CtEDO 06.01.2009 Auto

RATA c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.01.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
RATA c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2482/03 prezentate de Tinca RAȚĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 6 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 februarie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentă, domnul Tinca Rața, era resortisant român, născută în 1929 și decedată la 17 ianuarie 2007. Constantin Rața, soțul său, care a precizat, la 8 noiembrie 2007, că dorește să continue procedura după decesul reclamantei, în calitate de unic moștenitor al acesteia din urmă, în temeiul unui certificat de moștenitor din 25 iulie 2007. Din motive practice, prezenta decizie va continua să îl cheme pe dl Tinca Rața. Cu toate că astăzi este necesar să i se atribuie această calitate domnului Rața (a se vedea Hotărârea Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI). Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. Procedura judiciară de refacere a vechimii la locul de muncă și de a beneficia în consecință de drepturile de pensie După 1990, recurenta a făcut fără succes demersuri pentru a-și reface vechimea la locul de muncă între 1944 și 1954, perioadă în care lucrase pentru societatea N. Într-adevăr, din cauza inundațiilor din arhivele sale, societatea N. nu a putut completa carnetul de muncă necesar pentru depunerea dosarului de pensie. La 22 septembrie 2000, pe baza câtorva înscrisuri și a declarațiilor martorilor, recurenta sesizează Hotărârea departamentală de Arges însărcinată cu protecția socială ( În octombrie 2000, DGMPS Arges i-a precizat că numai instanțele interne puteau, în cazul său, să-și refacă vechimea pe baza declarațiilor martorilor. La 13 octombrie 2000, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Pitesti cu privire la o acțiune îndreptată împotriva societății N. și DGMPS Arges, acțiune menită să refacă vechimea în muncă pentru perioada menționată anterior și să condamne DGMPS să își elaboreze dosarul de pensie cu durata minimă de lucru astfel reconstituită. În observațiile sale în apărare din 7 noiembrie 2001, DGMPS a invocat faptul că acțiunea nu ar fi trebuit să fie îndreptată împotriva sa, întrucât aceasta era o acțiune menită să determine tribunalele o situație de fapt. În ședința din 17 ianuarie 2002, recurenta va reitera obiectul acțiunii sale, precizând, de asemenea, că aceasta solicită ca DGMPS să fie obligată să își constituie dosarul de pensie cu efect de la data sesizării Tribunalului, și anume 13 octombrie 2000. Prin intermediul unei hotărâri pronunțate în aceeași zi, Tribunalul de Primă Instanță a primit acțiunea recurentei. Acesta a condamnat societatea N. să completeze carnetul de lucru al persoanei în cauză cu perioada menționată anterior și DGMPS să recalculeze pensia de pensie a recurentei prin luarea în considerare a perioadei în cauză. În lipsa unei căi de atac formulate de părțile la litigiu, această hotărâre a devenit definitivă. ) din 15 februarie 2002, recurenta obține corectarea unei erori materiale pentru ca hotărârea menționată anterior să menționeze corect data sesizării instanței. Procedura de obținere a recunoașterii dreptului de pensie al persoanei în cauză începând cu 13 octombrie 2000, în temeiul hotărârii definitive din 17 ianuarie 2002 Printr-o cerere înregistrată la 25 martie 2002 de Fondul de pensii pentru departamentele de pensii (inclusiv fondul de pensii) competent în acest sens în temeiul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de securitate socială ( La 17 ianuarie 2002, recurenta a depus documentele necesare și a solicitat executarea hotărârii definitive prin constituirea dosarului de pensie cu efect de la 13 octombrie 2000, data sesizării instanței. Casa de pensii, care funcționa din 2001 și care, potrivit legii nr. 19/2000 a preluat de la DGMPS competențele în materie de stabilire și de plată a drepturilor de pensie, eliberând recurentei o decizie care îi deschidea drepturile de pensie începând cu 25 martie 2002. Recurenta sesizează instanța de primă instanță cu privire la o acțiune de condamnare a DGMPS la recunoașterea drepturilor sale de pensie începând cu 13 octombrie 2000, data sesizării instanței în prima procedură menționată anterior și la recalcularea valorii acestei pensii. Persoana interesată a indicat că a solicitat în prima procedură, în ședința din 17 ianuarie 2002, ca instanța să precizeze data efectului hotărârii sale, care trebuia să fie cea a sesizării sale, dar că această instanță nu o făcuse. Prin hotărârea din 17 iunie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Arges a constatat că recurenta a renunțat la al doilea șef de cerere (suma pensiei sale) și a acceptat restul cererii sale referitoare la data efectului drepturilor sale de pensie. El a considerat că dispozițiile articolului 83 din Legea nr. 19/2000 invocat de Fondul de pensii, care a prezentat observații în apărare, nu au fost aplicabile în cazul de față. 10. În motivele sale de recurs formulat împotriva hotărârii menționate anterior, Fondul de pensii susținea că reclamanta și-a îndreptat acțiunile împotriva DGMPS, în timp ce aceasta fusese creată și funcționase din 2001 și a subliniat că a aplicat art. 83 din Legea nr. 19/2000 pentru a stabili data drepturilor de pensie. Casa de pensii a susținut că hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002 pronunțată împotriva DGMPS nu i-a fost opozabilă, în ceea ce privește două instituții distincte, chiar dacă acestea aveau sediul în aceeași clădire. recurenta a replicat că a solicitat ca Fondul de pensii să execute hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002 În ianuarie 2002, care fusese pronunțată într-o procedură inițiată în anul 2000 în cazul în care fondul nu exista. 11. Prin hotărârea definitivă din 28 octombrie 2002, Curtea de Apel din Pitesti a admis recursul formulat de Fondul de pensii. În ianuarie 2002, instanța de primă instanță nu avea dreptul decât să controleze deciziile autorităților administrative competente și, prin urmare, în absența unei proceduri prealabile în acest sens, fondul de pensii avea dreptul să refuze recalcularea pensiei recurentei cu efect de la o dată anterioară celei care îi fusese făcută la 25 martie 2002. Pe de altă parte, hotărârea definitivă menționată anterior nu a fost opozabilă fondului de pensii, întrucât a fost pronunțată împotriva unei persoane juridice care nu mai era competentă în materie de pensii, fondul de pensii fiind instituit în iulie 2000, în conformitate cu art. 173-175 din Legea 19/2000. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de securitate socială ( ), aceste monede se referă în principal la vârsta și perioada care contribuie la fondul public de pensii, aceasta din urmă fiind de cel puțin 10 ani la momentul faptelor. Pentru acest tip de pensie, drepturile sunt datorate de la data depunerii cererii către fondul de pensii departamental, în cazul în care persoana în cauză nu mai contribuie la sistemul public de mai mult de 30 de zile (art. 83). În plus, în cazul decesului titularului dreptului de pensie, eventualele drepturi de care urma să beneficieze și care nu fuseseră plătite se plătesc soțului supraviețuitor sau altor moștenitori, în conformitate cu legislația comună. Aceste sume pot fi solicitate în termenul general de prescripție (art. 97). În plus, articolele 173-175 din această lege prevăd că fondurile departamentale de pensii ar trebui să fie organizate de Fondul național înainte de intrarea în vigoare a legii și că procesul de creare a structurilor centrale și teritoriale ale caselor de pensii, inclusiv transferul personalului și al atribuțiilor DGMPS, ar trebui să se desfășoare în termen de 90 de zile de la publicarea legii în Monitor Oficial. Articolele 173-175 menționate anterior au intrat în vigoare la 1 aprilie 2000 13. Instanțele interne au aplicat principiul acordării drepturilor de pensie începând cu data cererii, în cazul prevăzut la art. 83 din legea menționată anterior (hotărârile din 14 noiembrie 2006 ale Curții de Apel de la Iasi și din 21 februarie 2008 ale Curții de Apel de la București). În această din urmă hotărâre, s-a considerat chiar că cererea unei persoane de a lua în considerare pentru drepturile sale de pensie o perioadă suplimentară de vechime nu produce efecte decât de la data la care persoana în cauză a depus nu numai cererea, ci și documentele justificative relevante în acest sens. GRIEF 14. 1, reclamanta susține că refuzul fondului de pensii de a executa hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002 și de a emite o decizie de pensie retroactivă, confirmat prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel de la Pitesti, a privat-o de drepturile de pensie între 13 octombrie 2000 și 25 martie 2002. În plus, Comisia consideră că a fost privată de drepturile sale de pensie începând cu 1990, data la care a atins vârsta necesară pentru a beneficia de o pensie de pensie. Invocând în esență dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge că fondul de pensii nu a executat hotărârea definitivă menționată anterior prin emiterea unei decizii de pensie cu efect de la 13 octombrie 2000, data introducerii primei proceduri împotriva DGMPS Arges. 16. Invocând aceleași fapte, recurenta invocă încălcarea de către autorități a drepturilor sale garantate prin articolele 1, 2, 6, 8, 13 și 17 din convenție, prin art. 3 din Protocolul nr. 7 și prin art. 1 din Protocolul 12. Curtea subliniază că, în observațiile sale din 8 octombrie 2007, luând act de decesul recurentei, guvernul a solicitat eliminarea cererii de participare, considerând că eventualii moștenitori ai persoanei în cauză nu au informat Curtea cu privire la decesul acesteia și nici nu și-au exprimat dorința de a continua procedura. Curtea constată că dl. Constantin Rața, care fusese reprezentantul recurentei, a obținut certificatul de moștenitor la 25 iulie 2007, fie după comunicarea cererii, și a informat Curtea la 8 noiembrie 2007 cu privire la dorința sa de a continua procedura în calitate de unic moștenitor. 18. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să șteargă cererea de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 19. Recurenta declară că refuzul casieriei de pensii de a executa hotărârea definitivă menționată anterior, refuzul confirmat prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel din Pitesti, a privat-o de drepturile de pensie între 13 octombrie 2000, data introducerii primei proceduri împotriva DGMPS Arges și la 25 martie 2002. În plus, Comisia consideră că a fost privată de aceste drepturi începând cu 1990, data la care a împlinit vârsta necesară pentru a beneficia de o pensie de pensie. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. din acest motiv, guvernul susține că reclamanta nu dispunea nici de un mai actual, nici de o speranță legitimă în ceea ce privește drepturile sale de pensie corespunzătoare perioadei cuprinse între 13 octombrie 2000 și 25 martie 2002. 19/2000 prevedea acordarea drepturilor în cauză numai de la data cererii către Fondul de pensii. 21. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudența sa privind noțiunea de "bunuri" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 1999 II, Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 100, CEDO 2000-I. În special, în cazul în care interesul patrimonial este de ordinul creanței, Comisia reamintește că se poate considera că un solicitant dispune de o speranță legitimă dacă un astfel de interes prezintă o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopeckýc. Slovacia [GC], n 44912/98, § 52, CEDO 2004-IX. Cu toate acestea, nu se poate concluziona că există o speranță legitimă de "speranță" atunci când există controverse cu privire la modul în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat și că argumentele dezvoltate de reclamant în această privință sunt în cele din urmă respinse de instanțele naționale. În plus, jurisprudența Curții nu ia în considerare existența unei o contestație reală sau a unei inculpate defensive mai degrabă decât un criteriu care să permită judecarea existenței unei speranțe legitime (Kopecký , citată anterior, § 50 și 53 22. În cazul de față, Curtea consideră că nu există suficiente elemente care să îi permită să concluzioneze că hotărârea din 17 ianuarie 2002 ar trebui să se interpreteze ca condamnând autoritățile să acorde persoanei în cauză drepturile de pensie începând cu 13 octombrie 2000. Pe de altă parte, Curtea arată că hotărârea din 28 octombrie 2002 a revocat reclamanta de la pretențiile ridicate în acest sens, astfel încât aceasta din urmă nu a beneficiat nici de un mai mare decât în prezent mai mult decât de o speranță legitimă de a obține o pensie de pensionare pentru perioada anterioară cererii sale din 25 martie 2002 (a se vedea dreptul intern relevant menționat mai jos și Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [GC], n 65731/01 și 65900/01, § 54 in fine În această privință, Curtea ia notă și de art. 83 din Legea 19/2000 și de exemplele de jurisprudență internă referitoare la aceasta. 23. În ceea ce privește drepturile de pensie între 1990 și 13 În octombrie 2000, Curtea constată că, în mod similar, recurenta nu a demonstrat că a îndeplinit celelalte cerințe legale în materie de pensii, cu excepția vârstei necesare, pentru a beneficia de o speranță legitimă În special, recurenta nu a solicitat întocmirea unui dosar de pensie și, mai presus de toate, nu a demonstrat, prin intermediul carnetului său de lucru sau a făcut acest lucru decât mai târziu, printr-o constatare a instanțelor interne, că a contribuit la sistemul public de pensii perioada minimă de contribuție 24. Prin urmare, acest motiv ar trebui respins, în cele două ramuri ale sale, ca fiind incompatibil cu dispozițiile Convenției, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la presupusa încălcare a dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenția 25. Recurenta se plânge că fondul de pensii nu a executat hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002 prin emiterea unei decizii de pensie cu efect de la 13 octombrie 2000, data introducerii primei proceduri împotriva DGMPS Arges. În acest sens, aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile... 26. Guvernul susține că nu este vorba în speță de o deficiență sau de o întârziere a executării hotărârii din 17 ianuarie 2002, având în vedere că fondul de pensii a emis o decizie de pensie imediat după cererea recurentei din 25 martie 2002 și a luat în considerare mecanismul de judecată în cauză. Acesta susține că hotărârea în cauză nu menționa faptul că ar trebui să se aplice cu efect de la 13 octombrie 2000, ceea ce a fost, de altfel, la originea celei de a doua proceduri inițiate de recurentă, procedură în care pretențiile sale în această privință au fost dezafectate de instanțele interne după o examinare pe fond. 27. Curtea arată că hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002 nu a răspuns în mod explicit cererii formulate de persoana interesată în cursul procedurii, și anume aceea de a preciza că decizia de pensie trebuia să intre în vigoare de la data sesizării instanței la 13 octombrie 2000. februarie 2002 nu a clarificat acest aspect și, mai presus de toate, recurenta nu a luat măsuri împotriva hotărârii din 17 ianuarie 2002 pentru a preciza, la sfârșitul executării ulterioare, data de la care ar putea beneficia de pensia de pensie. Curtea constată că, sesizată de recurentă la 25 martie 2002 cu o cerere de executare a hotărârii definitive menționate anterior, fondul de pensii i-a acordat, în temeiul articolului 83 din Legea nr. 19/2000, o decizie care lua în considerare drepturile de pensie constatate de această hotărâre, începând cu data cererii. în plus, Curtea arată că argumentele recurentei cu privire la executarea neconformă a hotărârii definitive menționate de Fondul de pensii au fost respinse, în urma unei examinări pe fond, prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel de la Pitesti. 28. Prin urmare, Curtea consideră că nu există elemente care să îi permită să constate că refuzul fondului de pensii de a elibera recurentei o decizie de pensie cu efect de la o dată anterioară celei a cererii din 25 martie 2002 se poate interpreta ca o neexecuție conformă cu hotărârea definitivă din 17 ianuarie 2002. 29. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 35 alineatul (4) din convenție. Cu privire la celelalte presupuse încălcări 30. Invocând aceleași fapte, recurenta invocă încălcarea de către autorități a drepturilor sale garantate prin articolele 1, 2, 6, 8, 13 și 17 din convenție, prin art. 3 din Protocolul nr. 7 și prin art. 1 din Protocolul 12. 31. Curtea observă că recurenta nu a susținut în niciun fel aceste obiecțiuni, ci doar să citeze articolele menționate anterior, fără nicio explicație. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele menționate anterior ale convenției sau ale protocoalelor sale. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă