ANGHELESCU c. ROUMANIE

ANGHELESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77234/01 prezentate de Constanța Cristina Rodica ANGHELESCU și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 20 octombrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power; judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 mai 2001, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au deliberat, face următoarea decizie FAPT recurentele, dle Constanța Cristina-Rodica Anghelescu, Luxița Anghelescu și Anca Nicolița Anghelescu, sunt cetățeni români, născuți în 1948, 1953 și, respectiv, 1922 și locuiește în Timișoara și, respectiv, Drobeta Turnu Severin. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Identificare a imobilului C.A., bunica primelor două recurente și soacra celei de-a treia reclamante și N.A., tatăl primelor două recurente și al celei de-a treia reclamante, erau proprietari ai unui bun imobil situat la nr. 28 de pe strada Traian în Drobeta Turnu Severin (în continuare, la clădirea în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950. După 1990, recurentele au solicitat să beneficieze de măsurile de despăgubire adoptate în favoarea foștilor proprietari pe care regimul comunist îi expropriese sau a moștenitorilor acestora. În acest sens, au fost întreprinse mai multe proceduri. La momentul actual, cladirea a fost formata din sase apartamente. Printre acestea, patru apartamente, cu o suprafata totala de 272 m2, au fost vandute de la stat la vechi chiriasi, pe baza Legii nr. 112/1995 si alte doua, cu o suprafata totala de 76 m2 sunt în prezent ocupate de chiriași, și anume de soții C. și, respectiv, de C.M.P., în temeiul contractelor nr. 253 și 254 din 1 iulie 2004, încheiate cu municipalitatea Drobeta Turnu Severin. Astfel cum reiese din raportul de expertiză în materie de proprietate asupra clădirii în cauză, prezentat de guvern la 1 iulie 2004, În iunie 2007, întreaga clădire avea o valoare de piață de 54 667 EUR. Potrivit aceluiași raport, valoarea celor două apartamente care nu fuseseră vândute de către stat chiriașilor în valoare de 8 110 EUR, ceea ce reprezintă aproximativ 15 % din valoarea totală a imobilului. 2. Procedura administrativă în despăgubire, bazată pe Legea nr. 112/1996 Prin decizia administrativă din 17 septembrie 1996, recurentelor li s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în cauză, precum și pentru o altă clădire confiscată la C.A. și N.A. Decizia nu a stabilit valoarea despăgubirilor. În cursul anului 1997, patru apartamente de lacună au fost vândute de către stat persoanelor care le-au locuit în calitate de locatari, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin decizia administrativă din 24 martie 2000, comisia responsabilă cu aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat recurentelor despăgubiri în valoare cumulată de 789 678 922 lei Romanii antici (ROL) pentru cladirea afara, precum si pentru alte doua cladiri, care nu fac obiectul prezentei intilniri, luni sis rue Crișan si al doilea, sis la nr 120, rue Traian. Recurentele nu au contestat această decizie. Potrivit unei scrisori din 26 martie 2002, adresată recurentelor de către Hotărârea departamentală a Finanțelor Publice, în urma deciziei administrative din 24 martie 2000, valoarea despăgubirii corespunzătoare proprietății respective era de 410 185 456 ROL. Prin aceeași scrisoare, recurentele erau informate că, în conformitate cu legea nr. 112/1995, plafonând salariul mediu pe 20 de ani cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate, acestea ar trebui să primească o sumă maximă de 645 586 914 ROL, pentru cele trei clădiri în comun, inclusiv cea din nr. 28, Traian Street, care face obiectul prezentei cereri. 10. În urma unui ordin de plată din 20 martie 2002, recurentele au primit 400 000 Apoi, ca urmare a unui ordin de plată din luna iulie 2002, recurentele au primit restanța, adică 245 585 914 ROL. 11. Prin scrisoarea din 26 martie 2002, Hotărârea departamentală a Finanțelor Publice le-a comunicat recurentelor că valoarea actualizată a creanței lor în ceea ce privește indemnizația pentru imobilul în cauză era, până în prezent, de 751 327 651 ROL. Prin aceeași scrisoare, acestea au fost informate cu privire la faptul că totalul reactualizat al creanțelor cumulate la 1 681 809 264 ROL și că plafonul revizuit era de 878 324 640 ROL, din care ar fi trebuit dedus valoarea unuia dintre cele trei clădiri care fuseseră restituite recurentelor, și anume cel situat la nr 120, rue Traian. 12. Recurentele nu au informat Curtea în cazul în care au primit un supliment de despăgubire pentru imobilul în cauză, rezultat din actualizarea efectuată în 2002 3. Prima acțiune în revendicare și anulare a contractelor de vânzare 13. Recurentele, în calitate de moștenitoare ale N.A. și C.A., au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Drobeta Turnu Severin cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva statului și cu privire la anularea contractelor de vânzare împotriva persoanelor care au cumpărat cele patru apartamente, susținând că naționalizarea imobilului a fost ilegală. Într-o hotărâre din 6 aprilie 2000, tribunalul a admis acțiunea lor, a considerat că naționalizarea era ilegală și a ordonat ca imobilul Ö Õ să fie restituit reclamantelor 14. Prin decizia din 3 noiembrie 2000, tribunalul departamental din Mehedinti a primit recursul interjudecat împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță. Tribunalul a primit parțial acțiunea recurentelor, declarând că o apartment de lădire situat la nr 28, rue Traian (...) a fost naționalizat din greșeală (a fost greșit naționalizat) Cu toate acestea, Tribunalul a respins anularea contractelor de vânzare ca urmare a bunei credințe a părților în momentul încheierii contractului. Instanța nu a identificat care dintre apartamentele de la mai multe clădiri a fost naționalizată din greșeală. 15. Recurentele nu au solicitat interpretarea (lemurirea intețială) 16 printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2001, Curtea din Craiova menține decizia tribunalului departamental, considerând că titlul de proprietate al recurentelor a rămas fără eficiență juridică, care nu mai poate fi invocat în favoarea restituirii, ci numai în ceea ce privește valoarea despăgubirilor în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 10/2001 De asemenea, instanța de apel reține că recurentele nu au contestat decizia administrativă a acestora privind despăgubirile pentru proprietatea în cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, vânzarea de către stat a apartamentelor acestei clădiri către foștii chiriași nu mai putea fi contestată. 17. La 6 iulie 2001, recurentele au prezentat o notificare în vederea acordării unei despăgubiri pentru imobilul vândut de către statul respectiv. La 21 decembrie 2001, acestea au fost informate cu privire la faptul că aveau dreptul de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. Curtea nu a fost informată cu privire la continuarea acestei proceduri. 4. A doua acțiune în revendicare 18. La 22 ianuarie 2002, recurentele au dat în judecată statul în care avea loc o acțiune în revendicarea proprietății, solicitând, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a a cincizeci și doi de ani de privare de proprietate. 19. Prin hotărârea din 1 octombrie 2002 a tribunalului județului din Mehedinți, recurentele au obținut parțial câștig de cauză. Instanța a recunoscut că imobilul în cauză fusese naționalizat ilegal și a ordonat părții pârâte să pună recurentele în posesia a două apartamente ale acestei clădiri și a dependențelor lor, l. un închiriat de soții C., pe suprafața de 52,85 m2 și, respectiv, de altă parte închiriate de C.M.P., pe suprafața de 23,22 m2, în temeiul contractelor de închiriere nr. 611/1999 și 644/1999. 20. Prin decizia din 1 octombrie 2003, instanța de apel a lui Craiova menține hotărârea pronunțată în primă instanță, dar reținută că o dată ce recurentele au acceptat despăgubirile acordate în temeiul legii nr. 112/1195 și nu au atacat decizia administrativă a acestor despăgubiri, argumentul privind naționalizarea bunurilor de către vechiul regim nu a avut mai multă relevanță. 21. La 27 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nulitatea pentru lipsa motivării recursului în recursul recurentelor și a primit parțial recursul în recurs formulat de partea pârâtă și, în același timp, a constatat că legea nr. 10/2001 permitea restituirea în natură a imobilelor care nu fuseseră vândute foștilor chiriași, a ordonat recurentelor, în temeiul articolului 19 din legea menționată, să restituie partea corespunzătoare celor două apartamente identificate la alineatul (19) de mai sus, din suma percepută cu titlu de despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, pentru întreaga clădire a imobilului. Valoarea acestei părți nu a fost precizată. 22. Până în prezent, recurentele nu au restituit partea corespunzătoare celor două apartamente. Dreptul și practica internă relevantă 23. Dispozițiile legale, inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luate în mod abuziv de către stat între cele două apartamente. martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și modificările ulterioare și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDH 1999-VII, §§ 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDO 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 art. 281 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data faptelor, prevede că, în cazul în care sunt necesare clarificări cu privire la sensul, domeniul de aplicare sau punerea în aplicare a sistemului unei hotărâri, părțile pot solicita instanței care a pronunțat, de interpretare a acestui mecanism (sau lămureasca dispozitivul GRIFS 25. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurentele susțin că posibilitatea de a recupera proprietatea asupra bunului imobil situat la nr. 28, Traian Street, naționalizat în 1950 și vândut în parte de către stat ulterior, le-a încălcat dreptul de a respecta bunurile. 26. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de la sfârșitul procedurii pronunțate prin hotărârea din 23 mai 2001 a instanței judecătorești din Craiova. Prima cauză a recurentelor se referă la posibilitatea de a recupera proprietatea asupra unui bun imobil, naționalizat în 1950. Acestea sunt prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 28. Guvernul excită de la mai puțin aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, considerând că recurentele nu pot pretinde că au un "bine" în sensul dispoziției menționate. 29. Curtea ia notă de faptul că bunul în litigiu a făcut obiectul a două proceduri în revendicare inițiate de recurente, după care acestea au obținut parțial câștig de cauză. Prin urmare, Curtea va analiza cauza recurentelor cu privire la rezultatul fiecăreia dintre cele două proceduri. 1. Partea din litigiu referitoare la rezultatul procedurii în revendicare încheiată prin hotărârea din 23 mai 2001 30. Curtea observă în primul rând că: în urma primei proceduri în revendicare care s-a încheiat printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din Craiova, din 23 mai 2001, recurentele au obținut parțial câștig de cauză, cu condiția ca instana de apel să constate că naionalizarea unui apartament din cladire a fost ilegală (a se vedea §14, de mai sus), dar le-a fost refuzată cererea de anulare a contractelor de vânzare încheiate de către stat cu foștii chiriași, care se referă la imobilul Curtea constată că, ca urmare a măsurii de naționalizare adoptate în 1950, nici recurentele, în sine, ca moștenitoare, nici persoanele care își au locul de muncă au fost în măsură să exercite orice drept de proprietate asupra binelui, cu excepția unui apartament al acestei clădiri, astfel cum a fost precizat de tribunalul districtual din Mehedinti, în decizia sa din 3 noiembrie 2000. Prin urmare, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate considera că recurentele și-au păstrat dreptul de proprietate sau de restituire în ceea ce privește întreaga proprietate a acestora, cu excepția apartamentului în cauză, a unui drept de proprietate sau a unui drept de restituire care se restabilește într-o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții (Costandache c. România (dec.), nr. 46312/99, 11 Iunie 2002). Prin urmare, această parte a spătarului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 353, și trebuie respinsă în conformitate cu art. 32. În măsura în care litigiul privește un apartament din lacună, la care tribunalul departamental din Mehedinti face trimitere în hotărârea sa din 3 noiembrie 2000, confirmată de Tribunalul de Primă Instanță din Craiova în hotărârea sa din 23 mai 2001, Curtea constată în primul rând că instanțele nu au identificat care dintre apartamentele din lacună a fost naționalizată din greșeală În acest sens, Comisia constată că recurentele au omis să solicite, în conformitate cu dispozițiile în vigoare, interpretarea sistemului deciziei instanței departamentale pentru a obține identificarea apartamentului în cauză. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. (2) Partea din litigiu care se referă la rezultatul procedurii în revendicare încheiată prin Hotărârea din 27 aprilie 2005 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . octombrie 2003 recurentele au obținut parțial câștig de cauză, deoarece tribunalul de apel a considerat că întreaga proprietate a fost naționalizată în mod ilegal și a solicitat statului să le restituie două apartamente ale acestei clădiri, care erau încă ocupate de chiriași și care nu fuseseră vândute, spre deosebire de celelalte patru apartamente (a se vedea punctele 19-20 de mai sus). În același timp, instanța de apel a confirmat valabilitatea contractelor de vânzare ale celorlalte patru apartamente din clădirea înființată de reclamante. 34. În măsura în care recurentele au formulat un recurs împotriva acestei decizii a Tribunalului de apel din Craiova, Curtea constată că, printr-o hotărâre din 27 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat nul acest recurs pentru lipsa motivării. Prin urmare, acestea nu au epuizat în mod regulat căile de atac disponibile în dreptul intern (a se vedea, printre altele, Grof c. Austria, 25046/94, Decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, Deciziile și rapoartele (DR) 93, p. 29) și Cardot c. Franța, 19 martie 1991, §§ 34-36, seria A n 200. Prin urmare, această parte a cererii, în măsura în care aceasta se referă la imobilul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Curtea va examina temeinicia cauzei numai în măsura în care se referă la cele două apartamente pentru care a fost recunoscut dreptul la restituire în patrimoniul recurentelor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 36. Invocând Hotărârea Broniowski c. Polonia ([GC], nr. 31443/96, § 182, CEDH 2004 V), guvernul susține că art. 1 din protocol 1 la Convenție nu recunoaște dreptul la o compensație integrală și subliniază că recurentele au primit o compensație de 645 586 914 ROL și, prin urmare, consideră că echilibrul corect dintre cerințele de interes general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale recurentelor nu a fost ignorat. 37. Recurentele susțin că nu au primit nicio despăgubire pentru clădirea în cauză și consideră că suma de 645 586 914 ROL pe care au primit-o acoperă celelalte două clădiri naționale ale C.A. și N.A.L., pe un sis rue Crișan și pe cealaltă, pe care le-au perceput la nr 120, pe strada Traian, în privința cărora aveau dreptul la despăgubiri. 38. Curtea observă că, în speță, recurentele au obținut o hotărâre definitivă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 aprilie 2005, constatând că recurentele aveau dreptul la restituirea a două apartamente identificate din imobilul respectiv și ordonând autorităților să le restituie aceste două apartamente, cu condiția ca recurentele să ramburseze partea din cuantumul despăgubirilor percepute anterior (a se vedea punctele 21-23 de mai sus). Prin urmare, ele pot pretinde că au un bun mai bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Rămâne de stabilit dacă a existat o interferență din partea statului în dreptul lor de a respecta proprietatea lor și dacă această interferență este conformă cu cerințele dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 39. Curtea amintește că o privare de proprietate poate doar să se justifice în cazul în care se demonstrează, în special, că este vorba despre o cauză de interes public și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice interferență în domeniul proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității (Brumăescu c. România [GC], n 28342/95, § 78, CEDH 1999 VII). 40. Curtea ia notă de faptul că recurentele își puteau recupera bunurile prin rambursarea unei părți din despăgubirile primite în 2002, în temeiul Legii nr. 112/1995. 41. 10/2001 și que ui are un scop legitim (a se vedea, mutatis mutandis, Ileana Lazaur c. România, nr 5647/02, § 76, 17 februarie 2009), și anume evitarea avuției nemotivate a recurentelor. 42. Curtea amintește apoi că o măsură de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A n 52). echilibru este inerent întregii convenții. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (Pressos Compania Naviera S.A. și altele c. Belgia, 20 noiembrie 1995, § 38, seria A n 332) Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana vizată suportă o sarcină specială și exorbitantă (Strain și altele menționate anterior § 44). 43. Curtea consideră că ingerința în litigiu constând în rambursarea sumelor încasate nu a creat o sarcină exorbitantă asupra recurentelor, având în vedere că valoarea despăgubirilor pe care trebuie să le ramburseze și care corespund celor două apartamente, pentru a li se atribui apartamentele respective ridicându-se la aproximativ 15 % din valoarea despăgubirilor percepute (a se vedea alineatul (5) de mai sus). 44. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că, în circumstanțele speciale din speță, recurentele nu au fost supuse unei sarcini disproporționate și excesive. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. B. Tărful întemeiat pe art. 6 din Convenția 45. A doua cauză a recurentelor se referă la rezultatul procedurii pronunțate prin hotărârea din 23 mai 2001 a Tribunalului de apel din Craiova. 46. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. 47. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77234/01

présentée par Constanța Cristina Rodica ANGHELESCU et autres

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 20 octobre 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mai 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérantes, M

mes

Constanța

‑

Cristina-Rodica Anghelescu, Luxița Anghelescu et Anca

‑

Nicolița Anghelescu, sont des ressortissantes roumaines, nées respectivement en 1948, 1953 et 1922 et résident respectivement à Timișoara et Drobeta Turnu Severin. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

C.A., la grand-mère des deux premières requérantes et la belle-mère de la troisième requérante et N.A., le père des deux premières requérantes et l’époux de la troisième requérante, étaient propriétaires d’un bien immobilier sis au numéro 28 de la rue Traian à Drobeta Turnu Severin (ci

‑

après, «

l’immeuble litigieux

»). En 1950, l’État prit possession de cet

immeuble en vertu du décret de nationalisation n

o

92/1950.

4.

Après 1990, les requérantes demandèrent le bénéfice des mesures de réparation adoptées en faveur des anciens propriétaires que le régime communiste avait expropriés, ou de leurs héritiers. Plusieurs procédures se déroulèrent à cet égard. Elles sont décrites ci-dessous.

5.

A l’heure actuelle l’immeuble litigieux est composé de six appartements. Parmi ceux-ci, quatre appartements, d’une superficie totale de 272 m², ont été vendus par l’État aux anciens locataires, sur le fondement de la loi n

o

112/1995 et deux autres, d’une superficie totale de 76

m², sont à présent occupés par des locataires, à savoir par les époux C. et par C.M.P. respectivement, en vertu des contrats n

os

253 et 254 du 1

er

juillet 2004, conclus avec la municipalité de Drobeta Turnu Severin. Tel qu’il ressort du rapport d’expertise immobilière évaluant l’immeuble en cause, soumis par le Gouvernement le 1

er

juin 2007, l’ensemble de cet immeuble avait une valeur marchande de 54 667 EUR. Selon le même rapport, la valeur des deux appartements qui n’avaient pas été vendus par l’État aux locataires s’élevait à 8

110 EUR, soit environ 15 % de la valeur de l’immeuble dans son ensemble.

o

112/1996

6.

Par décision administrative du 17 septembre 1996, les requérantes se virent reconnu le droit de recevoir des dédommagements sur le fondement de la loi n

o

112/1995 pour l’immeuble litigieux, ainsi que pour un autre immeuble qui avait été confisqué à C.A. et N.A. La décision ne fixait pas le montant des dédommagements.

7.

Au cours de l’année 1997, quatre appartements de l’immeuble litigieux furent vendus par l’État aux personnes qui les habitaient en tant que locataires, en vertu des dispositions de la loi n

o

112/1995.

8.

Par décision administrative du 24 mars 2000, la commission chargée de l’application de la loi n

o

112/1995 octroya aux requérantes

des dédommagements d’un montant cumulé de 789

678

922

lei

roumains anciens (ROL) pour l’immeuble litigieux, ainsi que pour deux autres immeubles, qui ne font pas objet de la présente requête, l’un sis rue Crișan et l’autre, sis au n

o

120, rue Traian. Les requérantes ne contestèrent pas cette décision.

9.

Selon une lettre du 26 mars 2002, adressée aux requérantes par la direction départementale des Finances publiques, faisant suite à la décision administrative du 24 mars 2000, le montant du dédommagement correspondant à l’immeuble litigieux était de 410

185

456 ROL. Par la même lettre, les requérantes étaient informées que conformément à la loi n

o

112/1995 plafonnant à hauteur du salaire moyen sur vingt ans le montant des dédommagements pouvant être octroyés, elles devraient recevoir un montant maximal de 645

586

914 ROL, pour les trois immeubles conjointement, y compris celui sis au n

o

28, rue Traian, qui fait objet de la présente requête.

10.

A la suite d’un ordre de payement du 20 mars 2002, les requérantes reçurent 400

000

000 ROL. Puis, à la suite d’un ordre de payement du mois d’avril 2002, les requérantes reçurent le reliquat, soit 245

585

914 ROL.

11.

Par lettre du 26 mars 2002, la direction départementale des Finances publiques communiqua aux requérantes que la valeur actualisée de leur créance au titre de l’indemnisation pour l’immeuble litigieux était, à ce jour là, de 751

327

651 ROL. Par la même lettre, elles étaient informées que le total réactualisé des créances cumulées s’élevait à 1

681

809

264 ROL et que le plafond réactualisé était de 878

324

640 ROL, dont il convenait de déduire la valeur d’un des trois immeubles qui avait été restitué aux requérantes, à savoir celui sis au n

o

120, rue Traian.

12.

Les requérantes n’ont pas informé la Cour si elles ont perçu le complément d’indemnisation pour l’immeuble litigieux, résultant de la réactualisation opérée en 2002.

13.

Les requérantes, en qualité d’héritières de N.A. et C.A., saisirent le tribunal de première instance de Drobeta Turnu Severin d’une action en revendication immobilière contre l’État et d’un grief en annulation des contrats de vente contre les personnes ayant acheté les quatre appartements, faisant valoir que la nationalisation de l’immeuble litigieux était illégale. Par un jugement du 6 avril 2000, le tribunal fit droit à leur action, jugea que la nationalisation était illégale et ordonna que l’immeuble litigieux soient restitué aux requérantes.

14.

Par décision du 3 novembre 2000, le tribunal départemental de Mehedinți accueillit l’appel interjeté contre le jugement du tribunal de première instance. Le tribunal accueillit en partie l’action des requérantes, en décidant qu’

«

un appartement de l’immeuble sis au n

o

28, rue Traian (...) a été nationalisé par erreur (

a fost greșit naționalizat

)

» mais rejeta le grief tendant à l’annulation des contrats de vente en raison de la bonne foi des parties lors de la conclusion du contrat. Le tribunal n’identifia pas lequel des appartements de l’immeuble litigieux avait été nationalisé par erreur.

15.

Les requérantes ne demandèrent pas l’interprétation (

lămurirea înțelesului

) du dispositif de la décision du tribunal départemental, pour obtenir l’identification de l’appartement en cause.

16.

Par un arrêt définitif du 23 mai 2001, la cour d’appel de Craiova maintint la décision du tribunal départemental, en considérant que «

le titre de propriété des requérantes est resté sans efficacité juridique, ne pouvant plus être invoqué en faveur de la restitution, mais seulement éventuellement à l’égard du montant des dédommagements conformément à l’article 19 de la loi n

o

10/2001

». La cour d’appel retint également que les requérantes n’avaient pas contesté la décision administrative leur octroyant des dédommagements, pour l’immeuble en question, en vertu de la loi n

o

112/1995. Dès lors, la vente par l’État des appartements de cet immeuble, vers les anciens locataires ne pouvait plus être contestée.

17.

Le 6 juillet 2001, les requérantes déposèrent une notification afin de se voir octroyer une indemnisation pour l’immeuble vendu par l’État. Le 21

décembre 2001, elles furent informées qu’elles avaient le droit d’obtenir un dédommagement, en vertu de la loi n

o

10/2001. La Cour n’a pas été informée de la suite de cette procédure.

18.

Le 22 janvier 2002, les requérantes assignèrent en justice l’État d’une action en revendication de l’immeuble litigieux, en demandant aussi un dédommagement pour le préjudice subi du fait de cinquante-deux ans de privation de propriété.

19.

Par jugement du 1

er

octobre 2002 du tribunal départemental de Mehedinți, les requérantes obtinrent partiellement gain de cause. Le tribunal reconnut que l’immeuble en cause avait été nationalisé illégalement et ordonna à la partie défenderesse de remettre les requérantes en possession de deux appartements de cet immeuble et leurs dépendances, l’un loué par les époux C., en superficie de 52,85 m² et l’autre loué par C.M.P., en superficie de 23,22 m², en vertu des contrats de location n

os

611/1999 et 644/1999, respectivement.

20.

Par décision du 1

er

octobre 2003, la cour d’appel de Craiova maintint le jugement rendu en première instance, mais retint qu’une fois que les requérantes ont accepté les dédommagements octroyés en vertu de la loi n

o

112/1195 et qu’elles n’ont pas attaqué la décision administratives leurs octroyant ces dédommagements, l’argument concernant l’illégalité de la nationalisation du bien par l’ancien régime n’avait plus de pertinence.

21.

Le 27 avril 2005, la Haute Cour de Cassation et de Justice constata la nullité pour défaut de motivation du pourvoi en recours des requérantes et accueillit partiellement le pourvoi en recours formé par la partie adverse et, tout en constatant que la loi n

o

10/2001 permettait la restitution en nature des immeubles qui n’avaient pas été vendus aux anciens locataires, ordonna aux requérantes, sur la base de l’article 19 de ladite loi, de restituer la quote-part correspondant aux deux appartements identifiés au paragraphe 19, ci

‑

dessus, du montant perçu au titre des dédommagements en vertu de la loi n

o

112/1995, pour l’ensemble de l’immeuble litigieux. Le montant de cette quote-part ne fut pas précisé.

22.

A ce jour, les requérantes n’ont pas restitué la quote-part correspondant aux deux appartements.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

23.

Les dispositions légales y compris celles de la loi nº

10/2001 sur le

régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le

6

mars 1945 et le 22 décembre 1989, et de ses modifications subséquentes et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les

arrêts

Brumărescu c.

Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH

1999-VII, §§ 31-33),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00, CEDH

2005-VII, §§ 19

‑

26),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, 1

er

décembre 2005), et

Tudor c. Roumanie

(n

o

29035/05, §§ 15–20, 11

décembre 2007).

24.

L’article 281

1

du code e procédure civile, en vigueur à l’époque des faits, prévoit que dans le cas où des éclaircissements sont nécessaires quant au sens, à la portée ou à l’application du dispositif d’une décision, les parties peuvent demander au tribunal qui l’a rendue, d’interpréter ce dispositif (

să lămurească dispozitivul

).

GRIEFS

25.

Invoquant l’article 1

du Protocole n

o

1 à la Convention, les requérantes allèguent que l’impossibilité de recouvrer la propriété du bien immobilier sis au n

o

28, rue Traian, nationalisé en 1950 et vendu en partie par l’État par la suite, a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

26.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de l’issue de la procédure tranchée par l’arrêt du 23 mai 2001 de la cour d’appel de Craiova.

EN DROIT

A. Le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

27.

Le premier grief des requérantes porte sur l’impossibilité de recouvrer la propriété d’un bien immobilier, nationalisé en 1950. Elles invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1 qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

28.

Le Gouvernement excipe de l’inapplicabilité de l’article 1 du Protocole n

o

1, à la Convention, en considérant que les requérantes ne peuvent pas prétendre avoir un «

bien

» au sens de ladite disposition.

29.

La Cour note que le bien litigieux a fait objet de deux procédures en revendication entamées par les requérantes, au terme desquelles elles ont obtenu partiellement gain de cause. La Cour va donc analyser le grief des requérantes à l’égard du résultat de chacune des deux procédures.

30.

La Cour observe tout d’abord qu’à la suite de la première procédure en revendication qui s’est terminée par un arrêt de la cour d’appel de Craiova, du 23

mai 2001, les requérantes ont obtenu partiellement gain de cause, pour autant que la cour d’appel a constaté que la nationalisation d’un appartement de l’immeuble litigieux avait été illégale (voir le paragraphe

14, ci-dessus), mais elles se sont vu refuser la demande d’annulation des contrats de vente conclus par l’État avec les anciens locataires, portant sur l’immeuble litigieux.

31.

La Cour constate qu’à la suite de la mesure de nationalisation prise en 1950, ni les requérantes elles-mêmes, en tant qu’héritières, ni leurs antécesseurs n’ont été en mesure d’exercer un quelconque droit de propriété sur le bien litigieux, à l’exception d’un appartement de cet immeuble, tel qu’indiqué par le tribunal départemental de Mehedinți, dans sa décision du 3

novembre 2000.

Dès lors, aux fins de l’article 1 du Protocole n

o

1, on ne saurait considérer que les requérantes ont conservé s’agissant de l’ensemble de l’immeuble litigieux, à l’exception de l’appartement en question, un droit de propriété ou un droit à restitution s’analysant en une «

espérance légitime », au sens de la jurisprudence de la Cour (

Costandache c. Roumanie

(déc.), n

o

46312/99, 11

juin 2002). Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35

§

3, et doit être rejetée en application de l’article

35

§

4.

32.

Pour autant que le grief concerne un appartement de l’immeuble litigieux, auquel le tribunal départemental de Mehedinți fait référence dans son jugement du 3 novembre 2000, confirmé par la cour d’appel de Craiova dans son arrêt du 23 mai 2001, la Cour constate tout d’abord que les juridictions n’ont pas identifié lequel des appartements de l’immeuble litigieux avait été «

nationalisé par erreur

». Elle note à cette égard que les requérantes ont omis de demander, conformément aux dispositions en vigueur, l’interprétation du dispositif de la décision du tribunal départemental, pour obtenir l’identification de l’appartement en cause.

Il s’ensuit cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

33.

S’agissant de la deuxième procédure en revendication, la Cour note que, par la décision non-définitive de la cour d’appel de Craiova du 1

er

octobre 2003 les requérantes ont obtenu partiellement gain de cause, puisque la cour d’appel a estimé que l’ensemble de l’immeuble avait été illégalement nationalisé et a enjoint à l’État de leur restituer deux appartements de cet immeuble, qui étaient encore occupés par des locataires et qui n’avaient pas été vendus, à la différence des quatre autres appartements (voir les paragraphes 19-20, ci-dessus). En même temps, la cour d’appel confirma la validité des contrats de vente des quatre autres appartements sis dans l’immeuble revendiqué par les requérantes.

34.

Pour autant que les requérantes ont formé un pourvoi, contre cette décision de la cour d’appel de Craiova, la Cour constate que, par un arrêt du 27 avril 2005, la Haute Cour de Cassation et de Justice a déclaré nul ce pourvoi pour défaut de motivation. Dès lors, elles n’ont pas régulièrement épuisé les voies de recours disponibles en droit interne (voir, entre autres,

Grof c. Autriche

, n

o

25046/94, décision de la Commission du 14 avril 1998, Décisions et rapports (DR) 93, p. 29) et

Cardot c. France

, 19 mars 1991, §§ 34-36, série A n

o

200).

Il s’ensuit que cette partie de la requête, pour autant que le grief concerne l’immeuble litigieux, à l’exception des deux appartements pour lesquelles un droit à la restitution a été confirmé par la Haute Cour de Cassation et de Justice dans son arrêt du 27 avril 2005, doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

35.

La Cour examinera donc le bien-fondé du grief seulement pour autant qu’il concerne les deux appartements pour lesquels un droit à la restitution a été reconnu dans le patrimoine des requérantes, par une décision de justice définitive.

36.

Invoquant l’arrêt

Broniowski c. Pologne

([GC], n

o

31443/96, § 182, CEDH 2004

‑

V), le Gouvernement fait valoir que l’article 1 du Protocole

n

o

1 à la Convention ne reconnaît pas le droit à une compensation intégrale et fait observer que les requérantes ont reçu une compensation à la hauteur de 645

586

914 ROL. Il allègue, dès lors, que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux des requérantes n’a pas été méconnu.

37.

Les requérantes allèguent qu’elles n’ont perçu aucun dédommagement pour l’immeuble litigieux et considèrent que le montant de 645

586

914 ROL qu’elles ont perçu couvre les deux autres immeubles nationalisés de C.A. et N.A.– l’un sis rue Crișan et l’autre, sis au n

o

120, rue Traian – à l’égard desquelles elles alléguaient avoir un droit à dédommagement.

38.

La Cour observe qu’en l’espèce les requérantes ont obtenu une décision définitive rendue par la Haute Cour de Cassation et de Justice le 27

avril 2005, constatant que les requérantes avaient un droit à la restitution de deux appartements identifiés de l’immeuble litigieux et ordonnant aux autorités de leur restituer ces deux appartements à condition que les requérantes procèdent au remboursement de la quote-part du montant des indemnisations perçues antérieurement (voir les paragraphes 21-23, ci

‑

dessus).

Dès lors, elles peuvent prétendre avoir un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Il reste à déterminer s’il y a eu une ingérence de la part de l’État dans leur droit au respect de leur bien et si cette ingérence est conforme aux exigences des dispositions de l’article 1 du Protocole n

o

1.

39.

La Cour rappelle qu’une privation de propriété peut seulement se justifier si l’on démontre notamment qu’elle est intervenue pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De

surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité (

Brumărescu c. Roumanie

[GC], n

o

28342/95, § 78, CEDH 1999

‑

VII).

40.

La Cour note que les requérantes pouvaient récupérer leur bien moyennant le remboursement d’une partie de l’indemnisation perçue en 2002, sur la base la loi n

o

112/1995.

41.

Elle observe que l’obligation pour les requérantes de rembourser la quote-part des dédommagements reçus correspondants aux deux appartements était prévue par la loi, à savoir l’article 19 de la loi n

o

10/2001, et qu’elle visait un but légitime (voir (voir,

mutatis mutandis, Ileana

Lazăr c. Roumanie

, n

o

5647/02, § 76, 17 février 2009), à savoir d’éviter l’enrichissement sans cause des requérantes.

42.

La Cour rappelle ensuite qu’une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, parmi d’autres,

Sporrong et Lönnroth c.

Suède

, 23 septembre 1982, §

69, série

A n

o

52). Le souci d’assurer un tel

équilibre est inhérent à l’ensemble de la Convention. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (

Pressos Compania

Naviera S.A. et autres c. Belgique

, 20

novembre 1995, § 38, série A n

o

332). L’équilibre à préserver sera détruit si l’individu concerné supporte une charge spéciale et exorbitante (

Străin et autres

précité §

44).

43.

La Cour estime que l’ingérence litigieuse consistant dans le remboursement des sommes perçues n’a pas fait peser sur les requérantes une charge exorbitante, compte tenu du fait que le montant des dédommagements qu’elles doivent rembourser et correspondant aux deux appartements, afin de se voir attribuer lesdits appartements s’élève à environ 15 % du montant des indemnités perçues (voir le paragraphe 5, ci-dessus).

44.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que, dans les

circonstances particulières de l’espèce, les requérantes n’ont pas subi une

charge disproportionnée et excessive.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B. Le grief tiré de l’article 6 de la Convention

45.

Le deuxième grief des requérantes concerne l’issue de la procédure tranchée par l’arrêt du 23 mai 2001 de la cour d’appel de Craiova.

46.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

47.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président