Sari la conținut
CtEDO 09.09.2003 AI

SUCIU contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
09.09.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Recevable
conform formulării originale HUDOC
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SUCIU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

HOTĂRÂRE

cererei nr. 49009/99 prezentată de Elena SUCIU împotriva Romaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința din 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din: Dii. J.-P. Costa, președinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, Dii. W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, și d. T.L. Early, grefier adjunct de secțiune, Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 5 februarie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă, După deliberare, pronunță hotărârea următoare:

Reclamanta, dna. Elena Suciu, este cetățeancă română, născută în 1928 și rezidentă la Tg. Mureș. Este reprezentată în fața Curții de d. V. Gorea, avocat la barou din Tg. Mureș. A. Circumstanțele specifice Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1990, s-a adoptat decretul-lege nr. 61/1990, privind vânzarea către particulari a imobilelor a căror construcție fusese finanțată de stat. Pe baza acestui decret-lege, reclamanta a încheiat în 1991 cu întreprinderea de stat R., administrator al locuințelor de stat, un contract de vânzare a imobilului în care locuia ca chiriaș. Pentru a plăti prețul acestui imobil, a cerut un credit la Cassa de economii, rambursabil în termen de trei ani.

Conform reclamantei, ar fi beneficiat de o rată de credit avantajoasă. Dreptul ei de proprietate a fost ulterior înregistrat în cartea funciară. Potrivit Guvernului, întreprinderea de stat R. nu ar fi fost în măsură de a verifica, după intrarea în vigoare a decretului-lege, situația juridică a imobilelor puse în vânzare, inclusiv al reclamantei, ținând seama de numărul mare de cereri și de presiunea exercitată de persoanele care doreau achiziția imobilelor a căror construcție fusese finanțată de stat.

Reclamanta susține o lezare a dreptului seu de proprietate din cauza imposibilității sale de a obține o despăgubire în urma anulării contractului seu de achiziție a unui imobil și invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care dispune după cum urmează: « Toată persoana fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

» 1. Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului Curtea observă că Guvernul susține nerespectarea cerințelor articolului 35 § 1 al Convenției, ridicând mai multe excepții referitoare la neepuizarea căilor de atac interne de către reclamantă și la nerespectarea termenului de șase luni. a) Cu privire la excepția de neepuizare a căilor de atac interne Guvernul se opune inadmisibilității cererei din două motive distincte: sustine mai întâi că, înainte de data depunerii cererei, reclamanta omisese să ridice, în fața jurisdicțiilor interne, excepția de neconstituționalitate a dispoziției finale a articolului 19 din legea nr. 85/1992, care ar fi constituit o cale de atac efectivă, capabilă de a remedia încălcarea susținută; subliniază apoi că după sesizarea Curții, ar fi fost posibil pentru reclamantă, în vertu deciziei Curții Constituționale nr. 70/2001, să obțină o reparație a apelului suo printr-o acțiune judiciară bazată pe îmbogățire fără cuvenit.

Cu privire la ultimul punct, Guvernul pune în evidență faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și că, ținând seama de o schimbare a cadrului juridic relevant, reclamantei nu i s-ar fi putut opune excepția de autoritate a lucrului judecat. Reclamanta se opune acestei teze și sustine că căile indicate de Guvern nu erau recurs efectiv. Subliniază la acest punct că avocatul seu a ridicat, în concluziile sale scrise, excepția de neconstituționalitate a articolului 19 din legea nr. 85/1992, dar că curtea de apel din Mureș nu numai că omisese să trimită excepția de neconstituționalitate înaintea Curții Constituționale, dar omisese de asemenea să se pronunțe la adresa acesteia.

Guvernul replicează că, dacă legea pe Curtea Constituțională obligă tribunalele sesizate de excepții de neconstituționalitate relevante pentru cauză să trimită dosarul înaintea Curții Constituționale, codul de procedură civilă român permite jurisdicțiilor să ignore cererile introduse după închiderea dezbaterilor, cum fusese cazul în speță. Subliniază, în plus, că excepția ridicată de reclamantă nu privea §3 al articolului 19, ci purta doar pe chestiunea retroactivității legii nr. 85/1992.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței constante, obligația de epuizare a căilor de atac interne se limitează la cea de a folosi căile de atac normale, efective, suficiente și accesibile și că, pentru a fi accesibilă, o cale de atac trebuie ca interesatul să poată declanșa singur procedura de atac (a se vedea, Brozicek c. Italia, hotărâre din 19 decembrie 1989, Seria A nr. 167, § 34). Or, în speță, Curtea observă că nu era posibil pentru reclamantă să submită direct Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a articolului 19 § 3 din legea nr. 85/1992.

Un asemenea recurs nu este deci o cale de atac accesibilă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea mutatis mutandis Pantea c. România (dec.), nr. 33343/96, 6 martie 2001). Cu privire la a doua ramură a acestei excepții preliminare, Curtea observă că Guvernul nu numai că omisese să precizeze fondul juridic al acțiunii pe care o indică ca cale de atac efectivă, dar nici nu furnizase niciun exemplu de jurisprudență a tribunalelor naționale pentru a susține argumentul selon care o asemenea cale ar permite a remedia, în circumstanțele cauzei, situația litigioasă.

Încă mai mult, în măsura în care Guvernul invocă noul cadru juridic născut din urma deciziei Curții Constituționale nr. 70/2001, care ar fi permis reclamantei să introducă o nouă acțiune fără a o teme că i se va opune excepția de autoritate a lucrului judecat, Curtea observă că Guvernul nu a dovedit nici că deciziile Curții Constituționale ar fi în practică un caracter obligatoriu, bazindu-se pe o posibilă jurisprudență constantă a tribunalelor naționale în materie (a se vedea nr. 5 din secțiunea « drepturi și practici interne relevante »). Prin urmare, Curtea estimă că petiția nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

b) Cu privire la excepția referitoare la nerespectarea termenului de șase luni Guvernul susține că apelul reclamantei decurge din existența insăși a articolului 19 § 3 din lege și îți găsește originea la momentul aplicării sale efective, și anume cel mai târziu pe 23 aprilie 1996, data la care hotărârea care ordinase anularea contractului de vânzare și plasarea părților în situația anterioară încheierii sale devenise definitivă și irevocabilă. Prin urmare, estimă că petiția depusă de reclamantă este tardivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Cu privire la hotărârea curții de apel din Tg. Mureș din 17 decembrie 1998, Guvernul este de opinia că nu poate fi luată în considerare în calculul termenului de șase luni, deoarece constituie pur și simplu sfârșitul unei cai de atac interne exercitată de reclamantă pentru a remedia situația litigioasă.

Reclamanta contestă teza Guvernului, susținând că la niciun moment în cadrul acțiunii finalizate pe 23 aprilie 1996 nu fusese vorba de quantum al sumei de bani care trebuia să-i fie restituită în urma anulării vânzării. Jurisdicțiile constataseră pur și simplu nulitatea contractului de vânzare și plasarea părților în situația anterioară încheierii contractului, ea era întemeiată să introducă o acțiune pentru daunele-interese în vertu principiului restitutio in integrum, bine cunoscut și constant aplicat în dreptul român. Curtea observă că apelul tras de reclamantă din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție privește imposibilitatea sa de a obține o despăgubire în urma anulării contractului seu de achiziție a unui imobil, din cauza unei legi care interzice reevaluarea prețurilor în caz de anulare a vânzării.

Consideră că încălcarea presupusă a Convenției decurge direct din rezultatul acțiuni în daunele-interese introduse de reclamantă împotriva societății R. și finalizată prin hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998. Într-adevăr, Curtea observă că chestiunea quantum al sumei de bani care trebuia să-i fie restituită în urma anulării vânzării nu fusese pusă în discuție în cadrul acțiuni care avea ca obiect anularea contractului seu de vânzare. Or, reclamanta și-a depus petiția pe 5 februarie 1999, adică mai puțin de șase luni după hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998. Prin urmare, această excepție a Guvernului nu poate fi luată în considerare. 2. Cu privire la bine-fondarea apelului Guvernul consideră că reclamanta nu a avut niciodată în dreptul român o speranță legirimă de a recupera prețul vânzării reevaluat, deci nu beneficia de un « bun », în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, care nu ar fi aplicabil în speță.

Subliniază că reclamanta nu a avut niciodată în dreptul român posibilitate legală sau jurisprudențială de a obține reevaluarea sumei de bani versate ca preț de vânzare, art. 19 § 3 interzicând aceasta în mod explicit. O asemenea posibilitate i-ar fi fost deschisă doar în 2001, după invalidarea de către Curtea Constituțională a tezei finale a articolului 19 din lege. După opinia Guvernului, dreptul comun al răspunderii civile nu era aplicabil creanței reclamantei, născută sub imperiul unei legi speciale care o reglementa într-un mod specific. Subsidiactualizar, Guvernul sustine că reclamanta a ales liber să intre într-o relație contractuală de drept privat cu statul, contractul având ca obiect un bun aparținând domeniului privat al statului.

Calitatea întreprinderii R. de manager al patrimoniului statului nu putea să prevaleze asupra caracterului esențial privat al contractului, a cărui anulare a dat naștere creanței reclamantei. Invocând în special cauza O.N. c. Bulgaria (nr. 35221/1997, decizie din 6 aprilie 2000), reamintește că, pentru situații care se încadrează, ca în speță, în categoria litigiilor dintre persoane private, statul nu poate fi ținut răspunzător pentru prejudiciile cauzate de inflație, art. 1 al Protocolului nr. 1 nu implicând obligația pozitivă a statului de a menține valoarea depozitelor, creanțelor sau altor bunuri, nici nu obligă statele de a stabili, pentru creanțele private, o rată de dobândă compatibilă cu rata inflației.

Reclamanta contestă teza Guvernului, susținând că a avut întotdeauna speranța legirimă de a obține restituirea sumei reevaluate plătite ca preț de vânzare în 1991 în vertu principiului restitutio in integrum. Subliniază la acest punct că este unanim recunoscut faptul că, dacă un contract este lovit de nulitate absolută, este posibil pentru contractantul de bună credință să se vad despăgubit nu numai pentru prejudiciul efectiv, ci și pentru beneficiile nerealizate. Subliniază că acest principiu fundamental a fost constant aplicat în sistemul judiciar român, cu excepția cazurilor de anulare a contractelor încheiate în vertu decretului-lege nr. 61/90. Or, eroarea legiuitorului care adoptase art. 19 § 3 din legea nr. 85/1992 fusese recunoscută și reparată, în 2001, de Curtea Constituțională.

După opinia reclamantei, nu există niciun motiv pentru care această eroare a puterii legislative și a jurisdicțiilor naționale care aplicaseră această dispoziție legală neconstituțională să fie suportată exclusiv de cei care, ca ea, nu au nicio parte de răspundere din faptul că un text de lege încălcase fundamentul sistemului juridic român în materie de răspundere civilă. Subliniază, de asemenea, că jurisprudența citată de Guvern este inaplicabilă în speță și sustine că, ținând seama de inflație și devalorizarea monedei, suma restituită în 1998 i-ar fi permis să achiziționeze doar fotografia bunului imobiliar din care fusese evincționată, fotografie pe care ar fi putut-o privi în amintire a « justiției » care i-a fost făcută.

Curtea estimă, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest apel ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererei, ci necesită o examinare în fond; de aici rezultă că acest apel nu poate fi declarat manifestement nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția admisibilă, cu rezerva oricărui apel de fond. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2004-02-10
0,94
AFFAIRE SUCIU c. ROUMANIE
recurs, printr-o hotărâre definitivă din 23 aprilie 1996 a Curții de Apel din Târgu Mureș. 15. La 25 iunie 1997, recurenta a atribuit întreprinderii R. în fața Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Mureș, pentru ca aceasta să fie obligat
CtEDO 2003-09-09
0,93
SICORSCHI contre la ROUMANIE
urorul general împotriva deciziei din 11 septembrie 2001. La 19 iunie 2003, grefa a solicitat părților de la Curtea să informeze Curtea cu privire la evoluția acțiunii în anulare în fața Curții Supreme de Justiție. Prin scrisoarea din 10 iu
CtEDO 2000-03-21
0,93
ZANGUROPOL contre la ROUMANIE
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 29959/96 prezentată de Maria-Otilia ZANGUROPOL împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președ
CtEDO 2002-01-15
0,93
BUGEANU contre la ROUMANIE
A DOUA SECȚIUNE DE Cerere nr. 34655/97 prezentată de Maria Valeria BUGEANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte
CtEDO 2010-01-19
0,93
MAGHIRAN c. ROUMANIE
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2942/07 prezentate de Vasile MAGHIRAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 19 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Jos
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă