SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2083/02 prezentate de Maria OHANOVICI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA CENTRALĂ este un cetățean român născut în 1942, și rezident în Timișoara. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. Alexandra Răzvan-Mihalcea, avocată în Timișoara. Guvernul român ( În 1956, a fost nationalizat un bun imobil care apartinea unei mame (1/5) (P.M.), unei matuse (P.M.) si trei unchi ai reclamantei (P.S., P.I. si P.E.), iar proprietatea era situata in Timisoara, numarul 32 Boulevard 16 Decembrie 1989 (fostul Boulevard 6 Martie 1945) si era formata din patru apartamente si teren apropriat. Mătușa și mama reclamantei au murit în 1971 și, respectiv, 1994, în timp ce unchii ei au murit în 1930, 1964 și 1965. Procedura privind recunoașterea caracterului ilegal al naționalizării la 5 iunie 1997, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara ( O acțiune împotriva Consiliului municipal din Timișoara, pentru a face să se constate ilegalitatea naționalizării bunurilor, a solicitat, de asemenea, restabilirea părților în situația anterioară naționalizării în ceea ce privește mențiunile făcute în registrele funciare. De asemenea, ea solicita să fie recunoscută drept moștenitoare a foștilor proprietari ai binelui, dar apoi a renunțat la această cerere. Printr-o hotărâre din 30 ianuarie 1998, tribunalul a acceptat acțiunea, a recunoscut caracterul ilegal al naționalizării bunurilor și a ordonat reinscrierea celor cinci foști proprietari în registrele funciare. Tribunalul a constatat, de asemenea, că reclamanta renunțase la obiecția privind recunoașterea calității sale de moștenitoare a foștilor proprietari. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 3 iunie 1998 a tribunalului județ din Timiș și printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2000 a Curții de Apel din Timișoara ( În această ultimă hotărâre, Curtea de Apel a constatat că reclamanta a depus la dosar certificate de calitate a moștenitorilor (certificat de calitat de moștenitor) ) pentru a dovedi că moștenise foștii proprietari ai bunurilor, dar a constatat că renunțase la cererea sa de recunoaștere a acestei calități. Procedura de anulare a contractelor de vânzare prin contracte încheiate la 13 și 25 iunie și 15 iulie 1997, statul vindea apartamentele n 1, 2 și 3 din bunul în litigiu la R.L., M.V. și M.I., care le locuiau în calitate de chiriași. În 2000, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță cu privire la o acțiune în anulare a celor trei contracte de vânzare. Prin hotărârea din 20 iunie 2000, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea, pe motiv că cumpărătorii fuseseră de bună credință în momentul încheierii contractelor de vânzare. Această hotărâre a fost confirmată, la cererea recurentei, printr-o hotărâre din 6 octombrie 2000 a Tribunalului de departament, care a respins apelul recurentei. Prin hotărârea definitivă și irevocabilă din 21 februarie 2001, Curtea de Apel a primit recursul în recursul recurentei, i-a acordat dreptul la acțiune și, prin urmare, a anulat cele trei contracte de vânzare. Instanța de apel a considerat că acestea erau afectate de nulitate absolută din momentul în care fuseseră încheiate după introducerea de către reclamant a unei acțiuni în justiție referitoare la întregul bun în litigiu. Cu toate acestea, acest lucru era contrar dispozițiilor imperative ale legii nr. 112/1995, care indica în mod expres că orice procedură administrativă de vânzare a bunurilor care fac obiectul litigiilor trebuie suspendată în fața instanțelor naționale; această hotărâre nu mai era susceptibilă de a fi atacată de căile de atac obișnuite. La 23 februarie 2001, R.L., M.V. și M.I. au solicitat revizuirea (revizuirea) ) din Hotărârea din 21 februarie 2001. Aceasta era, conform dreptului român, o cale extraordinară de atac. Prin hotărârea din 19 aprilie 2001, Curtea de Apel a admis revizuirea introdusă de cumpărători și a respins, pe fond, acțiunea în anulare a contractelor de vânzare. Reiese motivele pentru care cererea reclamantei fusese respinsă în primă instanță, la 2 În plus, în iunie 2000, Curtea de Apel a indicat că partea interesată, în speță reclamanta, și nu instanțele naționale, a fost obligată să ridice motivul întemeiat pe nerespectarea dispozițiilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 în momentul vânzării apartamentelor către terți. 10/2001 viza, de asemenea, protecția cumpărătorilor de bună-credință, de care se putea invoca R.L., M.V. și M.I. în momentul vânzării apartamentelelor menționate anterior. împotriva hotărârii din 19 aprilie 2001. Prin hotărârea din 7 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție ( 19 aprilie 2001 și a respins cererea de revizuire, reținând că motivul de revizuire invocat în speță nu rămânea, întrucât instanțele se pronunțaseră tocmai cu privire la cererea recurentei de anulare a contractelor de vânzare. La cererea recurentei, dreptul de proprietate al celor cinci foști proprietari ai bunului a fost reintrodus în registrele funciare. Procedura de anulare a trei dintre certificatele de calitate a moștenitorului reclamantei La 3 mai 2000, notarul public a primit o cerere din partea recurentei care intenționa să deschidă procedurile succesoare ale mamei sale, mătușii sale și celor trei unchi ai săi și i-a eliberat cinci certificate care atestă calitatea sa de moștenitoare (certificatul de calitat de moștenitor) a acestor persoane. Certificatele prezentau mențiunea pe care o stabiliu doar calitatea de moștenitoare a reclamantei și că au fost necesare certificate suplimentare de moștenitor (certificate de moștenitor) pentru a ține seama de bunurile succesiunilor. Astfel de certificate de moștenitor au fost eliberate recurentei la 23 noiembrie 2000, una pentru fiecare dintre cele cinci persoane în cauză. La 2 septembrie 2003, cumpărătorii M.I. și M.V. au sesizat Tribunalul de Primă Instanță cu o acțiune împotriva recurentei în vederea anulării celor trei certificate care atestă calitatea sa de moștenitoare a unchilor săi. Prin hotărârea din 23 februarie 2005, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea. Această hotărâre a fost confirmată, la cererea cumpărătorilor, printr-o hotărâre din 31 mai 2005 a Curții de Apel. La 12 iulie 2005, la cererea cumpărătorilor, o mențiune privind existența acestei proceduri a fost introdusă în registrul funciar. Prin hotărârea din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel a primit recursul în recursul cumpărătorilor și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru o nouă hotărâre. Printr-o hotărâre din 18 aprilie 2006, Tribunalul de Primă Instanță a acceptat acțiunea și a anulat cele trei certificate, reținând că notarul nu verificase dacă reclamanta acceptase succesiunea unchilor săi în termenul de șase luni prevăzut de lege și că, în orice caz, nu putea fi moștenitoarea unchiului său P.S., întrucât acesta murise în 1930 sau cu 12 ani înainte de nașterea recurentei. Instanța a constatat, de asemenea, că reclamanta nu prezentase în cursul procedurii în fața notarului documente de identitate de natură să demonstreze gradul său de rudenie cu persoanele în cauză. Recurenta a solicitat această hotărâre. Procedura este încă în curs de desfășurare. Procedura de recunoaștere a recurentei și V.N. și C.D. a calității de moștenitori unici ai mătușii și ai unchilor recurentei în cursul anului 2006, recurenta și V.N. au sesizat instanța de primă instanță împotriva C.D., pentru a face ca toate aceste trei persoane să recunoască calitatea de moștenitori unici ai mătușii și ai unchilor recurentei. La 22 februarie 2007, Tribunalul a suspendat examinarea cauzei în așteptarea ca acțiunea de anulare a celor trei certificate de calitate a moștenitorului să fie pronunțată printr-o decizie definitivă și irevocabilă (procedura de la 4 de mai sus). Plângerea penală împotriva reclamantei și notarului care i-a eliberat cele trei certificate de moștenitor În 2004, M.I. și M.V. au depus o plângere penală împotriva recurentei și a notarului care i-a eliberat certificatele din 3 mai 2000 care atestă calitatea sa de moștenitoare a unchilor săi. La 21 iulie 2004, Parchetul din apropierea Curții de Apel a dat faliment, pe motiv că notarul murise între timp. Această soluție a fost confirmată, pe baza recursului în recurs al M.I. și M.V., printr-o hotărâre definitivă din 4 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în prezent Curtea Supremă de Justiție). La 23 martie 2001, primăria i-a predat reclamantei apartamentul nr. 4, singur care nu fusese vândut de stat. Recurenta susține că până în prezent se află în imposibilitatea de a se bucura de celelalte trei apartamente ale bunului imobil în litigiu, din cauza acțiunii în anulare a certificatelor de calitate de moștenitor introduse de cumpărătorii M.I. și M.V. împotriva sa. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-33, CEDO 1999-VII), Strein și altele România 57001/00, § 26, CEDH 2005-VII), Peduraru c. România 63252/00, § 53, CEDH 2005-... (extracturi) și Tudor c. România 29035/05, § 15 1 ianuarie 2008). Este, de asemenea, relevant art. 322 din Codul de procedură civilă privind revizuirea hotărârilor judecătorești, care este astfel formulată Revizuirea unei hotărâri care a devenit definitivă în fața instanței de apel sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în recurs atunci când se soluționează fondul, poate fi solicitată (2) în cazul în care Tribunalul s-a pronunțat asupra unui lucru care nu fusese solicitat (...) GRIEFS În formularul său de cerere, recurenta se plângea că vânzarea celor trei apartamente către terți, validată prin Hotărârea din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel de la Timișoara, și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din protocol (1) De asemenea, aceasta susținea necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, considerând că hotărârea în cauză, care face obiectul unei acțiuni extraordinare introduse de părțile pârâte, ar fi adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. În urma comunicării cererii către guvern, recurenta a ridicat alte obiecții în această privință, susținând art. 1 din Protocolul nr. (1) să nu se bucure de apartamentele vândute din cauza comportamentului abuziv al cumpărătorilor M.I. și M.V., care au sesizat instanțele dintr-o acțiune în anulare a certificatelor sale de calitate moștenitoare. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, aceasta se plânge de durata acestei proceduri, precum și de lipsa imparțialității anumitor jurisdicții naționale În ceea ce privește încălcările prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la art. 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a admiterii cererii de revizuire Din cauza admiterii revizuirii prin Hotărârea din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel de la Timișoara, recurenta invocă o necunoaștere a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție, care sunt astfel exprimate în părțile relevante ale acestora art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul excită de incompatibilitatea rațională personae a motivului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. (1) Considerând că recurenta nu se poate pretinde victimă în măsura în care instanțele naționale au recunoscut altor cinci persoane calitatea de proprietari ai bunului în litigiu și în care a renunțat la constatarea calității sale de moștenitor al acestor persoane în procedura pronunțată prin hotărârea din 30 ianuarie 1998. Guvernul adaugă că procedura succesorală nu este finalizată până în prezent, excită, de asemenea, incompatibilitatea rațională a materiei. din acest motiv, pe motiv că recurenta nu dispunea de un bun sau de speranța legitimă de a primi recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu; în orice caz, acesta arată că certificatele care atestă calitatea de moștenitor al recurentei fac până în prezent obiectul unei proceduri de anulare a acestora. Guvernul ridică apoi excepția de la pierderea de către reclamant a calității de victimă în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție. În acest sens, el menționează că motivul recurentei a fost admis de cererea de revizuire, prin Hotărârea din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel de la Timișoara. Or, această hotărâre a fost ruptă prin hotărârea din 19 aprilie 2001 a Tribunalului de Apel de la Timișoara. 7 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care a respins cererea de revizuire. Prin urmare, reclamanta a fost repunetă în situația anterioară hotărârii din 19 aprilie 2001. 1, pe motiv că se află în imposibilitatea de a se bucura de întregul bun în litigiu din cauza acțiunii introduse de cumpărători împotriva sa; de asemenea, se consideră că are speranța legitimă de a se bucura de întregul bun în litigiu. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra primelor două excepții ridicate de guvern, întrucât consideră că, în orice caz, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă din motivele următoare. Aceasta arată că situația de fapt și de drept creată după hotărârea din 7 octombrie 2003 a Curții Supreme impune din partea sa o analiză a întrebării dacă, după această dată, recurenta se putea pretinde victimă în sensul articolului 34 din convenție, a unei încălcări a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție. În această privință, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către art. 34 desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei încălcări a cerințelor Convenției care se conceapă chiar și în absența unui prejudiciu și că, pentru ca un solicitant să se poată pretinde a fi victimă a unei încălcări, acesta trebuie nu numai să aibă calitatea de victimă în momentul depunerii cererii, ci și ca aceasta să rămână în cursul procedurii în fața Curții. Stoicescu c. România (revizuire), nr. 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004). În speță, obiectul cererii, astfel cum a fost introdusă la 3 octombrie 2001 de recurentă, se referea la respingerea, prin Hotărârea din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel de la Timișoara, a acțiunii sale în anulare a contractelor de vânzare, în urma admiterii unei cereri de revizuire împotriva hotărârii definitive și irevocabile din 21 februarie 2001 a aceleiași instanțe de apel. Cu toate acestea, Curtea constată că hotărârea din 19 aprilie 2001 a fost ruptă în urma unei acțiuni în anulare și că cererea de revizuire a hotărârii din 21 februarie 2001 a fost respinsă. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că recurenta nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe acceptarea cererii de revizuire, care, prin urmare, trebuie respinse în temeiul articolelor 34 și 35 alineatul (3) și 4 din Convenție. 1 și 6 alin. (1) din Convenție Recurenta se plânge de imposibilitatea de a se bucura de apartamentele vândute de stat din cauza comportamentului abuziv al cumpărătorilor M.I. și M.V., care au sesizat instanțele cu o acțiune în anulare a certificatelor sale de calitate moștenitoare. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, Comisia se plânge de durata procedurii în anulare a certificatelor inițiate de cumpărători, precum și de lipsa imparțialității anumitor instanțe naționale. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe imposibilitatea recurentei de a se bucura de apartamentele vândute ca urmare a introducerii acțiunii în anulare a certificatelor de calitate a moștenitorului și a lipsei de imparțialitate invocate a instanțelor naționale, Curtea arată că procedura în cauză este pendinte. Prin urmare, Comisia consideră că aceste obiecțiuni sunt premature și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție pentru neobosirea căilor de atac interne. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea consideră că, având în vedere faptul că trei instanțe au trebuit să cunoască cauza și că aceasta este pendinte în apel, durata globală a procedurii în litigiu nu se dovedește suficient de importantă pentru ca, în prezent, să se poată ajunge la o aparență a unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin urmare, este necesar să se declare inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
de la requête n
o
2083/02
présentée par Maria OHANOVICI
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 23 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 octobre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante roumaine née en 1942 et résidant à Timișoara. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Alexandra
Răzvan-Mihalcea, avocate à Timișoara. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1956, un bien immobilier appartenant en indivision et à parts égales (1/5) à la mère (P.M.), à une tante (P.M.) et à trois oncles de la requérante (P.S., P.I. et P.E.), fut nationalisé. Le bien était situé à Timișoara, au numéro
32 Boulevard 16 Decembrie 1989 (ancien Boulevard
6 Martie 1945) et était formé de quatre appartements et du terrain attenant.
La tante et la mère de la requérante décédèrent respectivement en 1971 et 1994, alors que ses oncles décédèrent en 1930, 1964 et 1965.
1.
La procédure portant sur la reconnaissance du caractère illégal de la nationalisation
Le 5 juin 1997, la requérante saisit le tribunal de première instance de Timișoara («
le tribunal de première instance
») d'une action contre le conseil municipal de Timișoara, afin de faire constater l'illégalité de la nationalisation du bien. Elle demandait également le rétablissement des parties dans la situation antérieure à la nationalisation pour ce qui était des mentions faites dans les registres fonciers. Elle sollicitait en outre d'être reconnue comme héritière des anciens propriétaires du bien, mais elle renonça par la suite à cette demande.
Par un jugement du 30 janvier 1998, le tribunal fit droit à l'action, reconnut le caractère illégal de la nationalisation du bien, et ordonna la réinscription des cinq anciens propriétaires dans les registres fonciers. Le tribunal constata également que la requérante avait renoncé au grief portant sur la reconnaissance de sa qualité d'héritière des anciens propriétaires.
Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 3 juin 1998 du tribunal départemental de Timiș («
le tribunal départemental
») et par un arrêt définitif du 11 mai 2000 de la cour d'appel de Timișoara («
la cour d'appel
»), qui rejetèrent respectivement l'appel et le recours du conseil municipal. Dans ce dernier arrêt, la cour d'appel constata que la requérante avait versé au dossier des certificats de qualité d'héritiers (
certificate de calitate de moștenitor
) afin de prouver qu'elle héritait les anciens propriétaires du bien, mais constata qu'elle avait renoncé à sa demande visant à lui reconnaître cette qualité.
2.
La procédure visant à l'annulation des contrats de vente
Par des contrats conclus les 13 et 25 juin et 15 juillet 1997, l'Etat vendit les appartements n
os
1, 2 et 3 du bien litigieux à R.L., M.V. et M.I., qui les habitaient en tant que locataires.
En 2000, la requérante saisit le tribunal de première instance d'une action en annulation des trois contrats de vente.
Par un jugement du 20 juin 2000, le tribunal de première instance rejeta l'action, au motif que les acheteurs avaient été de bonne foi lors de la conclusion des contrats de vente. Ce jugement fut confirmé, sur appel de la requérante, par un arrêt du 6 octobre 2000 du tribunal départemental, qui rejeta l'appel de la requérante.
Par un arrêt définitif et irrévocable du 21 février 2001, la cour d'appel accueillit le pourvoi en recours de la requérante, fit droit à son action et, dès lors, annula les trois contrats de vente. La cour d'appel jugea qu'ils étaient frappés de nullité absolue dès lors qu'ils avaient été conclus après l'introduction, par la requérante, d'une action en justice portant sur l'ensemble du bien litigieux. Or, cela contrevenait aux dispositions impératives de la loi n
o
112/1995, qui indiquait expressément qu'il fallait surseoir à toute procédure administrative de vente des biens faisant l'objet de litiges devant les tribunaux nationaux. Cet arrêt n'était plus susceptible d'être attaqué par les voies de recours ordinaires.
Le 23 février 2001, R.L., M.V. et M.I. demandèrent la révision (
revizuirea
) de l'arrêt du 21 février 2001. Il s'agissait, selon le droit roumain, d'une voie extraordinaire de recours.
Par un arrêt du 19 avril 2001, la cour d'appel fit droit à la révision introduite par les acheteurs et rejeta, sur le fond, l'action en annulation des contrats de vente. Réitérant les motifs pour lesquels la demande de la requérante avait été rejetée en premier ressort, le 2
juin 2000, la cour d'appel nota en outre que c'était à la partie intéressée, en l'occurrence la requérante, et non aux juridictions nationales, qu'il incombait de soulever le moyen tiré du non-respect des dispositions impératives prévues par la loi n
o
112/1995 lors de la vente des appartements aux tiers. Elle releva, par ailleurs, que la nouvelle loi
n
o
10/2001 visait, elle aussi, la protection des acquéreurs de bonne foi, qualité dont pouvaient se prévaloir R.L., M.V. et M.I. au moment de la vente desdits appartements.
3.
Le «
recours en annulation
» contre l'arrêt du 19 avril 2001
Au cours de l'année 2001, le procureur général de la Roumanie, sur demande de la requérante, forma un «
recours en annulation
» (
recurs în anulare)
contre l'arrêt du 19 avril 2001.
Par un arrêt du 7 octobre 2003, la Cour suprême de justice («
la Cour suprême
») fit droit au «
recours en annulation
», cassa l'arrêt du
19 avril 2001 et rejeta la demande de révision, en retenant que le motif de révision qui avait été invoqué en l'espèce ne subsistait pas, puisque les juridictions s'étaient prononcées justement sur la demande de la requérante visant à l'annulation des contrats de vente.
A la suite de l'admission du «
recours en annulation
» et à la demande de la requérante, le droit de propriété des cinq anciens propriétaires du bien fut réinscrit dans les registres fonciers.
4.
La procédure visant à l'annulation de trois des certificats de qualité d'héritière de la requérante
Le 3 mai 2000, le notaire public fit droit à une demande de la requérante tendant à l'ouverture des procédures successorales de sa mère, sa tante et ses trois oncles et lui délivra cinq certificats attestant sa qualité d'héritière (
certificate de calitate de moștenitor
) de ces personnes. Les certificats portaient la mention qu'ils n'établissaient que la qualité d'héritière de la requérante
et que des certificats d'héritier supplémentaires
(certificate de moștenitor)
étaient nécessaires afin de prendre en compte les biens des successions. De tels certificats d'héritier furent délivrés à la requérante le 23
novembre 2000, un pour chacune des cinq personnes en question.
Le 2 septembre 2003, les acheteurs M.I. et M.V. saisirent le tribunal de première instance d'une action contre la requérante tendant à l'annulation des trois certificats attestant sa qualité d'héritière de ses oncles.
Par un jugement du 23 février 2005, le tribunal de première instance rejeta l'action. Ce jugement fut confirmé, sur appel des acheteurs, par un arrêt du 31 mai 2005 de la cour d'appel.
Le 12 juillet 2005, à la demande des acheteurs, une mention sur l'existence de cette procédure fut insérée dans le registre foncier.
Par un arrêt du 5 décembre 2005, la cour d'appel accueillit le pourvoi en recours des acheteurs et renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance pour un nouveau jugement.
Par un jugement du 18 avril 2006, le tribunal de première instance fit droit à l'action et annula les trois certificats, en retenant que le notaire n'avait pas vérifié si la requérante avait accepté la succession de ses oncles dans le délai de six mois prévu par la loi et qu'en tout état de cause, elle ne pouvait pas être l'héritière de son oncle P.S., puisque celui-ci était décédé en 1930, soit douze ans avant la naissance de la requérante. Le tribunal constata également que la requérante n'avait pas présenté au cours de la procédure devant le notaire des pièces d'identité de nature à prouver son degré de parenté avec les personnes en question.
La requérante interjeta appel de ce jugement. La procédure est toujours pendante.
5.
La procédure tendant à reconnaître à la requérante et à V.N. et C.D. la qualité d'héritiers uniques de la tante et des oncles de la requérante
Au cours de l'année 2006, la requérante et V.N. saisirent le tribunal de première instance d'une action contre C.D., afin de faire reconnaître à l'ensemble de ces trois personnes la qualité d'héritiers uniques de la tante et des oncles de la requérante.
Le 22 février 2007, le tribunal suspendit l'examen de l'affaire dans l'attente que l'action tendant à l'annulation des trois certificats de qualité d'héritier soit tranchée par une décision définitive et irrévocable (la procédure sous 4 ci-dessus).
6.
La plainte pénale contre la requérante et le notaire qui lui avait délivré les trois certificats d'héritier
En 2004, M.I. et M.V. déposèrent une plainte pénale contre la requérante et le notaire qui lui avait délivré les certificats du 3 mai 2000 attestant sa qualité d'héritière de ses oncles.
Le 21 juillet 2004, le parquet près la cour d'appel rendit un non-lieu, au motif que le notaire était décédé entre-temps. Cette solution fut confirmée, sur pourvoi en recours de M.I. et M.V., par un arrêt définitif du
4 juillet 2006 de la Haute cour de cassation et de justice (l'actuelle Cour suprême de justice).
7.
La situation actuelle du bien
Le 23 mars 2001, la mairie remit à la requérante l'appartement n
o
4, seul à n'avoir pas été vendu par l'Etat. Elle le donna à une tierce personne le 30
avril 2001.
La requérante allègue qu'elle se trouve à ce jour dans l'impossibilité de jouir des trois autres appartements du bien immobilier litigieux, en raison de l'action en annulation des certificats de qualité d'héritier introduite par les acheteurs M.I. et M.V. à son encontre.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
Străin et autres
c.
Roumanie
(n
o
57001/00, §§
19
‑
Păduraru c. Roumanie
(n
o
63252/00, §§
38
‑
53, CEDH 2005-... (extraits)) et
Tudor c. Roumanie
(n
o
29035/05, §§
15–20, 17
janvier 2008). Est également pertinent l'article 322 du Code de procédure civile relatif à la révision des décisions judiciaires, qui est ainsi libellé
:
«
La révision d'une décision devenue définitive devant la juridiction d'appel ou faute d'appel, ainsi que d'une décision rendue en recours lorsqu'elle tranche le fond, peut être demandée
:
(2)
si le tribunal s'est prononcé sur une chose qui n'avait pas été sollicitée (...)
»
1.
Dans son formulaire de requête, la requérante se plaignait de ce que la vente des trois appartements à des tiers, validée par l'arrêt du 19 avril 2001 de la cour d'appel de Timișoara, a porté atteinte à son droit au respect des biens, tel que garanti par l'article
1 du Protocole
n
o
1.Elle alléguait également une méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention, en estimant que l'arrêt en question, faisant droit à un recours extraordinaire introduit par les parties défenderesses, aurait porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.
2.
Après la communication de la requête au Gouvernement, la requérante a soulevé d'autres griefs. Elle allègue à cet égard, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1, être dans l'impossibilité de jouir des appartements vendus en raison du comportement abusif des acheteurs M.I. et M.V., qui ont saisi les juridictions d'une action en annulation de ses certificats de qualité d'héritière. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, elle se plaint de la durée de cette procédure, ainsi que du manque d'impartialité de «
certaines juridictions nationales
», qui, par leur «
complicité
», auraient encouragé les acheteurs dans leurs démarches.
A.
Sur les violations alléguées de l'article 1 du Protocole n
o
1 et de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de l'admission de la demande de révision
En raison de l'admission de la révision par l'arrêt du 19 avril 2001 de la cour d'appel de Timișoara, la requérante allègue une méconnaissance des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement excipe de l'incompatibilité
ratione personae
du grief fondé
sur l'article 1 du Protocole n
o
1, en estimant que la requérante ne saurait se prétendre victime dans la mesure où les juridictions nationales ont reconnu à cinq autres personnes la qualité de propriétaires du bien litigieux et où elle a renoncé à faire constater sa qualité d'héritière de ces personnes dans la procédure tranchée par le jugement du 30 janvier 1998. Le Gouvernement ajoute que la procédure successorale n'est pas finalisée à ce jour.
Il excipe également de l'incompatibilité
ratione materiae
de ce grief, au motif que la requérante ne disposait pas d'un bien, ni de l'espérance légitime à se voir reconnaître le droit de propriété sur le bien litigieux. En tout état de cause, il relève que les certificats attestant la qualité d'héritière de la requérante font à ce jour l'objet d'une procédure tendant à leur annulation.
Le Gouvernement soulève ensuite l'exception de perte par la requérante de la qualité de victime pour ce qui est du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention. Il relève en ce sens que le grief de la requérante découlait de l'admission de la demande de révision, par l'arrêt du 19 avril 2001 de la cour d'appel de Timișoara. Or, cet arrêt a été cassé par l'arrêt du
7 octobre 2003 de la Cour suprême de justice, laquelle a rejeté la demande de révision. Dès lors, la requérante a été remise dans la situation antérieure à l'arrêt du 19 avril 2001.
La requérante considère qu'elle peut toujours se prétendre victime de la violation des droits garantis par les articles 6 § 1 et 1 du Protocole n
o
1, au motif qu'elle se trouve dans l'impossibilité de jouir de l'ensemble du bien litigieux en raison de l'action introduite par les acheteurs à son encontre. Elle relève également avoir l'espérance légitime de jouir de l'ensemble du bien litigieux.
La Cour n'estime pas nécessaire de se prononcer sur les deux premières exceptions soulevées par le Gouvernement, puisqu'elle considère qu'en tout état de cause cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour les raisons qui suivent.
Elle relève que la situation de fait et de droit créée après l'arrêt du 7
octobre 2003 de la Cour suprême exige de sa part une analyse de la question de savoir si, après cette date, la requérante pouvait se prétendre victime au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation des
articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention.
A cet égard, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, par «
victime
» l'article 34 désigne la personne directement concernée par l'acte ou l'omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice et que, pour qu'un requérant puisse se prétendre victime d'une violation, il faut, non seulement, qu'il ait la qualité de victime au moment de l'introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour
(
Stoicescu c. Roumanie
(révision), n
o
31551/96, §
55, 21 septembre 2004).
En l'espèce, l'objet de la requête, telle qu'introduite le 3 octobre 2001 par la requérante, portait sur le rejet, par l'arrêt du 19 avril 2001 de la cour d'appel de Timișoara, de son action en annulation des contrats de vente, à la suite de l'admission d'une demande de révision contre l'arrêt définitif et irrévocable du 21 février 2001 de la même cour d'appel.
La Cour observe toutefois que l'arrêt du 19 avril 2001 a été cassé à la suite d'un recours en annulation et que la demande tendant à la révision de l'arrêt du 21 février 2001 a été ainsi rejetée.
A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la requérante ne peut plus se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, pour ce qui est de ses griefs fondés sur l'admission de la demande de révision, lesquels doivent dès lors être rejetés en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur les autres violations alléguées des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention
La requérante se plaint de l'impossibilité de jouir des appartements vendus par l'Etat en raison du comportement abusif des acheteurs M.I. et M.V., qui ont saisi les juridictions d'une action en annulation de ses certificats de qualité d'héritière. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, elle se plaint de la durée de la procédure en annulation des certificats engagée par les acheteurs, ainsi que du manque d'impartialité de certaines juridictions nationales.
Pour ce qui est des griefs tirés de l'impossibilité pour la requérante de jouir des appartements vendus en raison de l'introduction de l'action en annulation des certificats de qualité d'héritière et du manque d'impartialité allégué des juridictions nationales, la Cour relève que la procédure en question est pendante. Elle estime dès lors que ces griefs sont prématurés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention pour non-épuisement des voies de recours internes.
Concernant le grief tiré de la durée de la procédure, la Cour considère que, eu égard au fait que trois juridictions ont eu à connaître de l'affaire et qu'elle est pendante en appel, la durée globale de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse, à présent, conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président