GHERGHINA v. ROMANIA

Reclamantul, domnul Răzvan Mihai Gherghina, este resortisant român, s-a născut în 1982 și locuiește în Bașcov-Valea Ursului. Cererea sa adresată Curții a fost depusă la 20 septembrie 2007. Acesta a fost reprezentat succesiv în fața Curții de către mătușa lui, doamna T. Radi, și, după data de 4 mai 2012, de Interights și domnul C. Cojocariu, avocat în Orpington (Regatul Unit). La ședința din 12 noiembrie 2014, reclamantul a fost reprezentat, de asemenea, de domnul H.A. Rusu și domnul J. Damamme, avocat.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. La ședință, acesta a fost reprezentat, de asemenea, de doamna I. Popa și domnul D. Dumitrache, avocat. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

În 2001, reclamantul a avut un accident, în care a suferit leziuni ale coloanei vertebrale, care au cauzat o dizabilitate locomotorie gravă la nivelul membrelor inferioare. Acesta a fost spitalizat în perioadele 19 august – 28 septembrie 2002 și 11 august – 26 octombrie 2003. Medicii au constatat că suferea de paraplegie, precum și de exostoză (proliferarea anormală a țesutului osos) la unul din șolduri.

În lunile care au urmat accidentului, reclamantul a trebuit să folosească un scaun cu rotile pentru a se deplasa. Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap a emis un certificat care atesta faptul că acesta avea un handicap grav, ceea ce însemna că avea dreptul legal de a beneficia de serviciile unui asistent personal.

Ulterior, mătușa acestuia, de profesie asistentă medicală, l-a luat la domiciliul ei și a început programul de reabilitare motorie, asumându-și astfel rolul de asistentă personală; ca urmare, starea fizică a reclamantului s-a îmbunătățit și, treptat, a început să se poată deplasa fără scaun cu rotile pe suprafețe plane, fie ajutat de persoanele din jur, fie sprijinindu-se de balustrade. Din 2005, a putut să conducă un vehicul care a fost adaptat special pentru dizabilitățile locomotorii ale acestuia. 1. Încercările reclamantului de a studia pentru obținerea unei diplome de învățământ superior

La data la care a avut loc accidentul reclamantului, acesta era student în primul an la Facultatea de Management Marketing în Afaceri Economice din cadrul Universității Constantin Brâncoveanu din Pitești, o universitate particulară, acreditată de Ministerul Educației și Cercetării, cu aproximativ 3 000 de studenți și mai multe facultăți în țară.

Relatările părților diferă parțial în ceea ce privește circumstanțele legate de studiile efectuate de reclamant la această universitate și la alte universități din România. (a) Studiile efectuate de reclamant la Universitatea Constantin Brâncoveanu, Pitești (i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte

Pe durata studiilor sale de la Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești (2001-2008), majoritatea cursurilor și seminariilor s-au ținut într-o clădire (clădirea A) care era inaccesibilă persoanelor cu mobilitate redusă, deoarece avea un șir lung de trepte la intrare și nu exista niciun lift pentru a se ajunge la etajele superioare. 10. în perioada 2001-2006, mama reclamantului a mers la universitate de mai multe ori pentru a-l întreba pe decan când intenționa să facă respectiva clădire accesibilă persoanelor cu handicap. Decanul i-a promis acesteia că, până la începutul anului universitar 2006/2007, clădirea B va fi accesibilă. Între timp, acesta i-a acordat reclamantului permisiunea de a susține examenele la domiciliu și, printr-un acord verbal, l-a scutit de cerințele privind prezența obligatorie la cursuri și seminarii.

La sfârșitul anului universitar 2006/2007, decanul nu i-a mai permis reclamantului să susțină examenele la domiciliu. Conducerea facultății i-a oferit reclamantului o singură opțiune pentru a-și continua studiile, și anume repetarea anului III în cadrul unor cursuri fără frecvență. Această schimbare de program propusă de universitate nu a avut niciun impact asupra situației reclamantului: acesta continua să susțină examenele acasă și să studieze singur, fără să aibă niciun contact cu alți studenți sau cu cadrele universitare. Dându-și seama că nu obținea niciun beneficiu real în urma cursurilor fără frecvență oferite de universitate, reclamantul a renunțat la cursuri. Ulterior, acesta a încercat să găsească o altă soluție, mai potrivită pentru nevoile și așteptările sale. (ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte

În 2007, au început lucrări pentru a oferi căi de acces persoanelor cu mobilitate redusă, ulterior adoptării Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În plus, pe parcursul studiilor efectuate la universitate, reclamantului i s-au oferit diverse soluții care au ținut cont de situația specială a acestuia, permițându-i să își continue studiile după accident. În special, universitatea i-a acordat mai multe prelungiri ale primului an de studii (reclamantul a fost înscris în primul an în anii universitari 2001/02, 2002/03 și 2003/04), scutindu-l de obligația de a se prezenta la cursurile și seminariile obligatorii și i-a permis să susțină examenele la domiciliu.

În 2004/2005, reclamantul a fost înscris ca student în anul doi la aceeași universitate. Acesta a susținut din nou examenele în prezența unui lector care a venit la domiciliul acestuia, la cererea sa, și a promovat doisprezece din cele treisprezece module ale anului.

În 2005/2006, reclamantul s-a înscris în anul trei de studii, cu condiția să promoveze modulele pe care nu le-a terminat în anii precedenți. Pentru anul universitar 2006/2007, universitatea a sugerat ca acesta să fie transferat la programul de cursuri fără frecvență, considerând că ar fi mai potrivite pentru nevoile sale, având în vedere deficiențele sale locomotorii. Reclamantul a fost de acord și a fost transferat în acest program la 29 septembrie 2006. La sfârșitul anului, a susținut din nou examenele în prezența unui lector, care a venit la domiciliu, la solicitarea sa, dar a promovat doar două module.

La sfârșitul celui de-al patrulea an de cursuri (2007/2008), în care acesta a fost înscris în ciuda faptului că nu promovase un total de 9 module, reclamantul nu a solicitat ca lectorii să vină la domiciliu pentru a-și putea susține examenele. În consecință, având în vedere că nu a acumulat suficiente credite pentru a completa acest an de studii, a fost exmatriculat de la universitate, printr-o decizie din 15 septembrie 2008. (b) Studiile reclamantului la Universitatea Ecologică București (i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte

În septembrie 2010, aflând că Facultatea de Drept a Universității Ecologice București avea o rampă de acces, reclamantul s-a înscris să studieze acolo, după ce a fost asigurat de autoritățile universității că persoanele cu mobilitate redusă aveau acces la clădire. Cu toate acestea, în practică, a descoperit că, deși accesul persoanelor cu handicap era într-adevăr posibil la parterul clădirii, cu ajutorul unei rampe, liftul care asigura legătura cu celelalte etaje ale clădirii era atât de îngust încât utilizatorii de scaune cu rotile nu puteau fi însoțiți de asistentul lor personal. În plus, clădirile în care se țineau cursurile nu aveau toalete accesibile pentru persoanele cu mobilitate redusă, ceea ce însemna că acesta era nevoit să meargă acasă ori de câte ori avea nevoie la toaletă.

Având în vedere că căminele studențești ale Universității Ecologice București nu erau echipate pentru persoanele cu mobilitate redusă, singura opțiune a reclamantului a fost să închirieze un apartament scump în centrul orașului București, pentru el și mătușa lui, care, în calitate de asistent personal al acestuia, îl însoțea oriunde mergea.

Călătoria zilnică de la apartamentul reclamantului până la universitate era foarte dificilă, având în vedere că serviciile de transport public și trotuarele nu erau adaptate, de regulă, nevoilor persoanelor cu mobilitate redusă.

Aceste diverse obstacole l-au făcut să se simtă umilit și l-au extenuat mental și fizic. Ulterior, nu a mai frecventat cursurile și s-a întors să locuiască în orașul său natal. (ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte

În 2007, s-au început lucrări de îmbunătățire a Facultății de Drept din cadrul Universității Ecologice București, astfel încât să devină accesibilă pentru persoanele cu mobilitate redusă, acestea fiind finalizate în 2008.

În urma unei inspecții efectuate la universitate în 2012, autoritatea administrativă responsabilă cu monitorizarea respectării cerințelor privind accesibilitatea a menționat în raportul său faptul că erau în curs de executare instalații sanitare accesibile pentru persoanele cu handicap.

Motivul pentru care reclamantul a fost exmatriculat de la universitate la sfârșitul anului universitar 2010/2011 a fost neplata integrală a taxelor de înscriere. (c) Studiile reclamantului la Universitatea din Pitești (i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte

Înainte să se înscrie la Universitatea din Pitești, reclamantul a fost asigurat de autoritățile universității cu privire la accesibilitatea clădirilor și la faptul că universitatea era dispusă să găsească soluții pentru a răspunde nevoilor sale specifice. Cu toate acestea, la începutul cursurilor, acesta a descoperit că laboratoarele Facultății de Psihologie și biroul consilierului psihologic se aflau la etajele superioare și astfel erau complet inaccesibile persoanelor cu mobilitate redusă, deoarece nu existau lifturi în clădire. În plus, pentru a intra în clădire, adesea, acesta era nevoit să solicite ajutorul trecătorilor pentru a-l căra înăuntru.

Prin scrisorile din 1 noiembrie 2011 și 21 martie 2012, reclamantul a solicitat rectorului universității să ia măsuri pentru a se asigura că putea să își continue studiile în condiții de egalitate cu ceilalți studenți. În scrisori, acesta a subliniat faptul că, în ciuda asigurărilor primite de la autoritățile universității atunci când s-a înscris la cursuri, majoritatea cursurilor și seminariilor se țineau în clădiri unde nu avea acces. A evidențiat, în special, faptul că rampa care se presupunea că oferă acces la intrarea în clădirea S era necorespunzătoare, deoarece era obstrucționată de blocuri din beton și buruieni și că altă rampă, aflată între două clădiri ale facultății, era, de asemenea, imposibil de folosit, deoarece era prea abruptă și nu avea balustradă. A adăugat că, din cauza acestor obstacole, fusese nevoit să solicite ajutorul altor studenți pentru a-l căra cu scaunul cu rotile până la sala de curs; mobila din sălile de curs era, de asemenea, neadecvată, deoarece nu putea ajunge din scaunul cu rotile până la birou, pentru a lua notițe în timpul cursurilor. De asemenea, s-a plâns că nu existau locuri de parcare rezervate studenților cu mobilitate redusă și că nu putea folosi locurile speciale din curte, deoarece acestea erau rezervate cadrelor didactice.

La 22 iunie 2012, reclamantul i-a scris din nou rectorului, criticând lipsa unui sistem eficient de prezentare a informațiilor, din care ar fi putut să aprecieze în ce clădiri urmau să se țină examenele și cursurile și la ce cursuri și seminarii putea să participe, deoarece se aflau în locații accesibile. S-a plâns că nu au fost luate măsuri pentru a fi ajutat să recupereze cursurile la care nu participase, dar nu din vina lui. A declarat că nu mai putea suporta să i se spună că unele locații îi erau inaccesibile din cauza absenței facilităților corespunzătoare, adaptate nevoilor aferente handicapul său, adăugând că nu dorește să retrăiască același sentiment de umilire pe care l-a avut din cauza stării sale, în cadrul altor universități frecventate anterior.

La sfârșitul anului universitar 2011/2012, reclamantul a fost exmatriculat de la universitate fără să fie avertizat în prealabil, pe motiv că nu acumulase suficiente credite la examene pentru a putea promova în anul doi de studii. (ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte

În 2011, Universitatea din Pitești l-a înscris pe reclamant, la solicitarea acestuia, în primul an de studii pentru o diplomă în psihologie.

Universitatea din Pitești a constituit o comisie formată din trei lectori, cu scopul de a examina scrisorile trimise de reclamant rectorului și de a răspunde la diversele probleme ridicate de acesta (a se vedea supra, pct. 24). Prin scrisoarea din 19 aprilie 2012, comisia l-a informat pe reclamant că fuseseră finalizate două rampe de acces, că o a treia era în curs de instalare și că, într-un an sau doi, va fi disponibil un lift care să ofere acces la etajele superioare ale clădirii I a universității. Guvernul a subliniat că, din păcate, unele din activitățile obligatorii pentru studenții la psihologie trebuiau să se desfășoare în săli de la etajele superioare ale clădirii, acestea fiind singurele săli cu echipamentul special necesar. A evidențiat faptul că universitatea a luat măsuri în vederea instalării unei rețele care oferă acces la activitățile în cauză prin videoconferințe (via Skype), facilitate care urma să fie pusă la dispoziția reclamantului. În plus, a declarat că va examina problema ridicată de reclamant în ceea ce privește dificultățile legate de parcare și l-au sfătuit să solicite autorităților universitare permisiunea de a utiliza locurile de parcare rezervate personalului universitar, menționând motivele solicitării sale. În cele din urmă, comisia a precizat că încerca să găsească soluții pentru a asigura echiparea sălilor de curs cu mobilă adaptată handicapului său, astfel încât acesta să poată lua notițe în condiții mai bune.

Reclamantul a fost exmatriculat de la universitate la sfârșitul anului universitar 2011/2012 din cauza faptului că nu acumulase suficiente credite pentru a promova în anul doi.

Guvernul a citat exemplul altui student cu handicap, care a obținut o diplomă universitară la aceeași universitate în 2007, și al altor doi studenți cu handicap, care studiau acolo în perioada respectivă. 2. Accesul reclamantului la alte clădiri publice și alte măsuri luate

Reclamantul a declarat că instanțele și autoritățile publice însărcinate cu examinarea oricărei plângeri formulate de persoane cu handicap – în special, clădirile care găzduiesc Judecătoria Pitești și Tribunalul Pitești – erau, la rândul lor, inaccesibile persoanelor cu mobilitate redusă la momentul încercărilor sale fără succes de a studia pentru obținerea unei diplome universitare.

Reclamantul a furnizat Curții o serie de declarații făcute într-un context fără caracter judiciar de persoane cu handicap care locuiesc în România, care descriu dificultățile cu care s-au confruntat, în special atunci când au încercat să urmeze studii superioare. A.B., de exemplu, a menționat, într-o declarație din aprilie 2014, că a trebuit să abandoneze studiile la Universitatea din Pitești din cauza lipsei rampelor de acces. M.T. a subliniat, într-o declarație din 2014, că, pe parcursul perioadei de șapte ani în care a fost înscrisă ca studentă la Universitatea Ovidius din Constanța, accesul în clădirile universității a fost restricționat de o barieră, urmată de un șir de trepte, dotate cu o rampă de acces excesiv de abruptă (era necesar ca două persoane să o ajute să urce pe rampă, una trăgând de scaun și cealaltă împingându-l). Cursurile se țineau la etajul 2, care nu era accesibil prin intermediul unui lift. A fost necesar să fie cărată de alți studenți la sălile de curs de la etaj, deoarece lectorul refuzase să mute ora de curs în una din sălile de la parter, deși acestea erau disponibile, susținând că retroproiectorul era prea greu. M.T. a declarat că, atunci când a raportat această problemă decanului facultății, acesta nu și-a asumat răspunderea și a fost trimisă de la o persoană la alta. P.B., care avea un handicap locomotor grav și care absolvise Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius din Constanța, a menționat, într-o declarație din aprilie 2014, că, în absența rampelor de acces și a lifturilor, aceasta fusese nevoită să se bazeze pe ajutorul altor studenți pentru a intra în clădiri și pentru a ajunge la sălile de curs.

Guvernul a admis că Judecătoria și Tribunalul Pitești nu erau dotate cu o rampă de acces pentru persoane cu mobilitate redusă în perioada în care reclamantul a încercat să studieze pentru obținerea unei diplome universitare. Prin scrisoarea din 14 mai 2012, președintele judecătoriei a declarat că, din cauza unui șir lung de trepte și a unei pante care depășea înclinația maximă permisă, era imposibil accesul scaunelor cu rotile la parter sau la etajele superioare ale clădirii. În continuare, Guvernul a subliniat că, ulterior accidentului său, reclamantul a inițiat mai multe serii de procese în fața instanțelor interne, fie singur, fie asistat de un avocat, de exemplu, pentru a contesta o decizie de neîncepere a urmăririi penale a unei persoane pe care acesta o acuzase de înșelăciune sau pentru a solicita despăgubiri de la o societate de asigurări. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Legislația națională privind protecția persoanelor cu handicap (a) Constituția

Art. 16 din Constituție prevede că toți cetățenii români sunt egali în fața legii, fără privilegii sau discriminări. Art. 50 garantează protecția specială a persoanelor cu handicap. (b) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 privind protecția specială a persoanelor cu handicap, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999, prevede la art. 11 că clădirile instituțiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, locuințele construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice, precum și căile de acces trebuiau să fie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Lucrările de amenajare a acestora trebuiau să se desfășoare în etape: – până la data de 31 decembrie 2003 trebuiau să fie finalizate lucrările pentru a permite accesul neîngrădit la clădirile instituțiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, magazinele și restaurantele, sediile prestatorilor de servicii către populație, precum și căile publice de acces; – până la 31 decembrie 2005, autoritățile administrației publice locale aveau obligația de a monta sisteme de semnalizare sonoră și vizuală, la trecerile de pietoni, precum și panouri de afișaj pe drumurile publice și în mijloacele de transport în comun; – până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în comun trebuiau să fie adaptate accesului persoanelor cu handicap. Realizarea măsurilor de protecție specială a persoanelor cu handicap este organizată, coordonată și controlată de către Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ al administrației publice centrale, din subordinea Guvernului (art. 3 din ordonanță). Cu toate acestea, nu există dispoziții sau proceduri specifice care să reglementeze modul în care părțile interesate puteau să se adreseze autorității în cauză sau instanțelor.

Ulterior, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 a fost modificată și completată de mai multe ori. Legea nr. 343/2004 specifică faptul că art. 11 din ordonanță nu impunea clădirilor publice și private să asigure accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Aceasta prevedea că nerespectarea dispozițiilor art. 11 din ordonanță constituie contravenție, care se sancționa cu amendă. (c) Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 a fost abrogată de Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care a intrat în vigoare la 18 decembrie 2006. Potrivit art. 62 din această lege: „(1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători și peroanele principalelor stații, spațiile de parcare, străzile și drumurile publice, telefoanele publice, mediul informațional și comunicațional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. (2) Clădirile de patrimoniu și cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu. (3) Costurile lucrărilor necesare [...] se suportă din bugetele autorităților administrației publice centrale sau locale și din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.” Art. 64 din lege stabilește data de 31 decembrie 2007 drept termen limită pentru ca autoritățile locale să efectueze îmbunătățirile necesare pentru adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile și drumurile publice (în special prin marcarea prezenței lor prin pavaj tactil), și 31 decembrie 2010 drept termen limită pentru asigurarea accesului neîngrădit la transportul în comun (de exemplu, prin asigurarea accesibilității mijloacelor de transport în comun, a spațiilor de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică și a principalelor stații).

Capitolul IX din Legea nr. 448/2006, intitulat „Răspunderea juridică”, se citește după cum urmează: Art. 100 „(1) Următoarele fapte constituie contravenții și se sancționează după cum urmează: a) nerespectarea dispozițiilor art. 15 alin. (1), art. 18-20 [...] art. 62-68 [...] cu amendă de la 3 000 lei la 9 000 lei; [...] (2) Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor contravenționale prevăzute la alin. (1) lit. a) [...] se fac de către personalul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, împuternicit prin ordin al președintelui acesteia. [...] (4) Sumele obținute din aplicarea amenzilor se fac venit la bugetul de stat. (5) Prevederile prezentului articol se completează cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare. [...]” 2. Dispozițiile relevante din Codul civil și Codul de procedură civilă (a) Codul civil

La momentul faptelor, dispozițiile Codului civil privind răspunderea delictuală și efectele obligațiilor erau formulate astfel: Art. 998 „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.” Art. 999 „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.” Art. 1073 „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.” Article 1075 „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.” Art. 1077 „Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate de asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.”

Dispoziții similare pot fi găsite în nou Cod civil, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 (art. 1349 privind răspunderea delictuală și art. 1527 și art. 1528 privind executarea obligațiilor). (b) Codul de procedură civilă

La momentul faptelor, dispozițiile Codului de procedură civilă, care reglementau posibilitatea de a solicita măsuri vremelnice în cazuri grabnice, erau formulate astfel: Art. 581 „(1) Instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului. (3) Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților [...]. Judecata se face de urgență și cu precădere. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare. (4) Ordonanța este vremelnică și executorie. [...]” 3. Dispozițiile relevante ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004)

Dispozițiile relevante ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) sunt formulate astfel: Art. 1 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.” Art. 2 „În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: [...] i) refuz nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; [...] n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.” Art. 8 (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă [adresată autorităților competente] sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h) [30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen], poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.” 4. Exemple de procese inițiate de persoane cu handicap, pentru a se plânge de lipsa accesului la clădirile publice

În martie 2014, Guvernul a transmis o solicitare către treisprezece din cele cincisprezece instanțe de apel din România, precum și Înaltei Curți de Casație și Justiție și Tribunalului București, cerându-le să îi furnizeze exemple din practica instanțelor interne privind probleme similare celor ridicate în cauza cu care a fost sesizată Curtea de către domnul Gherghina. Majoritatea acestor instanțe au declarat că nu au exemple din practica internă legate de aceste aspecte.

Următoarele puncte rezumă trei exemple de procese prezentate de Guvern (a se vedea infra, pct. 65-67), care au avut la origine acțiuni introduse la nivel intern de persoane care s-au plâns de faptul că drumurile publice și unele clădiri din România nu erau accesibile persoanelor cu handicap. (a) Procesul privind pretinsa lipsă de acțiune din partea autorităților publice (doamna E.P.)

La 5 octombrie 2006, doamna E.P., care a rămas paraplegică în urma unui accident, a formulat la Tribunalul Vâlcea o acțiune împotriva statului român, prin intermediul ANPH (autoritatea publică responsabilă cu probleme referitoare la protecția specială a persoanelor cu handicap), plângându-se că acesta a refuzat, fără nicio justificare, să îi protejeze drepturile în temeiul art. 11 din OUG nr. 102/1999 și să inițieze procesul de accesibilizare a spațiilor publice, astfel încât aceasta să le poată utiliza așa cum avea dreptul prin lege. În special, aceasta a solicitat instanței să emită o ordonanță președințială prin care statul să fie obligat să adopte dispoziții care să le permită persoanelor cu handicap să aibă acces la clădirile instituțiilor publice și la drumurile publice și să îi plătească suma de 10 000 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care susținea că l-a suferit ca urmare a tuturor obstacolelor cu care s-a confruntat din data de 1 ianuarie 2004, termen până la care ar fi trebuit să fie finalizate îmbunătățirile necesare accesibilizării acestora.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2009, Secția Civilă a Tribunalului Vâlcea a admis că accesul doamnei E.P. la unele clădiri și la drumurile publice era imposibil sau foarte dificil, situație care a avut consecințe nefaste asupra sănătății acesteia. În temeiul art. 998 și art. 999 C. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, aceasta a dispus ca statul, Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, ANPH, Inspectoratul de Stat în Construcții București, Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea să îi plătească doamnei E.P., în solidar, suma de 42 363 lei românești (RON), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral suferit de aceasta.

Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 17 martie 2010 a Curții de Apel Pitești și prin hotărârea definitivă din 24 martie 2011, pronunțată de Secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. (b) Procesul în fața instanțelor naționale referitoare la pretinsa lipsă de acțiune din partea unei entități juridice de drept privat – un centru comercial (doamna S.L.)

La 8 februarie 2011, doamna S.L. a formulat în fața Judecătoriei București (secția civilă) o acțiune împotriva unui centru comercial, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se asigure locuri de parcare pentru persoane cu handicap, în conformitate cu cerințele Legii nr. 448/2006. Aceasta a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

Prin hotărârea din 4 iulie 2012, judecătoria a respins cererea doamnei S.L. de pronunțare a unei hotărâri de obligare la crearea unor locuri de parcare speciale, observând că, cel puțin la data inspectării locației (20 februarie 2012), locurile de parcare pentru persoane cu handicap îndeplineau cerințele Legii nr. 448/2006. În plus, constatând că erau îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale, în măsura în care nu era amenajată nicio parcare pentru persoane cu handicap, la data la care S.L. a introdus acțiunea, instanța a dispus ca respectivul centru comercial să repare, în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ., prejudiciul moral suferit de reclamantă, pe care aceasta l-a evaluat la 2 000 RON. Hotărârea a fost atacată cu recurs. Conform Guvernului, aceasta a rămas definitivă. (c) Proces privind neasigurarea de către o asociație de proprietari a accesibilității zonelor comune ale unui bloc de apartamente (doamna N.V.)

La 17 iunie 2013, doamna N.V., persoană cu handicap, a sesizat Judecătoria Galați (secția civilă) cu o cerere urgentă, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care asociația de proprietari a blocului de apartamente în care locuia să fie obligată să asigure accesibilitatea zonelor comune ale clădirii, prin mutarea ușii de la intrare și eliminarea unei trepte, ambele împiedicând, la ora actuală, accesul acesteia în clădire. Aceasta a susținut că era bolnavă și că era necesar să meargă periodic la diverși medici și să fie ținută sub strictă supraveghere medicală. Aceasta a solicitat realizarea modificărilor în regim de urgență, cu titlu provizoriu, până la soluționarea fondului cauzei în cadrul unei acțiuni separate, pe care o introdusese împotriva aceleiași asociații.

După ce instanța s-a pronunțat împotriva sa (prin hotărârea din 23 iulie 2013), a formulat apel. Prin hotărârea definitivă din 10 octombrie 2013, Tribunalul Galați a admis apelul și a dispus ca asociația de proprietari să mute ușa de la intrare și să elimine treapta de la intrarea în clădire. A specificat că aceste măsuri erau provizorii și vor rămâne aplicabile doar până la pronunțarea de către Judecătoria Galați a hotărârii privind fondul cauzei.

În perioada în care procedura era pe rolul Judecătoriei Galați, asociația de proprietari pârâtă a argumentat că cerințele privind accesibilitatea, prevăzute în Legea nr. 448/2006, nu puteau fi invocate împotriva sa, deoarece nu era autoritate publică și, prin urmare, nu avea calitatea procesuală activă pentru a se apăra. Instanța a replicat că natura sumară a procedurilor urgente nu îi permitea să procedeze la o analiză a acestui aspect, care trebuia, în schimb, să fie abordat de Judecătoria Galați, în cadrul examinării fondului cauzei. Procedura privind fondul a avut ca rezultat o hotărâre pronunțată la 18 decembrie 2014, prin care instanța a respins acțiunea doamnei N.V. împotriva asociației de proprietari ca nefondată. Doamna N.V. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri și procedura este încă pendinte. 5. Legislația și practica interne privind învățământul superior

Preambulul Legii educației naționale (Legea nr. 1/2011) stabilește principiile generale potrivit cărora scopul sistemului național de învățământ este de a asigura dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a indivizilor, astfel încât aceștia să își formeze o personalitate autonomă și propriul sistem de valori, care să permită împlinirea și dezvoltarea personală, precum și participarea activă la viața comunității și incluziunea socială.

Art. 139 din lege prevede că studiile universitare pot avea următoarele forme: a) cu frecvență (cursuri de zi), în care studenții sunt prezenți la cursuri în fiecare zi lucrătoare a săptămânii sau participă la muncă de cercetare și au contact nemijlocit cu cadrele didactice și de cercetare de la universitate; b) cursuri cu frecvență redusă, în cadrul cărora activitățile sunt programate în mod compact și periodic și presupun întâlnirea nemijlocită, în spațiul universitar, a studenților cu cadrele didactice de predare și de cercetare, acestea fiind completate de alte mijloace de pregătire specifice învățământului la distanță; c) cursuri la distanță ( cursuri fără frecvență ), care implică utilizarea unor resurse electronice, informatice și de comunicații specifice și se bazează pe activități de autoînvățare și autoevaluare, completate de activități de tutorat.

Art. 118 prevede că sunt interzise toate formele de discriminare în cadrul sistemului de învățământ. Studenții cu dizabilități fizice au dreptul să aibă căi de acces adaptate acestora în totalitatea spațiilor universitare, precum și condiții pentru desfășurarea normală a activităților academice, sociale și culturale.

Practica instanțelor interne indică faptul că o decizie de exmatriculare a unui student de la o universitate este considerată drept o „măsură administrativă” în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2005 și poate fi contestată în fața instanțelor administrative, care au competența de a anula o astfel de decizie [a se vedea, de exemplu, hotărârea din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Secția de contencios administrativ), hotărârea definitivă din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Buzău și hotărârea definitivă din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova].

În formularul de cerere, reclamantul a invocat, de asemenea, art. 2 și art. 5 din Convenție. Acesta a susținut că, din cauza lipsei facilităților adaptate necesităților handicapului său, a fost nevoit să rămână izolat la domiciliu și, astfel, a fost privat de ocazia de a dezvolta relații cu lumea exterioară. Declarând că a fost traumatizat din punct de vedere mental și psihologic de lipsa accesului la universitate și la alte clădiri de utilitate publică, acesta s-a plâns că a fost obligat să petreacă mulți ani singur în casă, departe de societate, și a argumentat că singurătatea și lipsa informațiilor cu care s-a confruntat i-au cauzat sentimente de nesiguranță. ÎN DREPT Observație preliminară

În decizia parțială din 6 martie 2012, Camera a hotărât că ar fi mai adecvat ca respectivele capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 2 și art. 5 din Convenție să fie examinate în temeiul art. 8, separat sau coroborat cu art. 14 [se vedea Gherghina împotriva României (dec.), nr. 42219/07, pct. 28, 6 martie 2012]. Marea Cameră nu consideră că este necesar să conteste abordarea Camerei în această privință. Reiterează faptul că, deoarece Curtea are competența de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei, consideră că nu este legată de încadrarea făcută de un reclamant sau de un guvern [a se vedea, între alte autorități, Guerra și alții împotriva Italiei , 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I; Tarakhel împotriva Elveției (MC), nr. 29217/12, pct. 55, CEDO 2014; Aksu împotriva Turciei (MC), nr. 4149/04 și 41029/04, pct. 43, CEDO 2012].

În consecință, dispozițiile relevante în ceea ce privește capetele de cerere formulate de reclamant sunt următoarele: Art. 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Art. 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” Art. 2 din Protocolul nr. 1 „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. [...]” I. Excepția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul a susținut că reclamantul nu a recurs la căile de atac pe care le avea la dispoziție în temeiul dreptului intern. Făcând referire la Vučković și alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și alte 29 de cauze, 25 martie 2014, acesta a susținut că sistemul juridic românesc prevedea o gamă largă de căi de atac administrative și judiciare, care erau pe deplin accesibile oricărei persoane care dorea să își invoce drepturile.

În observațiile sale scrise, Guvernul a declarat că reclamantul ar fi putut obține reparații pentru situația contestată, adresându-se autorităților însărcinate cu monitorizarea respectării cerințelor privind accesibilitatea, stabilite în legislația specială privind protecția persoanelor cu handicap. Astfel, acesta a susținut că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (care are sarcina de a coordona și de a evalua eforturile de protejare a drepturilor persoanelor cu handicap), Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (în cadrul căreia exista Direcția Generală Protecția Persoanelor cu Handicap, însărcinată cu coordonarea activităților de protecție socială la nivel național, elaborarea strategiilor și standardelor de protecție, precum și cu monitorizarea punerii în aplicare a cerințelor legale relevante), Inspectoratul de Stat în Construcții (însărcinat cu verificarea respectării cerinței legale de a realiza lucrări de îmbunătățire a clădirilor de utilitate publică) sau la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecția Socială (organism specializat al administrației centrale). Guvernul a afirmat că, în cazul în care aceste autorități constată că o anumită situație nu respectă cerințele legale privind accesibilitatea, pot fie să stabilească termene limită pentru a asigura respectarea cerințelor, fie să impună o amendă, însoțită de obligația de a remedia deficiențele constatate; erau efectuate vizite de monitorizare pentru a garanta onorarea acestei obligații.

La ședința de judecată, Guvernul a adăugat că, deși OUG nr. 102/99 și Legea nr. 448/2006 nu prevedeau în mod expres o procedură de soluționare a plângerilor, accesibilă persoanelor particulare, autoritățile însărcinate cu asigurarea respectării cerințelor legale aveau obligația să răspundă la toate solicitările, plângerile, cererile sau propunerile formulate de cetățeni. A subliniat că, dacă reclamantul ar fi sesizat autoritățile cu o plângere privind nerespectarea cerințelor stabilite de legislația specială privind protecția persoanelor cu handicap și nu ar fi primit niciun răspuns sau un răspuns necorespunzător, în termen de treizeci de zile, acesta ar fi avut dreptul de a sesiza instanțele administrative, în temeiul art. 1 din Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004).

În continuare, Guvernul a susținut că o acțiune introdusă în fața instanțelor administrative ar fi constituit, de asemenea, o cale de atac adecvată în prezenta cauză pentru contestarea deciziilor prin care reclamantul a fost exmatriculat de la diverse universități, la care se înscrisese succesiv. Acesta a susținut că, în cazul în care instanțele ar fi anulat deciziile respective, reclamantul ar fi avut dreptul la verificarea situației sale academice de către autoritățile universității în cauză.

În continuare, Guvernul a argumentat că, în cazul în care căile de atac administrative nu ar fi avut rezultatul dorit de reclamant, acesta s-ar fi putut adresa instanțelor civile, având în vedere că dreptul civil românesc oferea căi de atac care permiteau obținerea directă a unei reparații pentru situația contestată. În susținerea argumentului său, Guvernul a citat art. 1073 și art. 1077 C. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, care, coroborate cu dispozițiile OUG nr. 102/1999 sau ale Legii nr. 448/2006 (în funcție de data sesizării instanțelor civile de către reclamant), ar fi putut constitui un temei juridic pentru introducerea unei acțiuni judiciare de acest tip, cu scopul de asigura respectarea cerințelor privind accesibilitatea, stabilite de legislația specială. Citând exemplul hotărârii din 10 octombrie 2013, în care Tribunalul Galați a dispus ca asociația de proprietari a unui bloc de apartamente să adopte măsuri provizorii pentru a garanta că o persoană cu handicap, care locuia în clădirea în cauză, avea acces la aceasta în mod corespunzător (a se vedea supra, pct. 51), Guvernul a susținut că, prin inițierea unei acțiuni de acest tip, reclamantul ar fi putut obține o hotărâre prin care instituțiile de învățământ superior la care fusese înscris să adopte măsuri practice pentru a-i furniza accesul la clădirile acestora.

A adăugat că, în măsura în care reclamantul pretindea că este victima unui act ilegal, rezultat din lipsa de acțiune sau dintr-o omisiune din partea entităților care aveau obligația legală de a lua măsuri pentru a asigura accesibilitatea, ar fi putut să invoce dispozițiile Codului civil referitoare la răspunderea delictuală. Guvernul a citat ca exemplu de practică internă hotărârea definitivă din 24 martie 2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție acordase despăgubiri unei persoane cu paraplegie care formulase o acțiune judiciară la nivel național (a se vedea supra, pct. 46 și 47).

În continuare, Guvernul a citat hotărârea din 4 iulie 2012, în care Judecătoria București a stabilit răspunderea civilă delictuală a unui centru comercial, pentru neadaptarea parcării sale publice la necesitățile persoanelor cu handicap și a dispus ca acesta să îi plătească despăgubiri persoanei care a introdus acțiunea (supra, pct. 49).

În replică la acuzațiile privind discriminarea, făcute de reclamant în capetele de cerere înaintate Curții, Guvernul a observat că acesta ar fi putut depune o plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), urmată, după caz, de o cerere adresată instanțelor. A evidențiat faptul că, în urma examinării unor capete de cerere similare celor formulate de reclamant, CNCD a decis fie să impună o amendă, fie să emită un avertisment, în funcție de gravitatea actelor de discriminare constatate. A adăugat că, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, acuzațiile de discriminare puteau fi înaintate direct instanțelor naționale, prin intermediul unei acțiuni ordinare. Prin introducerea unei astfel de acțiuni, reclamantul ar fi putut obține încheierea situației discriminatorii și ar fi putut primi despăgubiri.

Guvernul a susținut, în termeni mai generali, că reclamantul nu putea să își justifice atitudinea pasivă, pretinzând că fusese prea vulnerabil pentru a se prevala de căile de atac interne. Acesta a observat că, în diverse momente ale vieții sale, reclamantul a inițiat, fără nicio dificultate vădită, alte tipuri de proceduri administrative și judiciare, prevăzute de dreptul intern (a se vedea supra, pct. 33 in fine ). În consecință, Guvernul a susținut că nu a existat niciun obstacol insurmontabil, juridic sau factual, care să îl împiedice să procedeze la fel în ceea ce privește capetele de cerere care fac obiectul prezentei cereri. 2. Reclamantul

Conform susținerilor reclamantului, capetele de cerere prezentate de acesta Curții au necesitat, în primul rând, o cale de atac preventivă suficient de rapidă, care să oblige universitățile să stabilească și să adopte măsuri în regim de urgență, pentru a garanta integrarea lui imediată în procesul educațional. Cu toate acestea, Guvernul nu a arătat că o astfel de cale de atac, cu perspective rezonabile de reușită, era disponibilă în dreptul intern.

Reclamantul a argumentat că, deși a făcut referire la o serie de posibile căi de atac, Guvernul a oferit doar trei exemple de cauze în care persoane care s-au plâns de probleme privind accesibilitatea au obținut vreo formă de reparație, în vreme ce Legea nr. 448/2006 era în vigoare de peste opt ani și chestiunea accesibilității clădirilor de utilitate publică afectează zeci de mii de oameni.

În special, reclamantul are îndoieli privind relevanța exemplului citat supra, pct. 65, care se referea la modificări minore în ceea ce privește accesibilitatea zonelor comune ale unei clădiri rezidențiale. În continuare, acesta a subliniat că, la finalul procesului în cauza respectivă, persoana în cauză a obținut doar măsuri provizorii, care urmau să fie confirmate în cadrul procedurii pe fond, care era încă pe rol.

În ceea ce privește procesul soluționat prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 24 martie 2011 (a se vedea supra, pct. 46 și 47), reclamantul a observat că aceasta a determinat acordarea unor despăgubiri modeste reclamantului. Citând în special cauzele Di Sarno și alții împotriva Italiei (nr. 30765/08, 10 ianuarie 2012), Đorđević împotriva Croației (nr. 41526/10, CEDO 2012) și Lăutaru împotriva României (nr. 13099/04, 18 octombrie 2011), acesta a susținut că instanța europeană declarase deja că simpla posibilitate de a obține despăgubiri financiare nu era suficientă în sine pentru acordarea unei reparații corespunzătoare, în cazurile în care reclamanții doreau să stopeze un anumit comportament. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că procesul la care s-a făcut trimitere cu titlu de exemplu durase șase ani și, prin urmare, nu putea fi considerat o cale de atac efectivă într-un domeniu atât de important precum cel al dreptului la instruire.

Argumentând că Legea nr. 448/2006 eliminase toate termenele limită pentru respectarea obligației de a asigura accesibilitatea clădirilor de utilitate publică și observând că îndeplinirea acestei obligații era condiționată de alocarea de fonduri publice (pentru entitățile publice) sau de existența unor resurse private suficiente (pentru entitățile private), reclamantul a susținut că, din aceste motive, era dificil să se stabilească vina entităților care nu își respectau obligațiile și, astfel, să se introducă o acțiune în răspundere civilă delictuală. În acest sens, a evidențiat că, în temeiul dreptului român, răspunderea civilă delictuală avea un caracter subiectiv, necesitând dovedirea faptei ilicite a persoanei sau entității juridice în cauză. În continuare, acesta a subliniat că Guvernul a oferit doar un exemplu de practică internă, și anume o decizie a unei judecătorii, pronunțată la 4 iulie 2012 (a se vedea supra, pct. 49), și a susținut că acest exemplu în sine nu demonstra că exista o practică consacrată la momentul faptelor.

Reclamantul a mai declarat că lipsa jurisprudenței privind accesibilitatea se datora faptului că Legea nr. 448/2006 era neclară și incompletă, în măsura în care aceasta nu stabilea cerințele privind accesibilitatea în termeni preciși și, astfel, nu constituia un temei suficient pentru stabilirea răspunderii. A argumentat că legea menționa un număr mare de părți interesate din sectorul public și privat, implicate în procesul accesibilității, fără a explică modul în care sau împotriva cui putea fi introdusă o acțiune de către o persoană particulară.

La ședința de judecată, reclamantul a declarat că niciuna din universitățile la care a fost înscris nu prevăzuse proceduri speciale, aplicabile studenților cu handicap. Invocând diverse declarații făcute de studenți cu handicap, referitoare la multiplele obstacole cu care s-au confruntat în perioada efectuării studiilor (a se vedea supra, pct. 32), acesta a criticat lipsa unor reglementări sau a unei legislații secundare la nivel național care să permită anticiparea și integrarea nevoilor acestui grup special în procesul educațional, de exemplu, prin realizarea unor amenajări corespunzătoare. Astfel, acesta a concluzionat că respectivele căi de atac menționate de Guvern erau ineficiente în practică.

În ceea ce privește autoritățile administrative la care a făcut referire Guvernul, reclamantul a argumentat că niciuna din ele nu avea competența de a emite astfel de hotărâri. În plus, autoritățile administrative rareori au impus amenzi sau au emis avertismente, în ciuda constatărilor alarmante făcute în urma unor vizite efectuate la fața locului. În cele din urmă, exemplele de răspunsuri date la plângerile formulate de alte persoane cu handicap arătau că marja de apreciere de care beneficiau aceste autorități compromitea calitatea intervenției lor.

În ceea ce privește posibilitatea de a introduce o acțiune în temeiul legislației anti-discriminare, reclamantul a susținut că mecanismul de combatere a discriminării stabilit de O.G. nr. 137/2000 era plin de lacune și deficiențe, făcând această cale de atac ineficientă. A argumentat că nici inaccesibilitatea fizică a clădirilor de utilitate publică, nici refuzul de a oferi amenajări corespunzătoare nu se numărau printre criteriile care puteau determina o constatare a discriminării la nivel național. În consecință, acesta a declarat că posibilitatea ca victimele discriminării să se adreseze direct instanțelor, prin intermediul unei acțiuni ordinare, pentru a pune capăt situației discriminatorii, era pur teoretică.

Reclamantul a adăugat că acele clădiri care găzduiau Judecătoria și Tribunalul Pitești nu erau accesibile persoanelor cu handicap în perioada încercărilor acestuia de a efectua studii universitare, ulterior accidentului său, și că această lipsă de accesibilitate făcea mai dificilă în practică utilizarea oricărei căi de atac posibile.

În cele din urmă, acesta a susținut că, având în vedere că legea nu prevedea niciun termen limită pentru realizarea lucrărilor și că erau implicate un număr mare de părți interesate – entități publice și private care dețineau sau utilizau clădiri de utilitate publică, autoritățile locale care trebuiau să finanțeze lucrările de accesibilizare a clădirilor publice, precum ANPH și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecția Socială, care aveau sarcina de a coordona, supraveghea și pune în aplicare cerințele stabilite de lege – nu ar fi rezonabil și practic să se aștepte din partea persoanelor particulare să inițieze multiple procese îndelungate și costisitoare împotriva numeroșilor prestatori de servicii publice în cauză. 3. Terții intervenienți

Evidențiind importanța dreptului la educație, terții au observat că acest drept era recunoscut de comunitatea internațională nu doar ca un drept în sine, dar și ca un mijloc de realizare a tuturor celorlalte drepturi fundamentale. Aceștia au susținut că pierderea oportunităților de instruire le cauza persoanelor cu handicap un prejudiciu incomensurabil, nu doar din punct de vedere academic (persoanele în cauză fiind împiedicate să obțină anumite diplome), dar și pe plan social, în măsura în care era probabil ca acest lucru să împiedice incluziunea și participarea la viața socială a celor afectați, precum și dezvoltarea personalității lor.

În lumina evoluției recente a dreptului internațional, terții au susținut că autoritățile naționale nu mai puteau să evite această problemă sau să întârzie în onorarea obligației lor de a asigura progresiv accesibilitatea clădirilor de utilitate publică și, în cadrul soluționării unui caz individual, să ofere amenajări corespunzătoare, pentru a asigura exercitarea drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe baza principiului egalității pentru toți. B. Motivarea Curții 1. Principii generale consacrate în jurisprudența Curții

Guvernul reamintește că o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecție instituit de Convenție este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare, de către statele contractante, a obligațiilor acestora prevăzute de Convenție. Nu trebuie să își asume rolul statelor contractante, a căror responsabilitate este de a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 din Convenție – cu care prezintă o afinitate strânsă – că în sistemul național este disponibilă o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Așadar, această regulă constituie o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție (a se vedea Vučković și alții , citată anterior, pct. 69).

Statele sunt exonerate de răspundere pentru actele lor în fața unui organism internațional până la momentul la care au posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic, iar persoanele care doresc să invoce competența de supraveghere a Curții în ceea ce privește plângerile împotriva unui stat sunt astfel obligate să utilizeze mai întâi căile de atac prevăzute de sistemul juridic național (a se vedea, printre multe alte autorități, Akdivar și alții împotriva Turciei , 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996 ‑ IV, și Vučković și alții , citată anterior, pct. 70).

Obligația epuizării căilor de atac interne impune așadar reclamanților să folosească în mod normal căile de atac care sunt disponibile și suficiente cu privire la capetele de cerere întemeiate pe Convenție. Existența căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare (a se vedea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 66, și Vučković și alții , citată anterior, pct. 71). Pentru a fi efectivă, o cale de atac trebuie să poată remedia direct situația de fapt în litigiu și să ofere șanse rezonabile de reușită [a se vedea Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 46, CEDO 2006 ‑ II; Vučković și alții , citată anterior, pct. 74; Balogh împotriva Ungariei , nr. 47940/99, pct. 30, 20 iulie 2004].

Cu toate acestea, nu există obligația utilizării unor căi de atac care nu sunt corespunzătoare sau efective (a se vedea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 67, și Vučković și alții , citată anterior, pct. 73). Totuși, existența unor simple îndoieli cu privire la șansele de reușită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea acesteia [a se vedea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 71; Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 70, 17 septembrie 2009; Vučković și alții , citată anterior, pct. 74].

Cu toate acestea, Curtea a subliniat adesea necesitatea de a aplica regula epuizării cu o oarecare flexibilitate și fără un formalism excesiv (a se vedea Ringeisen împotriva Austriei , 16 iulie 1971, pct. 89, seria A nr. 13; Akdivar și alții , citată anterior, pct. 69; Vučković și alții , citată anterior, pct. 76). Curtea a mai recunoscut faptul că regula epuizării căilor de atac interne nu este nici absolută, nici aplicabilă automat; în cadrul examinării respectării ei, este esențial să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărei cauze în parte [a se vedea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 69, și Kurić și alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase)].

Referitor la sarcina probei, este obligația Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că respectiva cale de atac era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică, la momentul respectiv. Disponibilitatea unei căi de atac, despre care se afirmă că există, inclusiv domeniul de aplicare și aplicarea acesteia, trebuie să fie stabilite și confirmate în mod clar sau completate de practică sau jurisprudență [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 117 și 120, 10 septembrie 2010, și Mikolajová împotriva Slovaciei , nr. 4479/03, pct. 34, 18 ianuarie 2011]. O astfel de jurisprudență trebuie, în principiu, să fie consacrată și să dateze din perioada anterioară depunerii cererii [a se vedea, Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 110, CEDO 2006 ‑ VII; Norbert Sikorski împotriva Poloniei , nr. 17599/05, pct. 115, 22 octombrie 2009; Zutter împotriva Franței ( dec. ), nr. 197/96, 27 iunie 2000] și face obiectul unor excepții care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale cauzei.

Odată ce sarcina probei a fost îndeplinită, reclamantul are obligația de a stabili că respectiva cale de atac menționată de Guvern a fost într-adevăr epuizată ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în circumstanțele particulare ale cauzei sau că au existat circumstanțe speciale, care îl scuteau de această obligație [a se vedea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 68; Demopoulos și alții împotriva Turciei (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, pct. 69, CEDO 2010; Vučković și alții , citată anterior, pct. 77). 2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză a) Natura căilor de atac care ar fi trebuit să fie disponibile reclamantului în prezenta cauză

Capetele de cerere formulate de reclamant în prezenta cauză au legătură în principal cu imposibilitatea acestuia de a efectua studiile universitare în aceleași condiții ca și ceilalți studenți, din cauza lipsei unor facilități adecvate, adaptate necesităților handicapului său locomotor, în clădirile care găzduiesc sălile de curs.

Curtea consideră că, pentru ca respectivele căi de atac, la care se face referire în prezenta cauză, să fie considerate „efective” în sensul art. 35 § 1 din Convenție, acestea trebuie să fi putut, în primul rând, să prevină sau să pună rapid capăt pretinselor încălcări și, în al doilea rând, să acorde o reparație corespunzătoare pentru orice încălcare care avusese loc deja. Dacă singurele căi de atac disponibile au un caracter compensatoriu și pot conduce doar la acordarea retrospectivă a unor despăgubiri pecuniare, drepturile pe care statul pârât s-a angajat să le apere în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 1 – care impune oricărui stat care a înființat instituții de învățământ superior să asigure accesul efectiv la acestea [a se vedea Cauza „cu privire la anumite aspecte ale legilor privind folosirea limbilor în sistemul de învățământ din Belgia” (fond), 23 iulie 1968, pct. 3-4, seria A nr. 6, și Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 137, CEDO 2005 ‑ XI] – riscă să devină iluzorii.

În ceea ce privește prezenta cauză, acest lucru înseamnă că era necesar, în primul rând, ca reclamantul să se poată prevala de o cale de atac care să poată conduce la adoptarea rapidă a unor decizii prin care universitățile în cauză să fie obligate să instaleze facilități adecvate pentru persoane cu handicap locomotor sau să realizeze amenajări corespunzătoare, pentru a-i permite acestuia să își continue studiile. În al doilea rând, era necesar ca acesta să aibă șanse rezonabile de a obține o reparație pentru orice prejudiciu moral sau material pe care l-ar fi putut suferi din cauza imposibilității de a-și efectua studiile universitare în aceleași condiții ca alți studenți.

Curtea are sarcina de a stabili dacă, ținând seama de argumentele părților și de toate circumstanțele cauzei, la momentul faptelor erau disponibile căi de atac interne care să îndeplinească cerințele menționate anterior, atât în teorie, cât și în practică, și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă reclamantul a făcut tot ce se putea aștepta în mod rezonabil din partea acestuia pentru a le epuiza. b) Diversele căi de atac la care a făcut referire Guvernul (i) Decizia unei instanțe

Guvernul a susținut că reclamantul ar fi putut obține o decizie, în cadrul unui proces civil, care să oblige universitățile în cauză să instaleze rampe de acces și facilități adaptate necesităților sale. Reclamantul a contestat acest lucru, argumentând că lipsa exemplelor de practică națională în acest domeniu indica faptul că rezultatul unei astfel de proceduri ar fi fost incert, în absența unui temei juridic suficient de clar și previzibil în dreptul intern.

Curtea observă că, începând din 1999, statul pârât a instituit un cadru legislativ special, care le impunea diverselor instituții publice să asigure accesibilitatea persoanelor cu handicap la clădirile acestora. Gama de entități vizate de această cerință privind accesibilitatea s-a extins treptat și, din 2004, toți prestatorii de servicii către populație, din sectorul public sau privat, au fost obligați să asigure accesibilitatea persoanelor cu handicap la clădirile acestora. Alături de această legislație specială, dreptul intern include dispoziții generale – conținute în Codul civil – care conferă unui creditor dreptul de a solicita executarea unei obligații de a face o anumită acțiune și, în cazul neexecutării, să primească despăgubiri (art. 1075 C. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor). Codul civil prevede, de asemenea, că, nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate să fie autorizat să o aducă el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului (art. 1077 C. civ. – a se vedea supra, pct. 39).

Pe baza celor menționate anterior, Curtea concluzionează că o interpretare a dispozițiilor generale ale Codului civil, coroborate cu dispozițiile speciale ale OUG nr. 102/1999 sau ale Legii nr. 448/2006 privind obligațiile esențiale ale diverselor instituții publice și private, ar fi putut constitui un temei juridic suficient de sigur și previzibil pentru examinarea unui capăt de cerere având ca obiect remedierea oricăror deficiențe în ceea ce privește accesibilitatea.

Dreptul intern include, în plus, dispoziții de natură procedurală, care autorizează o instanță să dispună măsuri vremelnice în cadrul procedurilor urgente, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi sau pentru a preveni o pagubă iminentă și care nu s-ar putea repara. În temeiul acestor dispoziții, orice parte interesată poate introduce o cerere de ordonanță președințială la o instanță competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului. Instanța are obligația de a examina o astfel de cerere de urgență și cu precădere și să răspundă la aceasta printr-o ordonanță executorie (a se vedea supra, pct. 41). În consecință, o cerere formulată pe acest temei i-ar fi putut permite reclamantului obținerea unei reparații pentru capetele sale de cerere din prezenta cauză.

Curtea subliniază, în cele din urmă, că exemplele de practică internă furnizate de Guvern, în special hotărârea Tribunalului Galați (a se vedea supra, pct. 51), indică faptul că respectiva cale de atac citată de acesta avea perspective rezonabile de reușită. În cauza cu care a fost sesizat Tribunalul Galați, o persoană aflată într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului a obținut o decizie, prin care asociația de proprietari a blocului de apartamente în care aceasta locuia a adoptat măsuri urgente pentru a face accesibile zonele comune ale clădirii. Într-adevăr, măsurile erau provizorii și urmau să fie confirmate după examinarea fondului cauzei, dar, totuși, hotărârea prin care instanța a dispus măsurile respective a fost definitivă și executorie.

Guvernul a prezentat, de asemenea, o hotărâre definitivă a Judecătoriei București, arătând că persoanele aflate într-o situație comparabilă sau similară celei a reclamantului au dreptul să formuleze plângeri în fața instanțelor civile, dacă acestea consideră că anumite instituții și-au îndeplinit obligațiile de a asigura accesibilitatea într-o manieră nesatisfăcătoare sau neadecvată (a se vedea supra, pct. 49). Curtea nu poate face speculații cu privire la ce ar fi hotărât instanța în cauză, dacă deficiența cu care a fost sesizată nu ar fi fost remediată până la data pronunțării hotărârii sale. Cu toate acestea, niciun element din documentele aflate la dispoziția Curții nu sugerează că judecătoria, care efectuase o vizită la fața locului, cu scopul de a evalua acuzațiile reclamantului, nu ar fi dispus ca entitatea în cauză să adopte măsuri pentru a remedia deficiențele pe care le constatase, în afară de impunerea unei amenzi.

Deși majoritatea exemplelor oferite de Guvern datează din perioada ulterioară formulării cererii în prezenta cauză ( a contrario , între alte exemple, Sürmeli , citată anterior, pct. 110; Norbert Sikorski , citată anterior, pct. 115; Zutter , citată anterior), Curtea consideră că Guvernul a arătat într-o măsură suficientă (a se vedea supra, pct. 44-52 și 65-67) că respectiva cale de atac, de a cărei neepuizare îl acuză pe reclamant, nu poate fi ignorată pe motiv că nu era accesibilă sau efectivă. Contrar afirmațiilor reclamantului, care a declarat că lipsa disponibilității unor exemple privind aceste aspecte semnala o lipsă a previzibilității și clarității dreptului intern, Curtea consideră că absența unui volum de jurisprudență națională consacrată, din perioada anterioară depunerii cererii în prezenta cauză, poate fi explicată prin faptul că respectiva cale de atac la care a făcut referire Guvernul – care nu era nici nouă și nici specială – a fost utilizată rar, ceea ce nu este deloc surprinzător, având în vedere că este vorba despre o ramură relativ recentă din dreptul intern, care a apărut odată cu tendința existentă în dreptul și practica internaționale de a acorda o protecție sporită drepturilor persoanelor cu handicap, atât în ceea ce privește aceste drepturi, cât și obligațiile corespunzătoare ale statelor.

Curtea reiterează că, în cadrul unui sistem juridic în care drepturile fundamentale sunt protejate de Constituție și de lege, persoana vătămată este cea care are obligația de a verifica întinderea acestei protecții și de a permite instanțelor interne să aplice aceste drepturi și, după caz, să le dezvolte, exercitându-și competența de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis , A, B și C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 142, CEDO 2010]. În prezenta cauză, dacă reclamantul avea îndoieli cu privire la posibilitatea de a obține o decizie a instanței, acesta avea obligația să le elimine, adresându-se instanțelor interne.

Cert este că, totuși, reclamantul nu a sesizat instanțele civile în vederea obținerii unei hotărâri care să oblige universitățile în cauză să instaleze rampe de acces și alte facilități adaptate necesităților sale. Curtea nu poate constata alte circumstanțe care ar fi putut scuti reclamantul de obligația de a utiliza această cale de atac.

Având în vedere că Guvernul a declarat că existau mai multe căi de atac interne pe care reclamantul ar fi putut să le utilizeze, Curtea va examina în continuare dacă vreuna din celelalte căi de atac ar fi fost efectivă. (ii) Acțiunea în răspundere civilă delictuală

Guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune în fața instanțelor civile, în temeiul dispozițiilor Codului civil, care reglementau răspunderea civilă delictuală la momentul faptelor, cu scopul de a se pronunța o decizie prin care universitățile în cauză să fie obligate să repare orice prejudiciu cauzat acestuia. În replică, reclamantul a susținut că această cale de atac nu ar fi avut perspective rezonabile de reușită, având în vedere că Legea nr. 448/2006 eliminase termenele limită pentru realizarea îmbunătățirilor privind accesibilitatea, o evoluție care, în opinia lui, a făcut foarte dificilă stabilirea culpei entităților care nu îndeplinesc această cerință.

Guvernul a furnizat Curții două exemple de practică internă, unul privind nerespectarea cerințelor privind accesibilitatea, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 448/2006, și celălalt privind deficiențele existente după intrarea în vigoare a legii (a se vedea supra, pct. 46, 47 și 49).

Curtea reiterează că existența unor simple îndoieli privind șansele de reușită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea respectivei căi de atac [a se vedea, de exemplu, Van Oosterwijck împotriva Belgiei , 6 noiembrie 1980, pct. 37; seria A nr. 40, și MPP Golub împotriva Ucrainei (dec.), nr. 6778/05, CEDO 2005 ‑ XI]. Dimpotrivă, adresându-se instanței competente, reclamantul ar fi creat o oportunitate pentru dezvoltarea jurisprudenței interne referitoare la acest subiect, fapt care ar fi putut fi benefic oricărei alte persoane aflate într-o situație similară sau comparabilă. Astfel, Curtea concluzionează că motivele invocate de reclamant pentru a justifica neintroducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală nu sunt convingătoare. (iii) Căi de atac ale deciziilor succesive de exmatriculare a reclamantului de la universitate

Curtea observă că, deși reclamantul a fost exmatriculat de mai multe ori de la universitățile la care era înscris, acesta nu a contestat niciodată deciziile autorităților universitare de a-l exmatricula. Cu toate acestea, practica constantă a instanțelor naționale la momentul faptelor indică faptul că o decizie a unei universități de a exmatricula un student era considerată o măsură administrativă unilaterală, care putea fi contestată, ca atare, în fața instanțelor administrative, care aveau competențe depline de anulare a deciziei respective, în cazul în care era necesar (a se vedea supra, pct. 56).

Reclamantul nu a profitat de această oportunitate oferită de dreptul intern. Totuși, având în vedere că, în cel puțin două cazuri (a se vedea supra, pct. 15 și 26), acesta a fost exmatriculat din cauza faptului că nu acumulase suficiente credite pentru a finaliza anul de studiu, acesta ar fi putut argumenta, cu aceste ocazii, că insuficiența creditelor s-a datorat în mare parte faptului că universitățile în cauză nu i-au asigurat accesul la clădirile și serviciile lor, în ciuda obligației de a face acest lucru, în temeiul OUG nr. 102/1999 și al Legii nr. 448/2006, astfel cum au fost modificate. Astfel, reclamantul ar fi putut obține anularea deciziilor de exmatriculare și reînscrierea la universitate și, în plus, ar fi putut primi credite pentru materiile studiate în anii precedenți. Astfel, ar fi putut obține examinarea situației sale academice de către autoritățile universităților, în conformitate cu principiile generale ale egalității și nediscriminării, care reglementează accesul la instituțiile de învățământ superior la nivel național.

Având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că această cale de atac era efectivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție.

În orice caz, trebuie admis faptul că, în perioada 2001-2006, Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești i-a permis reclamantului să beneficieze de diverse măsuri ad hoc, prin care autoritățile universității au încercat să depășească dificultățile cu care acesta era probabil să se confrunte, până la finalizarea lucrărilor de instalare a rampelor de acces și a altor facilități speciale. Reclamantul nu a contestat măsurile respective, nici la momentul adoptării lor, nici într-o etapă ulterioară, atunci când a ajuns să considere că acestea nu răspundeau nevoilor sale.

Din aceste motive, Curtea concluzionează că argumentele invocate de reclamant pentru a justifica necontestarea deciziilor de exmatriculare de la universitate nu sunt convingătoare.

Având în vedere concluziile la care a ajuns la pct. 102, 106 și 111 supra, Curtea nu consideră necesar să mai examineze celelalte posibile căi de atac, la care a făcut referire Guvernul. Cu toate acestea, Curtea va examina dacă circumstanțele invocate de reclamant la pct. 79 și 80 supra ar fi putut să îl scutească de obligația de a utiliza căile de atac pe care le avea la dispoziție și ar fi fost efective (a se vedea Sejdovic , citată anterior, pct. 55). (c) Alte circumstanțe care l-ar putea scuti pe reclamant de obligația de a epuiza căile de atac interne

Curtea observă că clădirile care găzduiau Judecătoria și Tribunalul Pitești nu erau echipate pentru a răspunde necesităților persoanelor cu handicap în perioada în care reclamantul a încercat, fără succes, să studieze pentru obținerea unei diplome universitare (a se vedea supra, pct. 33). Totuși, aceste circumstanțe nu l-ar fi putut împiedica pe reclamant să sesizeze instanțele, în scris sau prin intermediul unui reprezentant, precum un avocat sau mătușa acestuia, care acționa în calitate de asistent personal al său [a se vedea, mutatis mutandis , Farcaș și alții împotriva României (dec.), nr. 67020/01, pct. 48 ‑ 54, 10 noiembrie 2005]. Într-adevăr, acesta a procedat de o astfel de manieră cu alte ocazii (a se vedea supra, pct. 33 in fine ) și nu a prezentat Curții niciun argument care ar putea justifica faptul că nu a acționat similar în ceea ce privește capetele de cerere care fac obiectul prezentei cereri. Așadar, Curtea concluzionează că inaccesibilitatea clădirilor care găzduiesc instanțele în cauză nu constituiau un obstacol de nedepășit, care să îl împiedice pe reclamant să utilizeze toate căile de atac efective pe care le avea la dispoziție.

În cele din urmă, reclamantul a argumentat că, deoarece legea nu prevedea niciun termen limită pentru realizarea lucrărilor pentru asigurarea accesibilității clădirilor de utilitate publică și având în vedere că erau implicate un număr mare de părți interesate, nu ar fi rezonabil și practic să se aștepte din partea persoanelor particulare să inițieze multiple proceduri îndelungate și costisitoare împotriva numeroșilor prestatori de servicii în cauză. În acest sens, Curtea reiterează încă o dată că este un principiu esențial faptul că mecanismul de protecție instituit de Convenție este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului și acest lucru este valabil în special în ceea ce privește cererile care, precum în prezenta cauză, au legătură cu aspecte ale politicii economice și sociale care implică cheltuieli publice; statele au resurse limitate, iar autoritățile naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanță internațională să stabilească modul în care acestea trebuie să fie alocate, ținând seama de nevoile și condițiile locale [a se vedea, mutatis mutandis , Mółka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006-IV, și Sentges împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 27677/02, 8 iulie 2003]. d) Concluzii

Așadar, Curtea constată că nu au fost stabilite motive pentru a putea exclude aplicarea art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, consideră că reclamantul nu a oferit instanțelor naționale posibilitatea, pe care art. 35 din Convenție este destinat, în principiu, să o acorde statelor contractante, respectiv posibilitatea de a împiedica sau de a remedia încălcările Convenției prin intermediul propriului sistem juridic (a se vedea, între alte autorități, Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 72, seria A nr. 39, și Cardot împotriva Franței , 19 martie 1991, pct. 36, seria A nr. 200). În consecință, excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne trebuie să fie admisă.

Rezultă că cererea trebuie respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 35 § 1 și § 4 in fine din Convenție. II. Alte excepții preliminare

Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul nu avea statutul de victimă în sensul art. 34 din Convenție și că art. 8 din Convenție, interpretat separat sau coroborat cu art. 14, nu era aplicabil faptelor cauzei. Având în vedere concluzia la care a ajuns mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să examineze aceste alte excepții preliminare. Pentru aceste motive, CURTEA, cu majoritate, declară inadmisibile celelalte capete de cerere. Grefier adjunct PREȘEDINTE Johan Callewaert Dean Spielmann