cererei nr.
49009/99
prezentată de Elena SUCIU
împotriva Romaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința din 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din:
Dii. J.-P. Costa, președinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych,
Dii. W. Thomassen, A. Mularoni, judecători,
și d. T.L. Early, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 5 februarie 1999,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,
După deliberare, pronunță hotărârea următoare:
Reclamanta, dna. Elena Suciu, este cetățeancă română, născută în 1928 și rezidentă la Tg. Mureș. Este reprezentată în fața Curții de d. V. Gorea, avocat la barou din Tg. Mureș.
A.
Circumstanțele specifice
Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1990, s-a adoptat decretul-lege nr. 61/1990, privind vânzarea către particulari a imobilelor a căror construcție fusese finanțată de stat. Pe baza acestui decret-lege, reclamanta a încheiat în 1991 cu întreprinderea de stat R., administrator al locuințelor de stat, un contract de vânzare a imobilului în care locuia ca chiriaș. Pentru a plăti prețul acestui imobil, a cerut un credit la Cassa de economii, rambursabil în termen de trei ani. Conform reclamantei, ar fi beneficiat de o rată de credit avantajoasă. Dreptul ei de proprietate a fost ulterior înregistrat în cartea funciară.
Potrivit Guvernului, întreprinderea de stat R. nu ar fi fost în măsură de a verifica, după intrarea în vigoare a decretului-lege, situația juridică a imobilelor puse în vânzare, inclusiv al reclamantei, ținând seama de numărul mare de cereri și de presiunea exercitată de persoanele care doreau achiziția imobilelor a căror construcție fusese finanțată de stat.
1.
Acțiune pentru anularea vânzării
În 1992, întreprinderea R. a chemat în judecată reclamanta în fața tribunalului de prim grad din Tg. Mureș, pentru a cere anularea contractului, pe motiv că cerințele decretului nr. 61/90 nu fusese îndeplinite la încheierea sa. Sustinea că fusese din eroare că prefectura plasase imobilul litigios pe lista imobilelor care puteau fi vândute către particulari în vertu a decretului-lege nr. 61/90. Observa, de asemenea, că imobilul nu fusese finanțat de stat, ci fusese naționalizat prin decretul-lege nr. 223/1974, în urma plecării în străinătate a foștilor proprietari.
Prin hotărâre din 30 mai 1994, tribunalul a anulat contractul de vânzare și a ordonat plasarea părților în situația anterioară încheierii sa. Se baza pe art. 19 § 1 din legea nr. 85 din 29 iunie 1992, conform căruia orice contract încheiat în încălcarea cerințelor decretului-lege nr. 61/1990 este lovit de nulitate absolută.
Hotărârea a fost confirmată în apel, prin decizia tribunalului județean din Mureș din 12 aprilie 1995.
Reclamanta a făcut recurs, susținând în fața curții de apel din Tg. Mureș că fusese de bună credință la data încheierii contractului de vânzare, neștiind că imobilul fusese naționalizat în vertu a decretului nr. 223/1974 și că nu putea fi ținută responsabilă în nici un caz pentru anularea vânzării. După dezbaterile, avocatul reclamantei a depus în dosar concluzii scrise, prin care ridica excepția de neconstituționalitate a articolului 19 din legea nr. 85/1992 din cauza aplicării sale retroactive.
Prin hotărâre din 23 aprilie 1996, curtea de apel a confirmat deciziile tribunalelor inferioare, subliniind că faptele că reclamanta fusese de bună credință la data încheierii contractului și că răspunderea pentru anulare ar trebui să revină părții reclamante nu erau relevante, din moment ce, în vertu a articolului 19 § 1 din lege, orice contract încheiat în încălcarea cerințelor decretului-lege nr. 61/1990 este lovit de nulitate absolută. Curtea de apel a observat că reclamanta nu ceruse daunele-interese pentru a ține seama de devalorizarea monedei naționale și a judecat, deci, că acest punct nu putea fi examinat în cadrul litigiului cu care ea fusese sesizată. Nu a făcut nicio mențiune cu privire la excepția de neconstituționalitate a articolului 19 din lege ridicată de avocatul reclamantei în concluziile sale scrise.
Pe 26 martie 1997, întreprinderea R. a convocat reclamanta pentru a-i restitui suma de bani pe care o plătise ca preț al imobilului în 1991 și a invitat-o să încheie cu ea un contract de locație.
2.
Acțiune pentru daunele-interese
Pe 25 iunie 1997, reclamanta a chemat în judecată întreprinderea R. în fața tribunalului de prim grad din Tg. Mureș, pentru ca aceasta să fie obligată să-i restituie prețul imobilului, reevaluat pentru a ține seama de rata inflației.
Prin hotărâre din 2 iunie 1997, tribunalul a respins cererea sa. A judecat că întreprinderea R. nu putea fi ținută obligată la plata reevaluată a prețului vânzării. S-a bazat pe art. 19 § 3 din legea nr. 85 din 29 iunie 1992, conform căruia, în caz de anulare a contractului de vânzare pentru nerespectarea cerințelor decretului-lege nr. 61/90, părțile sunt plasate în situația anterioară încheierii contractului, și sumele de bani plătite de cumpărător nu sunt reevaluate nici nu sunt supuse dobânzilor.
Reclamanta a apelat această hotărâre. Sustinea că, dacă primea aceeași sumă de bani pe care o plătise în 1991, ar suferi o lezare a dreptului ei de proprietate, ținând seama de deprecierea puternică a monedei.
Prin decizie din 5 iunie 1998, tribunalul județean din Mureș a respins apelul și a confirmat hotărârea tribunalului inferior.
Reclamanta a depus recurs împotriva acestor decizii. A cerut curții de apel să excludă aplicarea articolului 19 § 3 din legea nr. 85/1992, ținând seama de faptul că, prin a interzice reevaluarea sumelor plătite sau acordarea dobânzilor, această dispoziție legislativă permitea un tratament discriminatoriu în detrimentul cumpărătorului. Or, fusese de bună credință la data încheierii contractului, neștiind că imobilul fusese naționalizat. Sublinia că fusese prefectura din Mureș care redactase lista imobilelor care puteau fi vândute către particulari în vertu a decretului-lege nr. 61/1990, și că imobilul în care locuia figira pe această listă. Estimă, deci, că nu putea fi ținută responsabilă pentru anularea contractului.
Sustinea, în fine, că restituirea prețului pe care-l plătise în 1991, și anume 105 473 lei, nu constituia o adevărată remitere în situația anterioară, în vertu regulilor dreptului comun al răspunderii civile, deoarece valoarea acestei sume de bani se depreciase mult de atunci, ținând seama de inflație.
Prin hotărâre definitivă din 17 decembrie 1998, curtea de apel din Tg. Mureș a confirmat soluția pronunțată de instanțele inferioare. A respins recursul reclamantei pe motiv că dispozițiile articolului 19 § 3 din lege, având caracter imperativ, nu puteau fi excluse. Estima, de asemenea, că nu exista nicio dispoziție legală care să o autorizeze să reevalueze prestațiile părților. A considerat, în fine, că în orice caz, dacă reclamanta ar fi primit prețul reevaluat al imobilului, ar fi beneficiat de un îmbogățire fără cuvenit.
B.
Dreptul și practicile interne relevante:
1.
Decretul-lege nr. 61 din 8 februarie 1990 privind vânzarea către particulari a imobilelor cu destinație de locuință, a căror construcție fusese finanțată de stat
art. 1
« Imobilele cu destinație de locuință a căror construcție fusese finanțată de stat pot fi vândute către particulari prin intermediul întreprinderilor [de stat] și birourilor specializate, în condițiile prezentului decret-lege.
»
art. 5
« Prefecturile (...) organizează, pe baza principiilor economice, unitățile specializate prevăzute de art. 1 al decretului-lege și le vor pune la dispoziție lista imobilelor care sunt destinate vânzării către particulari.
»
art. 7
« În vederea încheierii contractului de vânzare, cumpărătorii depun la unitatea specializată o avans de cel puțin 30% din prețul vânzării imobilului.
»
art. 8
« Cumpărătorii care nu au posibilitatea de a depune avanșul prevăzut de art. 7 pot obține un credit de la Cassa de economii, cu o durată de rambursare de până la cinci ani și o rată de dobândă anuală de 5%.
»
2.
Legea nr. 85 din 29 iulie 1992 privind vânzarea către particulari a imobilelor cu destinație de locuință sau având o altă utilitate, a căror construcție fusese finanțată de stat sau de unitățile economice sau bugetare de stat
art. 19
« § 1. Contractele de cumpărare-vânzare ale imobilelor care nu au fost construite cu finanțele publice, (...) și orice alt contract încheiat în încălcarea cerințelor decretului-lege nr. 61/1990 sunt lovite de nulitate absolută.
2.. Nulitatea poate fi invocată de orice persoană și prin orice mijloc.
3.. Prefecții identifică aceste cazuri și organizează sesizarea jurisdicțiilor competente pentru a constata nulitatea acestor contracte și pentru a plasa din nou părțile în situația anterioară. Sumele de bani restituite cumpărătorilor vor fi micșorate cu cantidad chiriilor aferente perioadei cuprinse între data achiziției și restituire. Sumele rambursate cumpărătorilor nu sunt supuse dobânzilor și nu sunt reevaluate.
»
3.
Decizia nr. 70 din 27 februarie 2001 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a articolului 19 § 3 din legea nr. 85/1992
Sesizată la 21 septembrie 2000, de curtea de apel din București, de o excepție de neconstituționalitate a articolului 19 § 3 din lege, într-o cauză referitoare la validitatea unui contract de vânzare a unei locuințe, încheiat în vertu articolului 1 al decretului-lege nr. 61/90 între N.A. și întreprinderea de stat A., Curtea Constituțională s-a pronunțat după cum urmează:
« Anularea unui contract de vânzare lovit de nulitate absolută necesită aplicarea principiului restitutio in integrum. Aceasta presupune că fiecare parte la contract trebuie să-și vadă restituită integral și la valoarea reală întreaga prestație efectuată pe baza contractului anulat. art. 19 § 3 respectă acest principiu doar în ceea ce privește drepturile vânzătorului, care recuperează atât locuința, cât și beneficiul nerealizat în timp ce a fost ocupată de cumpărător, sub forma chiriilor; cumpărătorul primește doar suma de bani plătită efectiv ca preț de vânzare, micșorată de chiria aferentă (al cărei quantum ar putea chiar fi mai mare decât prețul vânzării), fără a putea beneficia de dreptul de a o reevalua pentru a ține seama de deprecierea sa din cauza inflației, nici de dreptul de a beneficia, sub forma dobânzilor, de beneficiul nerealizat în periada în care această sumă de bani nu a fost utilizată.
De aici rezultă că vânzătorul se bucură de o protecție deplină a dreptului seu de proprietate, în timp ce cumpărătorul suportă o pierdere patrimonială semnificativă. (...) Curtea observă că calitatea de vânzător aparține întotdeauna unei societăți comerciale cu capital integral de stat, iar calitatea de cumpărător revine uneia sau mai multor persoane fizice. În aceste condiții, Curtea constată că art. 19 § 3 favorizează deținătorii proprietății private a statului în detrimentul deținătorilor proprietății private a particulanilor, și că este deci contraru articolului 41 § 2 din Constituție, care stipulează că proprietatea privată este protejată în mod egal de lege, indiferent de cine este deținătorul.
»
Bazindu-se apoi pe art. 20 § 1 din Constituție, conform căruia dispozițiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a drepturilor omului și alte tratate la care România este parte, și referindu-se la jurisprudența Curții Europene pe baza articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (hotărâri Ex-rege Greciei și alții c. Grecia [GC], nr. 25701/94, CEDO 2000-XII; Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, CEDO 2000-I; Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos, hotărâre din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-B; Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332 etc.) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a articolului 19 § 3 din lege și a judecat că teza finală a acestui articol, și anume:
« Sumele rambursate cumpărătorilor nu sunt supuse dobânzilor și nu sunt reevaluate »,
era neconstituțională.
4.
Poziția Curții Supreme de Justiție privind obligația jurisdicțiilor interne de a aplica deciziile Curții Constituționale: extrase din decizia nr. 1813 din 17 iunie 1999
« ...dispozițiile Constituției nu se adresează direct jurisdicțiilor, care aplică legea ordinară, ci doar legislatorului, care trebuie să se conformeze Constituției și să aducă modificări legilor ordinare. Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională au același regim. Ele reprezintă un reproș adresat legislatorului și legislatorului îi revine obligația de a trage concluzii din acest reproș, adoptând enunțuri la dispozițiile legii ordinare (...), în sensul criticilor formulate de Curtea Constituțională.
Jurisdicțiile sunt obligate să aplice legea ordinară în vigoare și nu direct Constituția; legislatorului îi revine obligația de a se conforma dispozițiilor și principiilor constituționale, aducând modificări legii ordinare pentru ca aceasta să fie conformă Constituției. (...) Curtea Supremă de Justiție consideră că decizia Curții Constituționale [...] nu se adresează tribunalelor, ci legislatorului, care ar fi trebuit să modifice textul legii în conformitate cu dispozițiile Constituției (...). În absența unor asemenea modificări la lege (...) în vigoare, Curtea Supremă de Justiție estimă că legea nu poate fi aplicată decât în formularea sa actuală (...) »
5.
Dispoziții relevante din Codul civil:
art. 1
« Legea dispune pentru viitor. Nu are putere retroactivă.
»
art. 998
« Oricine cauzează prejudiciu altuia este obligat să-l repare. »
art. 999
« Răspunderea este de asemenea angajată pentru prejudiciile cauzate prin neglijență sau imprudență. »
art. 1337
« Vânzătorul este obligat să răspundă în fața cumpărătorului pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut (...) »
art. 1339
« Vânzătorul nu poate în nici un caz să se sustragă răspunderii sale pentru evicțiune care rezultă din fapta sa personală; orice convenție contrară este nulă.
»
APEL
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de hotărârea curții de apel din 17 decembrie 1998, refuzând să reevalueze sumele de bani pe care le plătise la achiziția imobilului în 1991. Sustine că nu poate fi ținută responsabilă în nici un caz pentru anularea vânzării. Subliniază, de asemenea, că, potrivit unei evaluări a Direcției Județene de statistică din Mureș, rata inflației în 1998, comparativ cu 1991, a fost de 28 477,8%.
Reclamanta susține o lezare a dreptului seu de proprietate din cauza imposibilității sale de a obține o despăgubire în urma anulării contractului seu de achiziție a unui imobil și invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care dispune după cum urmează:
« Toată persoana fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
1.
Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului
Curtea observă că Guvernul susține nerespectarea cerințelor articolului 35 § 1 al Convenției, ridicând mai multe excepții referitoare la neepuizarea căilor de atac interne de către reclamantă și la nerespectarea termenului de șase luni.
a)
Cu privire la excepția de neepuizare a căilor de atac interne
Guvernul se opune inadmisibilității cererei din două motive distincte: sustine mai întâi că, înainte de data depunerii cererei, reclamanta omisese să ridice, în fața jurisdicțiilor interne, excepția de neconstituționalitate a dispoziției finale a articolului 19 din legea nr. 85/1992, care ar fi constituit o cale de atac efectivă, capabilă de a remedia încălcarea susținută; subliniază apoi că după sesizarea Curții, ar fi fost posibil pentru reclamantă, în vertu deciziei Curții Constituționale nr. 70/2001, să obțină o reparație a apelului suo printr-o acțiune judiciară bazată pe îmbogățire fără cuvenit.
Cu privire la ultimul punct, Guvernul pune în evidență faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și că, ținând seama de o schimbare a cadrului juridic relevant, reclamantei nu i s-ar fi putut opune excepția de autoritate a lucrului judecat.
Reclamanta se opune acestei teze și sustine că căile indicate de Guvern nu erau recurs efectiv. Subliniază la acest punct că avocatul seu a ridicat, în concluziile sale scrise, excepția de neconstituționalitate a articolului 19 din legea nr. 85/1992, dar că curtea de apel din Mureș nu numai că omisese să trimită excepția de neconstituționalitate înaintea Curții Constituționale, dar omisese de asemenea să se pronunțe la adresa acesteia.
Guvernul replicează că, dacă legea pe Curtea Constituțională obligă tribunalele sesizate de excepții de neconstituționalitate relevante pentru cauză să trimită dosarul înaintea Curții Constituționale, codul de procedură civilă român permite jurisdicțiilor să ignore cererile introduse după închiderea dezbaterilor, cum fusese cazul în speță. Subliniază, în plus, că excepția ridicată de reclamantă nu privea §3 al articolului 19, ci purta doar pe chestiunea retroactivității legii nr. 85/1992.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței constante, obligația de epuizare a căilor de atac interne se limitează la cea de a folosi căile de atac normale, efective, suficiente și accesibile și că, pentru a fi accesibilă, o cale de atac trebuie ca interesatul să poată declanșa singur procedura de atac (a se vedea, Brozicek c. Italia, hotărâre din 19 decembrie 1989, Seria A nr. 167, § 34). Or, în speță, Curtea observă că nu era posibil pentru reclamantă să submită direct Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a articolului 19 § 3 din legea nr. 85/1992. Un asemenea recurs nu este deci o cale de atac accesibilă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea mutatis mutandis Pantea c. România (dec.), nr. 33343/96, 6 martie 2001).
Cu privire la a doua ramură a acestei excepții preliminare, Curtea observă că Guvernul nu numai că omisese să precizeze fondul juridic al acțiunii pe care o indică ca cale de atac efectivă, dar nici nu furnizase niciun exemplu de jurisprudență a tribunalelor naționale pentru a susține argumentul selon care o asemenea cale ar permite a remedia, în circumstanțele cauzei, situația litigioasă.
Încă mai mult, în măsura în care Guvernul invocă noul cadru juridic născut din urma deciziei Curții Constituționale nr. 70/2001, care ar fi permis reclamantei să introducă o nouă acțiune fără a o teme că i se va opune excepția de autoritate a lucrului judecat, Curtea observă că Guvernul nu a dovedit nici că deciziile Curții Constituționale ar fi în practică un caracter obligatoriu, bazindu-se pe o posibilă jurisprudență constantă a tribunalelor naționale în materie (a se vedea nr. 5 din secțiunea « drepturi și practici interne relevante »).
Prin urmare, Curtea estimă că petiția nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.
b)
Cu privire la excepția referitoare la nerespectarea termenului de șase luni
Guvernul susține că apelul reclamantei decurge din existența insăși a articolului 19 § 3 din lege și îți găsește originea la momentul aplicării sale efective, și anume cel mai târziu pe 23 aprilie 1996, data la care hotărârea care ordinase anularea contractului de vânzare și plasarea părților în situația anterioară încheierii sale devenise definitivă și irevocabilă. Prin urmare, estimă că petiția depusă de reclamantă este tardivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Cu privire la hotărârea curții de apel din Tg. Mureș din 17 decembrie 1998, Guvernul este de opinia că nu poate fi luată în considerare în calculul termenului de șase luni, deoarece constituie pur și simplu sfârșitul unei cai de atac interne exercitată de reclamantă pentru a remedia situația litigioasă.
Reclamanta contestă teza Guvernului, susținând că la niciun moment în cadrul acțiunii finalizate pe 23 aprilie 1996 nu fusese vorba de quantum al sumei de bani care trebuia să-i fie restituită în urma anulării vânzării. Jurisdicțiile constataseră pur și simplu nulitatea contractului de vânzare și plasarea părților în situația anterioară încheierii contractului, ea era întemeiată să introducă o acțiune pentru daunele-interese în vertu principiului restitutio in integrum, bine cunoscut și constant aplicat în dreptul român.
Curtea observă că apelul tras de reclamantă din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție privește imposibilitatea sa de a obține o despăgubire în urma anulării contractului seu de achiziție a unui imobil, din cauza unei legi care interzice reevaluarea prețurilor în caz de anulare a vânzării. Consideră că încălcarea presupusă a Convenției decurge direct din rezultatul acțiuni în daunele-interese introduse de reclamantă împotriva societății R. și finalizată prin hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998. Într-adevăr, Curtea observă că chestiunea quantum al sumei de bani care trebuia să-i fie restituită în urma anulării vânzării nu fusese pusă în discuție în cadrul acțiuni care avea ca obiect anularea contractului seu de vânzare.
Or, reclamanta și-a depus petiția pe 5 februarie 1999, adică mai puțin de șase luni după hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998.
Prin urmare, această excepție a Guvernului nu poate fi luată în considerare.
2.
Cu privire la bine-fondarea apelului
Guvernul consideră că reclamanta nu a avut niciodată în dreptul român o speranță legirimă de a recupera prețul vânzării reevaluat, deci nu beneficia de un « bun », în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, care nu ar fi aplicabil în speță. Subliniază că reclamanta nu a avut niciodată în dreptul român posibilitate legală sau jurisprudențială de a obține reevaluarea sumei de bani versate ca preț de vânzare, art. 19 § 3 interzicând aceasta în mod explicit. O asemenea posibilitate i-ar fi fost deschisă doar în 2001, după invalidarea de către Curtea Constituțională a tezei finale a articolului 19 din lege. După opinia Guvernului, dreptul comun al răspunderii civile nu era aplicabil creanței reclamantei, născută sub imperiul unei legi speciale care o reglementa într-un mod specific.
Subsidiactualizar, Guvernul sustine că reclamanta a ales liber să intre într-o relație contractuală de drept privat cu statul, contractul având ca obiect un bun aparținând domeniului privat al statului. Calitatea întreprinderii R. de manager al patrimoniului statului nu putea să prevaleze asupra caracterului esențial privat al contractului, a cărui anulare a dat naștere creanței reclamantei.
Invocând în special cauza O.N. c. Bulgaria (nr. 35221/1997, decizie din 6 aprilie 2000), reamintește că, pentru situații care se încadrează, ca în speță, în categoria litigiilor dintre persoane private, statul nu poate fi ținut răspunzător pentru prejudiciile cauzate de inflație, art. 1 al Protocolului nr. 1 nu implicând obligația pozitivă a statului de a menține valoarea depozitelor, creanțelor sau altor bunuri, nici nu obligă statele de a stabili, pentru creanțele private, o rată de dobândă compatibilă cu rata inflației.
Reclamanta contestă teza Guvernului, susținând că a avut întotdeauna speranța legirimă de a obține restituirea sumei reevaluate plătite ca preț de vânzare în 1991 în vertu principiului restitutio in integrum. Subliniază la acest punct că este unanim recunoscut faptul că, dacă un contract este lovit de nulitate absolută, este posibil pentru contractantul de bună credință să se vad despăgubit nu numai pentru prejudiciul efectiv, ci și pentru beneficiile nerealizate. Subliniază că acest principiu fundamental a fost constant aplicat în sistemul judiciar român, cu excepția cazurilor de anulare a contractelor încheiate în vertu decretului-lege nr. 61/90. Or, eroarea legiuitorului care adoptase art. 19 § 3 din legea nr. 85/1992 fusese recunoscută și reparată, în 2001, de Curtea Constituțională. După opinia reclamantei, nu există niciun motiv pentru care această eroare a puterii legislative și a jurisdicțiilor naționale care aplicaseră această dispoziție legală neconstituțională să fie suportată exclusiv de cei care, ca ea, nu au nicio parte de răspundere din faptul că un text de lege încălcase fundamentul sistemului juridic român în materie de răspundere civilă.
Subliniază, de asemenea, că jurisprudența citată de Guvern este inaplicabilă în speță și sustine că, ținând seama de inflație și devalorizarea monedei, suma restituită în 1998 i-ar fi permis să achiziționeze doar fotografia bunului imobiliar din care fusese evincționată, fotografie pe care ar fi putut-o privi în amintire a « justiției » care i-a fost făcută.
Curtea estimă, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest apel ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererei, ci necesită o examinare în fond; de aici rezultă că acest apel nu poate fi declarat manifestement nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția admisibilă, cu rezerva oricărui apel de fond.
T.L. Early
J.-P. Costa
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
49009/99
présentée par Elena SUCIU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen,
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 février 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Elena Suciu, est une ressortissante roumaine, née en 1928 et résidant à Tg. Mureș. Elle est représentée devant la Cour par M
e
V.
Gorea, avocat au barreau de Tg. Mureș.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, fut adopté le décret-loi n
o
61/1990, sur la vente aux particuliers des immeubles dont la construction avait été financée par l’Etat. Sur la base de ce décret-loi, la requérante conclut en 1991 avec l’entreprise d’Etat R., administrateur des logements d’Etat, un contrat de vente de l’immeuble dans lequel elle habitait en tant que locataire. Afin de payer le prix de cet immeuble, elle demanda un crédit auprès de la Caisse d’épargne, remboursable dans un délai de trois ans. Selon la requérante, elle aurait bénéficié d’un taux de crédit avantageux. Son droit de propriété fut ensuite transcrit sur le registre foncier.
D’après le Gouvernement, l’entreprise d’Etat R. n’aurait pas été en mesure de vérifier, après l’entrée en vigueur du décret-loi, la situation juridique des immeubles mis en vente, dont celui de la requérante, compte tenu au grand nombre de demandes et de la pression exercée par les personnes désirant l’achat des immeubles dont la construction avait été financée par l’Etat.
1.
Action en annulation de la vente
En 1992, l’entreprise R. assigna la requérante devant le tribunal de première instance de Tg. Mureș, afin de demander l’annulation du contrat, au motif que les exigences du décret n
o
61/90 n’avaient pas été remplies lors de sa conclusion. Elle faisait valoir que c’était par erreur que la préfecture avait placé l’immeuble litigieux sur la liste des immeubles qui pouvaient être vendus aux particuliers en vertu du décret-loi n
o
61/90. Elle relevait aussi que l’immeuble n’avait pas été financé par l’Etat, mais il avait été nationalisé par le décret-loi n
o
223/1974, à la suite du départ à l’étranger de ses anciens propriétaires.
Par jugement du 30 mai 1994, le tribunal annula le contrat de vente et ordonna que les parties soient placées dans la situation antérieure à sa conclusion. Il se fondait sur l’article
19
o
85 de 29 juin 1992, selon lequel tout contrat conclu en violation des exigences du décret-loi n
o
61/1990 est frappé de nullité absolue.
Ce jugement fut confirmé en appel, par décision du tribunal départemental de Mureș du 12 avril 1995.
La requérante fit recours, en faisant valoir auprès de la cour d’appel de Tg. Mureș qu’elle avait été de bonne foi à la date à laquelle elle a conclu le contrat de vente, ne sachant pas qu’il avait été nationalisé en vertu du décret n
o
223/1974 et qu’elle ne pouvait en aucun cas être tenue responsable de l’annulation de la vente. Après les débats, l’avocat de la requérante versa au dossier des conclusions écrites, par lesquelles il soulevait l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 de la loi n
o
85/1992 en raison de son application rétroactive.
Par arrêt du 23 avril 1996, la cour d’appel confirma les décisions des tribunaux inférieurs, soulignant que les faits que la requérante avait été de bonne foi à la date de la conclusion du contrat et que la responsabilité pour son annulation incomberait à la partie demanderesse n’étaient pas relevants dès lors qu’en vertu de l’article
19
1.de la loi, tout contrat conclu en violation des exigences du décret-loi n
o
61/1990 est frappé de nullité absolue. La cour d’appel nota que la requérante n’avait pas demandé des dommages-intérêts pour tenir compte de la dévalorisation de la monnaie nationale et jugea, dès lors, que ce point ne saurait être examiné dans le cadre du litige dont elle avait été saisie. Elle ne fit aucune mention quant à l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 de la loi soulevée par l’avocat de la requérante dans ses conclusions écrites.
Le 26 mars 1997, l’entreprise R. convoqua la requérante afin de lui restituer la somme d’argent qu’elle avait payée comme prix de l’immeuble en 1991 et l’invita à conclure avec elle un bail d’habitation.
2.
Action en dommages-intérêts
Le 25 juin 1997, la requérante assigna l’entreprise R. devant le tribunal de première instance de Tg. Mureș, afin qu’elle soit obligée à lui restituer le prix de l’immeuble, réactualisé pour tenir compte du taux d’inflation.
Par jugement du 2 juin 1997, le tribunal rejeta sa demande. Il jugea que l’entreprise R. ne pouvait pas être tenue au paiement réactualisé du prix de la vente. Il se fonda sur l’article 19 § 3 de la loi n
o
85 du 29 juin 1992, selon lequel, en cas d’annulation du contrat de vente pour non-respect des exigences du décret-loi n
o
61/90, les parties sont placées dans la situation antérieure à la conclusion du contrat, et les sommes d’argent payées par l’acheteur ne sont ni actualisées, ni soumises à intérêts.
La requérante fit appel de ce jugement. Elle faisait valoir que, si elle recevait la même somme d’argent que celle qu’elle avait payée en 1991, elle subirait une atteinte à son droit de propriété, compte tenu de la forte dépréciation de la monnaie.
Par décision du 5 juin 1998, le tribunal départemental de Mureș rejeta son appel et confirma le jugement du tribunal inférieur.
La requérante forma un recours contre ces décisions. Elle demanda à la cour d’appel d’écarter l’application de l’article 19 § 3 de la loi n
o
85/1992 compte tenu de ce que, en interdisant l’actualisation des sommes payées ou l’octroi d’intérêts, cette disposition législative permettait un traitement discriminatoire au détriment de l’acheteur. Or, elle avait été de bonne foi à la date de la conclusion du contrat, ne sachant pas que l’immeuble avait été nationalisé. Elle soulignait que c’était la préfecture de Mureș qui avait rédigé la liste des immeubles qui pouvaient être vendus aux particuliers en vertu du décret-loi n
o
61/1990, et que l’immeuble dans lequel elle habitait figurait sur cette liste. Elle estimait, dès lors, qu’elle ne pouvait pas être tenue responsable de l’annulation du contrat.
Elle faisait valoir enfin que la restitution du prix qu’elle avait payé en 1991, à savoir 105
473
lei, ne constituait pas une véritable remise dans la situation antérieure, en vertu des règles du droit commun de la responsabilité civile, car la valeur de cette somme d’argent s’était beaucoup dépréciée depuis, compte tenu de l’inflation.
Par un arrêt définitif du 17 décembre 1998, la cour d’appel de Tg. Mureș confirma la solution prononcée par les juridictions inférieures. Elle rejeta le recours de la requérante au motif que les dispositions de l’article 19
3.de la loi, ayant un caractère impératif, ne pouvaient pas être écartées. Elle estimait aussi qu’il n’y avait pas de disposition légale lui permettant de réévaluer les prestations des parties. Elle considéra, enfin, qu’en tout état de cause, si la requérante recevait le prix actualisé de l’immeuble, elle bénéficierait d’un enrichissement sans juste cause.
B.
Le droit et les pratiques internes pertinentes :
1.
Décret-loi n
o
61 du 8 février 1990 sur la vente aux particuliers des immeubles à destination d’habitation, dont la construction a été financée par l’Etat
Article 1
«
Les immeubles à destination d’habitation dont la construction a été financée par l’Etat peuvent être vendus aux particuliers par le biais des entreprises [d’Etat] et des offices spécialisés, dans les conditions du présent décret-loi.
»
Article 5
«
Les préfectures (...) organisent, sur la base des principes économiques, les unités spécialisées prévues à l’article 1 du décret-loi et leur mettront à disposition la liste des immeubles qui sont destinés à la vente aux particuliers.
»
Article 7
«
En vue de la conclusion du contrat de vente, les acheteurs déposent à l’unité spécialisée une acompte d’au moins 30% du prix de vente de l’immeuble.
»
Article 8
«
Les acheteurs qui n’ont pas la possibilité de déposer l’acompte prévue par l’article
7 peuvent obtenir un crédit auprès de la Caisse d’épargne, avec une durée de remboursement allant jusqu’à cinq ans et un taux d’intérêt annuel de 5%.
»
2.
Loi n
o
85 du 29 juillet 1992 sur la vente aux particuliers des immeubles à destination d’habitation ou ayant une autre utilité, dont la construction a été financée par l’Etat ou par les unités économiques ou budgétaires d’Etat
Article 19
«
§
1.
Les contrats d’achat-vente des immeubles qui n’ont pas été construits avec les finances publiques, (...) et tout autre contrat conclu en violation des exigences du décret-loi n
o
61/1990 sont frappés de nullité absolue.
§
2.
La nullité peut être invoquée par toute personne et par n’importe quel moyen.
§
3.
Les préfets identifient ces cas et organisent la saisine des juridictions compétentes pour constater la nullité de ces contrats et pour replacer les parties dans la situation antérieure. Les sommes d’argent restituées aux acquéreurs seront minorées du quantum des loyers afférents à la période comprise entre la date de l’achat et la restitution. Les sommes remboursées aux acheteurs ne sont pas soumises à intérêts et ne sont pas actualisées.
»
3.
Décision n
o
70 du 27 février 2001 de la Cour Constitutionnelle relative à l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 § 3 de la lo i n
o
85/1992
Saisie le 21 septembre 2000, par la cour d’appel de Bucarest, d’une exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 § 3 de la loi, dans une affaire portant sur la validité d’un contrat de vente d’un logement, conclu en vertu de l’article 1 du décret-loi n
o
61/90 entre N.A. et l’entreprise d’Etat A., la Cour Constitutionnelle s’est prononcée comme suit
:
«
l’annulation d’un contrat de vente frappé de nullité absolue exige l’application du principe
restitution in integrum
. Ceci suppose que chaque partie au contrat doit se voir restituer intégralement et à la valeur réelle toutes ses prestations effectuées sur le fondement du contrat annulé. L’article 19 § 3 respecte ce principe uniquement pour ce qui tient des droits du vendeur, qui reprend tant le logement, que le bénéfice non réalisé pendant qu’il a été occupé par l’acquéreur, sous la forme de loyers
; l’acheteur reçoit uniquement la somme d’argent payée effectivement à titre de prix de vente, minorée du loyer afférent (dont le montant pourrait être même supérieur au prix de vente), sans pouvoir bénéficier du droit de l’actualiser pour tenir compte de sa dépréciation en raison de l’inflation, ni le droit de se voir octroyer, sous la forme d’intérêts, du bénéfice non réalisé pendant lequel cette somme d’argent n’a pas été utilisée.
Il en résulte que le vendeur jouit d’une entière protection de son droit de propriété, alors que l’acquéreur souffre une perte patrimoniale significative. (...) la Cour note que la qualité de vendeur appartient toujours à une société commerciale à capital intégralement d’Etat, et celle de l’acquéreur revient à une ou à plusieurs personnes physiques. Dans ces conditions, la Cour constate que l’article 19 § 3 favorise les titulaires de la propriété privée de l’Etat au détriment des titulaires de la propriété privée des particuliers, et qu’il est ainsi contraire à l’article 41 § 2 de la Constitution, qui stipule que la propriété privée est protégée de manière égale par la loi, quel qu’en soit le titulaire.
»
S’appuyant ensuite sur l’article 20 § 1 de la Constitution, selon lequel les dispositions constitutionnelles relatives aux droits et libertés des citoyens doivent être interprétées et appliquées en concordance avec la Déclaration Universelle des droits de l’homme et les autres traités auxquels la Roumanie est partie, et faisant référence à la jurisprudence de la Cour européenne sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (arrêts
Ex
‑
roi de Grèce et autres c.
Grèce
[GC], n
o
‑
XII
;
Beyeler c.
Italie
[GC], n
o
‑
I
;
Gasus Dosier
‑
und Fördertechnik GmbH c.
Pays
‑
Bas
, arrêt du 23
février 1995, série
A n
o
306
‑
B
;
Pressos Compania Naviera S.A. et autres c.
Belgique
, arrêt du 20
novembre 1995, série
A n
o
332 etc.) la Cour Constitutionnelle accueillit l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 § 3 de la loi et jugea que la thèse finale de cette article, à savoir
:
«
Les sommes remboursées aux acheteurs ne sont pas soumises à intérêts et ne sont pas actualisées
»,
était inconstitutionnelle.
4.
Position de la Cour suprême de justice quant à l’obligation pour les juridictions internes d’appliquer les décisions rendues par la Cour Constitutionnelle
: extraits de la décision n
o
1813 du 17 juin 1999
« ...les dispositions de la Constitution ne s’adressent pas directement aux juridictions, qui appliquent la loi ordinaire, mais seulement au législateur, qui doit se conformer à la Constitution et apporter des modifications aux lois ordinaires. Les décisions rendues par la Cour Constitutionnelle ont le même régime. Elles représentent un reproche adressé au législateur et c’est au législateur qu’il incombe de tirer des conclusions de ce reproche, en adoptant des amendements aux dispositions de la loi ordinaire (...), dans le sens des critiques formulées par la Cour Constitutionnelle.
Les juridictions sont tenues d’appliquer la loi ordinaire en vigueur et non pas directement la Constitution
; c’est le législateur qui est tenu de se conformer aux dispositions et aux principes constitutionnels, en apportant des modifications à la loi ordinaire pour qu’elle soit conforme à la Constitution. (...) la Cour suprême de justice considère que la décision de la Cour Constitutionnelle [...] ne s’adresse pas aux tribunaux, mais au législateur, qui aurait dû modifier le texte de loi en conformité avec les dispositions de la Constitution (...). En l’absence de telles modifications de la loi (...) en vigueur, la Cour suprême de justice estime que la loi ne peut être appliquée que dans sa formulation actuelle (...) »
5.
Dispositions pertinentes du Code civil :
Article 1
«
La loi dispose pour le futur. Elle n’a pas de pouvoir rétroactif.
»
Article 998
«
Quiconque cause un préjudice à autrui est tenu de le réparer. »
Article 999
«
La responsabilité est également engagée pour les préjudices causés par négligence ou par imprudence. »
Article 1337
«
Le vendeur est tenu de répondre à l’égard de l’acheteur de l’éviction totale ou partiale de la chose vendue (...)
»
Article 1339
«
Le vendeur ne peut en aucun cas se soustraire de sa responsabilité pour l’éviction qui résulterait de son
fait personnel
; toute convention contraire est nulle.
»
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint de l’arrêt de la cour d’appel du 17 décembre 1998, refusant d’actualiser les sommes d’argent qu’elle avait payées lors de l’achat de l’immeuble en 1991. Elle fait valoir qu’elle ne peut en aucun cas être tenue responsable de l’annulation de la vente. Elle souligne également que, selon une évaluation de la Direction départementale de statistique de Mureș, le taux d’inflation en 1998, par rapport à 1991, a été de 28
477,8 %.
La requérante allègue une atteinte à son droit de propriété en raison de son impossibilité d’obtenir un dédommagement à la suite de l’annulation de son contrat d’achat d’un immeuble et invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, qui dispose ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
1.
Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement
La Cour note que le Gouvernement allègue la méconnaissance des exigences de l’article 35 § 1 de la Convention, soulevant plusieurs exceptions relatives au non-épuisement des voies de recours internes par la requérante et au non-respect du délai de six mois.
a)
Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour deux raisons distinctes
: il fait valoir tout d’abord qu’avant la date d’introduction de sa requête, la requérante a omis de soulever, devant les juridictions internes, l’exception d’inconstitutionnalité de la disposition finale de l’article 19 de la loi n
o
85/1992, qui aurait constitué une voie de recours effective, capable de remédier à la violation alléguée
; il souligne ensuite qu’après avoir saisi la Cour, il aurait été loisible à la requérante, en vertu de la décision de la Cour Constitutionnelle n
o
70/2001, d’obtenir un redressement de son grief par la voie d’une action judiciaire fondée sur l’enrichissement sans juste cause.
Sur ce dernier point, le Gouvernement met en exergue le fait que les décisions de la Cour Constitutionnelle sont obligatoires et que, s’agissant d’un changement du cadre légal pertinent, la requérante n’aurait pas pu se voir opposer l’exception de l’autorité de chose jugée.
La requérante s’oppose à cette thèse et fait valoir que les voies indiquées par le Gouvernement n’étaient pas des recours efficaces. Elle souligne à cet égard que son avocat a soulevé, dans ses conclusions écrites, l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 de la loi n
o
85/1992, mais que la cour d’appel de Mureș a non seulement omis d’envoyer l’exception d’inconstitutionnalité devant la Cour Constitutionnelle, mais elle a également omis de se prononcer à son égard.
Le Gouvernement réplique que, si la loi sur la Cour Constitutionnelle oblige les tribunaux saisis d’exceptions d’inconstitutionnalité pertinentes pour la cause d’envoyer le dossier devant la Cour Constitutionnelle, le code de procédure civile roumain permet aux juridictions d’ignorer les demandes introduites après la clôture des débats, tel que fut le cas en l’espèce. Il souligne en outre que l’exception soulevée par la requérante ne concernait pas le paragraphe 3 de l’article 19, mais portait seulement sur la question de la rétroactivité de la loi n
o
85/1992.
La Cour rappelle que, selon une jurisprudence constante, l’obligation d’épuiser les voies de recours internes se limite à celle de faire un usage normal des recours efficaces, suffisants et accessibles et que, pour qu’un recours soit accessible, l’intéressé doit être en mesure de déclencher lui-même la procédure de recours (voir
, Brozicek c. l’Italie
, arrêt du 19
décembre
1989, Série A n
o
167, § 34). Or, en l’espèce, la Cour note qu’il n’était pas loisible à la requérante de soumettre directement à la Cour Constitutionnelle l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 19 § 3 de la loi n
o
85/1992. Un tel recours n’est dès lors pas un recours accessible, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention
(voir
mutatis mutandis
Pantea c. Roumanie
(déc.)
,
n
o
33343/96, 6
mars
2001).
S’agissant de la deuxième branche de cette exception préliminaire, la Cour note que le Gouvernement a non seulement omis de préciser le fondement légal de l’action qu’il indique à titre de recours efficace, mais qu’il
n’a fourni aucun exemple de jurisprudence des tribunaux nationaux afin d’étayer son argument selon lequel une telle voie permettrait de
porter remède, dans les circonstances de la cause, à la situation litigieuse
.
De surcroît, et pour autant que le Gouvernement invoque le nouveau cadre législatif né à l’issue de la décision de la Cour Constitutionnelle n
o
70/2001, qui aurait permis à la requérante d’introduire une nouvelle action sans qu’elle ait la crainte de se voir opposer l’exception de l’autorité de chose jugée, la Cour note que le Gouvernement n’a pas davantage prouvé que les décisions de la Cour Constitutionnelle auraient en pratique un caractère obligatoire, s’appuyant sur une éventuelle jurisprudence constante des tribunaux nationaux en la matière (voir le n
o
5 de la partie «
droit et pratiques internes pertinentes
»).
Partant, la Cour estime que la requête ne saurait être déclarée irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes.
b)
Sur l’exception relative au non-respect du délai de six mois
Le Gouvernement fait valoir que le grief de la requérante découle de l’existence même de l’article 19 § 3 de la loi et trouve son origine au moment de son application effective, à savoir au plus tard le 23 avril 1996, date à laquelle le jugement ordonnant l’annulation du contrat de vente et la remise des parties dans la situation antérieure à sa conclusion est devenu définitif et irrévocable. Partant, il estime que la requête introduite par la requérante est tardive, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Quant à l’arrêt de la cour d’appel de Tg. Mureș du 17 décembre 1998, le Gouvernement est d’avis qu’il ne saurait être pris en compte dans le calcul du délai de six mois, car il constitue simplement que l’aboutissement d’une voie de recours interne exercée par la requérante pour remédier à la situation litigieuse.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement, en faisant valoir qu’à aucun moment dans le cadre de l’action finalisée le 23 avril 1996 n’a été question du quantum de la somme d’argent qui devait lui être restituée à la suite de l’annulation de la vente. Les juridictions ayant simplement constaté la nullité du contrat de vente et la remise des parties dans la situation antérieure à la conclusion du contrat, elle était fondée à introduire une action en dommages-intérêts en vertu du principe
restitution in integrum
, bien connu et constamment appliqué en droit roumain.
La Cour note
que le grief tiré par la requérante de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention porte sur son impossibilité d’obtenir un dédommagement à la suite de l’annulation de son contrat d’achat d’un immeuble, en raison d’une loi interdisant l’actualisation des prix en cas d’annulation de la vente. Elle considère que la violation alléguée de la Convention découle directement de l’issue de l’action en dommages
‑
intérêts introduite par la requérante à l’encontre de la société R. et finalisée par l’arrêt définitif du 17
décembre 1998. En effet, la Cour relève que la question du quantum de la somme d’argent qui devait lui être restituée à la suite de l’annulation de la vente n’a pas été mise en discussion dans le cadre de l’action ayant comme objet l’annulation de son contrat de vente.
Or, la requérante a introduit sa requête le 5 février 1999, soit moins de six mois après l’arrêt définitif du 17 décembre 1998.
Partant, cette exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le bien-fondé du grief
Le Gouvernement considère que la requérante n’a jamais eu en droit roumain une espérance légitime de récupérer le prix de vente actualisé, de sorte qu’elle ne bénéficiait pas d’un «
bien
», au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, lequel ne se trouverait pas applicable en l’espèce. Il souligne que la requérante n’a jamais eu en droit roumain la possibilité légale ou jurisprudentielle d’obtenir l’actualisation de la somme d’argent versée comme prix de vente, l’article 19 § 3 interdisant cela de manière explicite. Une telle possibilité lui aurait été ouverte seulement en 2001, après l’invalidation par Cour Constitutionnelle de la thèse finale de l’article 19 de la loi. De l’avis du Gouvernement, le droit commun de la responsabilité civile n’était pas applicable à la créance de la requérante, née sous l’empire d’une loi spéciale qui la régissait d’une manière spécifique.
En subsidiaire, le Gouvernement fait valoir que la requérante a librement choisi d’entrer dans une relation contractuelle de droit privé avec l’Etat, le contrat ayant pour objet un bien appartenant au domaine privé de l’Etat. La qualité de l’entreprise R. de gérant du patrimoine de l’Etat ne pouvait pas l’emporter sur le caractère essentiellement privé du contrat, dont l’annulation a donné naissance à la créance de la requérante.
Invoquant particulièrement l’affaire
O.N. c. Bulgarie
(n
o
35221/1997, décision du 6 avril 2000), il rappelle que, pour des situations qui se rangent, comme en l’espèce, dans la catégorie des litiges entre des personnes privées, l’Etat ne saurait être tenu responsable des préjudices causés par l’inflation, l’article 1 du Protocole n
o
1 n’impliquant pas l’obligation positive de l’Etat de maintenir la valeur des dépôts, des créances ou d’autres biens, ni n’oblige les Etats d’établir, pour les créances privées, un taux d’intérêts compatible avec le taux de l’inflation.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement, en faisant valoir qu’elle a toujours eu l’espoir légitime d’obtenir la restitution de la somme actualisée payée comme prix de vente en 1991 en vertu du principe
restitutio in integrum
. Elle souligne à cet égard qu’il est unanimement reconnu le fait que, si un contrat est frappé de nullité absolue, il est loisible au contractant de bonne foi de se voir dédommager non seulement pour le préjudice effectif, mais aussi pour les bénéfices non réalisés. Elle souligne que ce principe fondamental a été constamment appliqué dans le système judiciaire roumain, à l’exception des cas d’annulation des contrats conclus en vertu du décret-loi n
o
61/90. Or, l’erreur du législateur qui a adopté l’article 19 § 3 de la loi n
o
85/1992 a été reconnue et réparée, en 2001, par la Cour Constitutionnelle. De l’avis de la requérante, il n’existe aucune raison pour que cette erreur du pouvoir législatif et des juridictions nationales qui ont appliqué cette disposition légale inconstitutionnelle soit supportée exclusivement par ceux qui, comme elle, n’ont aucune part de responsabilité du fait qu’un texte de loi a violé le fondement même du système juridique roumain en matière de responsabilité civile.
Elle souligne aussi que la jurisprudence citée par le Gouvernement est inapplicable en l’espèce et fait valoir que, compte tenu de l’inflation et de la dévalorisation de la monnaie, la somme restituée en 1998 lui aurait permis d’acquérir uniquement la photo du bien immobilier dont elle s’est trouvé évincée, photo qu’elle aurait pu regarder en souvenir de la «
justice
» qu’elle s’est vu rendre.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président