că, în cazul în care reclamantul nu a inițiat o astfel de acțiune, autoritățile nu pot fi răspunzătoare pentru neexecutarea acestei părți a sentinței. 23. În ceea ce privește încheierea contractului de vânzare în litigiu, Curtea constată că, începând din februarie 2007, reclamantul a sesizat executorul justiției cu privire la o cerere expresă în acest sens, în urma căreia a fost deschis un nou dosar de executare forțată. chiar și executorului justiției mijloacele necesare pentru a efectua executarea efectivă (Ruianu c. România 34467/97, § 68, 17 iunie 2003), Curtea amintește că creditorul trebuie totuși să acționeze cu o anumită diligență și să vegheze la executarea în cauzele civile. În ceea ce privește executorul justiției, Curtea consideră că acesta a acționat în mod diligent, a pus societatea O. în întârziere și a organizat în martie 2007 o reuniune pentru rezolvarea problemelor dificile în încheierea contractului. 24. Desigur, Curtea observă că, potrivit informațiilor de care dispune, hotărârea din 5 februarie 2001 rămâne neexecutată, pe motiv că reclamantul și societatea O. au opinii diferite cu privire la problema dacă criteriile stabilite de Legea nr. 85/1992 și de Decretul-lege nr. 61/1990, în special prețul de vânzare, s-ar aplica direct contractului care urmează să fie încheiat. Aceste circumstanțe nu permit Curții să încheie o lipsă de diligență din partea autorităților, în special din partea executorului însărcinat cu executarea, poziția acestuia din urmă neputând fi considerată, ținând cont de termenii hotărârii definitive, ca un refuz arbitrar de a continua executarea forțată a hotărârii. De asemenea, reclamantul nu susține acest lucru și nu se plânge de inactivitatea executorului în fața autorităților sau instanțelor competente (a se vedea mutatis mutandis Topciov, citată anterior). Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu constată nicio deficiență imputabilă autorităților naționale în demersurile reclamantului privind executarea hotărârii definitive din 5 februarie 2001 27. Prin urmare, este evident că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind neexecutarea hotărârii respective, este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 28. În măsura în care recurentul: art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea apreciază, din motivele expuse mai sus pe care nu se poate considera că, în speță, s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor reclamantului și consideră, având în vedere cele de mai sus, că acest aspect trebuie respins și pentru lipsa evidentă a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În temeiul articolelor 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de la sfârșitul procedurii finalizate prin hotărârea din 4 iulie 2006 a Tribunalului departamental din Prahova. 30. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier
de la requête n
o
29402/07
présentée par Vasile MAGHIRAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 19 janvier 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 avril 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Vasile Maghiran, est un ressortissant roumain, né en 1944 et résidant à Bușteni. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Action contre la société O. relatif à la conclusion d’un contrat de vente d’un appartement
3.
A une date non-précisée en 2000, le requérant saisit les tribunaux internes d’une action fondée sur la loi n
o
85/1992 sur la vente des habitations construites par l’Etat et dirigée contre la société O., qui à l’époque était une société à capital majoritaire d’Etat. L’action visait à condamner cette société à conclure un contrat de vente portant sur l’appartement qu’elle lui avait loué et à lui payer des astreintes comminatoires de 200
000 lei roumains (ROL) par jour de retard.
4.
La société O. fut privatisée en avril 2000. Par un arrêt définitif du 11
mars 2002, la cour d’appel de Ploiești fit droit à l’action du requérant, confirmant un jugement rendu le 5 février 2001 par le tribunal de
première instance de Sinaia. Elle jugea en outre que, malgré la privatisation de la société, l’obligation de vente découlant de la loi n
o
85/1992 était
une obligation
in rem
, le changement des titulaires du capital social étant sans pertinence à cet égard.
2.
Démarches du requérant en vue de l’exécution de l’arrêt du
11 mars 2002 précité
5.
Le 5 août 2003 et le 26 avril 2004, le requérant demanda à la société
6.
Après avoir saisi un huissier de justice le 5 septembre 2005 de l’exécution forcée du jugement précité, le requérant obtint, par un arrêt du 10
octobre 2005 du tribunal départemental de Prahova, l’autorisation pour mener l’exécution forcée du jugement. Sur demande du requérant, qui lui présenta en janvier 2006 l’arrêt précité, en février 2006 l’huissier de justice mit en demeure la société O. de payer un montant représentant les astreintes comminatoires indiquées dans le jugement du 5 février 2001 et engagea
une procédure de saisie-attribution des comptes bancaires de la société. Il ressort du dossier qu’en 2006 plusieurs échanges de lettres ont eu lieu entre les parties, la société O. présentant un avant contrat de vente à l’intéressé qui continuait d’habiter l’appartement litigieux sans payer de loyer. Ce dernier refusa de le signer au motif que le prix de vente n’était pas calculé selon la loi n
o
85/1992.
7.
Par un arrêt du 4 juillet 2006, le tribunal départemental de Prahova annula les actes d’exécution précités faits par l’huissier de justice, au motif que le requérant n’avait pas engagé d’abord une procédure judiciaire pour établir l’étendue du préjudice réellement subi et convertir ainsi la somme indiquée au titre d’astreintes comminatoires en dommage compensatoire, d’autant plus que la société O. contestait l’existence du préjudice allégué.
8.
En février 2007, sur demande du requérant, l’huissier de justice ouvrit un nouveau dossier d’exécution forcée et mit en demeure la société O. à conclure le contrat de vente de l’appartement, conformément au jugement définitif du 5 février 2001, et à payer des frais d’exécution. Le 6 mars 2007, l’huissier de justice organisa une réunion avec la participation du requérant et des dirigeants de la société
9.
Par un arrêt du 11 octobre 2007, statuant en dernier ressort, le tribunal départemental de Prahova rejeta la contestation à l’exécution faite par la société O. qui s’opposait au paiement des frais d’exécution au motif que le défaut de conclusion du contrat de vente était imputable au requérant. Notant que le requérant avait demandé en février 2007 l’exécution forcée à l’égard du contrat de vente, le tribunal jugea que la société O. n’avait pas prouvé avoir fait des démarches d’exécution, l’avant contrat rédigé stipulant un prix qui n’avait pas été justifié par une expertise conforme aux critères légales applicables.
10.
Le 24 mars 2009, s’appuyant sur l’arrêt précité, le requérant demanda à l’huissier de justice de procéder à l’exécution forcée du jugement définitif du 5 février 2001 et enjoindre à la société O. de conclure le contrat de vente en question, conformément aux critères établis par la loi n
o
85/1992 et par le décret-loi n
o
61/1990, y compris pour ce qui était du prix à fixer par expertise. Le même jour, l’huissier refusa de donner suite à cette demande, au motif que le dispositif du jugement ne précisait pas les dispositions légales sur la base desquelles le contrat devait être conclu.
11.
En avril 2009, le requérant introduisit une action devant le tribunal de première instance de Sinaia pour faire interpréter le dispositif du jugement définitif susmentionné. Par un jugement du 25 juin 2009, le tribunal constata que le prix de vente n’avait pas été fixé dans le jugement définitif du 5 février 2001, faute d’une demande du requérant en ce sens. Le tribunal fit droit à l’action de l’intéressé contre la société O. et décida que cette dernière devait lui vendre l’appartement et le terrain afférent, au prix calculé par un expert, selon le décret n
o
61/1990 et au niveau de
l’année 2001. Selon les renseignements fournis par l’intéressé, cette action est toujours pendante en appel.
B.
Le droit interne pertinent
12.
S’agissant de la non-exécution de décisions définitives rendues dans des litiges entre particuliers, l’essentiel de la réglementation interne pertinente, à savoir des extraits du code de procédure civile et de la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice, est décrite dans la décision
Topciov c. Roumanie
(déc.), n
o
17369/02, 15 juin 2006.
13.
Selon l’article 329 § 1 du Code de procédure civile, le procureur général de la Roumanie peut saisir la Haute Cour de cassation et justice d’un pourvoi dans l’intérêt de la loi portant sur toute question juridique tranchée de manière différente par les juridictions internes, afin d’assurer l’application et l’interprétation uniformes de la loi. Par l’arrêt n
o
XX rendu le 12 décembre 2005 à la suite d’un pourvoi dans l’intérêt de la loi introduit par le procureur général de la Roumanie, la Haute Cour de cassation et justice statua que le jugement en fixation d’une astreinte est susceptible d’exécution, mais écarta l’interprétation et l’application faites par une partie des juridictions internes consistant à considérer qu’un tel jugement est directement exécutoire. Compte tenu du caractère provisoire des astreintes en droit roumain, qui constituent un moyen de contraindre un débiteur d’exécuter une obligation, la Haute Cour estima que l’interprétation et l’application correctes de la loi imposaient que le créancier obtienne préalablement à l’exécution forcée un jugement convertissant les astreintes en des dommages et intérêts afin d’obtenir une estimation du préjudice réel causé par le retard de l’exécution selon les règles du droit commun sur la responsabilité civile.
14.
Dans plusieurs procédures, les tribunaux internes ont examiné au fond, à la lumière des circonstances de chaque espèce, la question du prix à fixer dans le cas de la vente des appartements faisant l’objet de la loi n
o
85/1992, étant saisi par des particuliers afin de rendre un jugement tenant lieu de contrat de vente dans le cas de l’opposition des débiteurs à cet égard. Dans un arrêt n
o
529RA du 26 septembre 1996, la cour d’appel de Brașov fit droit à une telle action, jugeant que la décision rendue remplaçait le contrat de vente que la société débitrice ne voulait pas conclure. Dans un arrêt plus récent n
o
192 du 14 mai 2008, la cour d’appel de Iași a rejeté une action similaire, considérant que, dans la mesure où la société débitrice avait été privatisée, on ne saurait lui imposer un prix de vente calculé conformément au décret-loi n
o
61/1990 sans méconnaître l’article 1 du Protocole n
o
1, puisque l’Etat s’était fait remboursé lors de la vente de la société.
15.
Invoquant en substance les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de la non-exécution du jugement définitif du 5 février 2001 du tribunal de première instance de Sinaia.
16.
Sur la base des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, il se plaint de l’issue de la procédure achevée par l’arrêt du 4 juillet 2006 du tribunal départemental de Prahova, qui a annulé les actes d’exécution faits auparavant par l’huissier de justice.
A.
Sur la non-exécution du jugement définitif du 5 février 2001
17.
Le requérant invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un
tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des
biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
18.
Le Gouvernement met en avant que la responsabilité des autorités doit être examinée en tenant compte du fait qu’il s’agit en l’espèce d’un jugement définitif rendu contre un débiteur privé, puisque la société O. avait été privatisée au cours de la procédure au fond. Il soutient que le requérant a concentré ses démarches d’exécution auprès de l’huissier de justice notamment sur l’obligation de paiement des astreintes comminatoires, sans les convertir en dommages compensatoires, et que l’huissier a entrepris plusieurs mesures d’exécution après avoir été saisi en 2005, de sorte que les autorités ont rempli leurs obligations positives en la matière.
19.
Le requérant soutient pour l’essentiel que les autorités sont responsables de la non-exécution par la société O. du jugement définitif en question et que les motifs présentés par cette dernière et acceptés par les tribunaux pour refuser l’exécution ne sont pas pertinents.
20.
Dans la présente affaire, la Cour observe qu’il s’agissait d’exécuter une décision judiciaire enjoignant une obligation de paiement à un particulier, puisque la société O. avait été privatisée avant même que le jugement du 5 février 2001 soit rendu en première instance. A cet égard, l’Etat était tenu de mettre à la disposition du requérant un système juridique adéquat et suffisant lui permettant d’obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir,
mutatis mutandis, Dachar c.
France
(déc.), n
o
42338/98, 6 juin 2000, et
Topciov
, précitée).
21.
La Cour observe d’emblée que ce n’est qu’en septembre 2005, soit trois ans et demi après que le jugement en cause est devenu définitif, que le requérant a saisi un huissier de justice pour l’exécution forcée du jugement, de sorte qu’il convient d’examiner seulement la manière dont les autorités ont rempli leurs obligations positives après cette date.
22.
La Cour relève que, dans un premier temps, à partir de février 2006, le requérant a choisi de tenter de faire exécuter l’obligation relative au paiement par la société O. des astreintes comminatoires, cette voie échouant par l’annulation, par un arrêt du 4 juillet 2006, des actes d’exécution effectués à cet égard par l’huissier de justice. Or, elle note que depuis l’arrêt dans l’intérêt de la loi du 12 décembre 2005 de Haute Cour de cassation et justice, il était prévisible que l’exécution directe des astreintes comminatoires, sans passer par une action au fond visant à les convertir en dommages compensatoires, ne représentait pas une démarche effective dans l’exécution d’une telle obligation (paragraphe 13 ci-dessus). A défaut pour le requérant d’avoir engagé depuis lors une telle action, il convient de conclure que l’intéressé ne saurait rendre les autorités responsables de la non-exécution de cette partie du jugement.
23.
Pour ce qui est de la conclusion du contrat de vente litigieux, la Cour observe que ce n’est qu’à partir de février 2007 que le requérant a saisi l’huissier de justice d’une demande expresse à ce titre, suite à laquelle un nouveau dossier d’exécution forcée fut ouvert. Bien qu’il n’appartienne pas au requérant de fournir lui
‑
même à l’huissier de justice les moyens nécessaires afin de procéder à l’exécution effective (
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, § 68, 17 juin 2003), la Cour rappelle que le créancier doit toutefois agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution dans les affaires civiles. Quant à l’huissier de justice, la Cour considère que celui-ci a agi de manière diligente, ayant mis la société O. en demeure et en organisant en mars 2007 une réunion pour résoudre les questions épineuses dans la conclusion du contrat.
24.
Certes, la Cour observe que, selon les informations dont elle dispose, le jugement du 5 février 2001 demeure non-exécuté, au motif que le requérant et la société O. ont des opinions différentes sur la question de savoir si les critères établis par la loi n
o
85/1992 et par le décret-loi n
o
61/1990, et notamment le prix de vente, seraient directement applicables au contrat à conclure. L’huissier de justice ayant estimé que le dispositif du jugement définitif en question ne lui permettait pas de poursuivre l’exécution forcée dans le sens souhaité par le requérant, ce dernier a engagé une procédure judiciaire pendante visant à interpréter le dispositif (paragraphe 11 ci
‑
dessus).
25.
Ces circonstances ne permettent pas à la Cour de conclure à
un défaut de diligence de la part des autorités, et notamment de l’huissier chargé de l’exécution, la position de ce dernier ne pouvant être considérée, compte tenu des termes du jugement définitif, comme un refus arbitraire de poursuivre l’exécution forcée du jugement. Le requérant ne le soutient d’ailleurs pas non plus et il ne s’est pas plaint d’une inactivité alléguée de l’huissier auprès des autorités ou des tribunaux compétents (voir,
mutatis mutandis
,
Topciov
, précitée).
26.
Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour ne constate pas de défaillance imputable aux autorités nationales dans les démarches du requérant visant l’exécution du jugement définitif du 5 février 2001.
27.
Il s’ensuit que le grief fondé sur l’article 6 § 1 de la Convention portant sur la non-exécution dudit jugement est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
28.
Pour autant que le requérant invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour estime, pour les raisons exposées ci
‑
dessus, qu’on ne saurait considérer en l’espèce qu’il y a eu atteinte au droit au respect des biens du requérant. Elle considère, eu égard à ce qui précède, que ce grief doit être également rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur les autres violations alléguées
29.
Sur la base des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’issue de la procédure achevée par l’arrêt du 4 juillet 2006 du tribunal départemental de Prahova.
30.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président