Sözen împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 51476/12 SÖZEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată anterior la 8 iunie 2012, După ce a intenționat, face următoarea decizie CU FAȚA reclamanta, dl Serpil Sözen, este cetățean turc, născut în 1943 și rezident în Konya. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 septembrie 2008, fiica reclamantei s-a dus la clinica H.Ș. La 21 septembrie și 19 noiembrie 2008, a fost implantată cu succes cinci embrioni, dintre care trei au fost reușiți.

La 19 noiembrie 2008, medicii clinici au efectuat o operație de reducere a numărului de embrioni la doi, ca urmare a căreia starea de sănătate a pacientei s-a degradat. La 2 ianuarie 2009, suferind de o pierdere intensă de lichid, fiica reclamantei s-a dus la serviciul de urgență al clinicii. Medicul ei a trimis-o la un spital de la Facultatea de Medicină a Universității din Ankara. La 8 ianuarie 2009, pacienta a pierdut unul dintre cei doi embrioni și a suferit o sutură vaginală pentru a preveni pierderea celui de-al doilea embrion. La 9 ianuarie 2009, ca urmare a unei complicații, fiica reclamantei a pierdut al doilea embrion.

La 10 ianuarie 2009, la data la care a murit, la o dată nespecificată, reclamanta a depus o plângere la tribunalul din Ankara împotriva medicilor de la Facultatea de Medicină a Universității din La 26 ianuarie 2010, un comitet de experiență al Universității din Ankara, format din trei profesori de drept, a autorizat inițierea procedurilor împotriva medicilor acuzați. La 29 aprilie 2010, Consiliul de Stat a acceptat recursul în opoziție introdus de medicii în cauză și a anulat autorizația. Înalța instanță este ima că . . Un comitet compus exclusiv din juriști, … a spune de persoane care nu au nicio competență medicală, nu a putut autoriza în mod corect urmărirea penală prin simpla colectare a depozițiilor de la reclamanți și de la persoanele acuzate și fără obținerea în prealabil a unei expertize medicale pentru a stabili dacă medicii au acționat în conformitate cu normele de laart, nici măcar a consultat raportul de autopsie al Institutului de Medicină Legală.

Pe de altă parte, un astfel de comitet trebuia să fie format din persoane din afara universității la care erau implicați persoanele în cauză. La 4 iulie 2011, un nou comitet format din trei profesori în ginecologie-obstetrică ai unei alte universități a refuzat să autorizeze urmărirea penală pe motiv că medicii nu au făcut nicio dovadă de neglijență. În decembrie 2011, Consiliul de Stat a respins acțiunea în opoziție introdusă de recurentă împotriva acestei decizii. Această decizie a fost notificată recurentei la 23 decembrie 2011. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, recurenta reproșează instanțelor judiciare că nu a condus la decesul fiicei sale din cauza neglijenței personalului medical.

Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiunile recurentei, întemeiate pe articolele 6 și 13, solicită o examinare pe teren a articolului 2 din convenție. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În acest sens, Curtea nu a conchis în dosar că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nici o perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 51476/12 Serpil SÖZEN contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de : Peer Lorenzen, président, András Sajó, Nebojša Vučinić, juges, et de Atilla Nalbant, greffier adjoint de section f.f. Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 2012, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Serpil Sözen, est une ressortissante turque, née en 1943 et résidant à Konya. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 19 septembre 2008, la fille de la requérante se rendit à la clinique H.Ș. (« la clinique ») pour un essai de fécondation in vitro . Les 21 septembre et 19 novembre 2008, elle se fit implanter cinq embryons, dont trois avec succès.

Le 19 novembre 2008, les médecins de la clinique effectuèrent une opération de réduction du nombre d’embryons à deux, intervention à la suite de laquelle l’état de santé de la patiente se dégrada. Le 2 janvier 2009, souffrant d’une perte intensive de liquide, la fille de la requérante se rendit au service des urgences de la clinique. Son médecin traitant la fit transférer vers l’hôpital de la faculté de médecine de l’Université d’Ankara. Le 8 janvier 2009, la patiente perdit l’un des deux embryons et subit une suture vaginale afin d’empêcher la perte du second embryon. Le 9 janvier 2009, suite à une complication, la fille de la requérante perdit le deuxième embryon. Le 10 janvier 2009, l’intéressée décéda.

A une date non précisée, la requérante déposa une plainte auprès du parquet d’Ankara à l’encontre des médecins de la faculté de médecine de l’Université d’Ankara pour négligences ayant entraîné la mort sans intention de la donner. Le 26 janvier 2010, un comité d’expertise de l’Université d’Ankara composé de trois professeurs de droit décida d’autoriser l’ouverture de poursuites à l’encontre des médecins accusés. Le 29 avril 2010, le Conseil d’Etat accueillit le recours en opposition introduit par les médecins mis en cause et annula l’autorisation.

La haute juridiction estima qu’un comité exclusivement composé de juristes, c’est ‑ à ‑ dire de personnes n’ayant aucune compétence médicale, ne pouvait à bon droit autoriser des poursuites en se contentant de recueillir les dépositions des plaignants et des personnes mises en cause et sans avoir au préalable obtenu une expertise médicale pour déterminer si les médecins avaient agi dans les règles de l’art, ni même consulté le rapport d’autopsie de l’Institut de médecine légale. Par ailleurs, un tel comité devait être composé de personnes extérieures à l’université à laquelle les personnes mises en cause étaient rattachées. Le 4 juillet 2011, un nouveau comité composé de trois professeurs en gynécologie-obstétrique d’une autre université refusa d’autoriser les poursuites au motif que les médecins n’avaient fait preuve d’aucune négligence.

Le 1 er décembre 2011, le Conseil d’Etat rejeta le recours en opposition introduit par la requérante contre cette décision. Cette décision fut notifiée à la requérante le 23 décembre 2011. GRIEFS Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la requérante reproche aux instances judiciaires de ne pas avoir conduit d’investigations au sujet du décès de sa fille qui serait dû aux négligences du personnel médical. EN DROIT La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs de la requérante, tirés des articles 6 et 13, appellent un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention. Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale.

Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée ( Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 51, CEDH 2002 ‑ I). La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales.

Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir, Karakoca c. Turquie (déc.), n o 46156/11, CEDH 21 mai 2013). En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit, dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Atilla Nalbant Peer Lorenzen Greffier adjoint f.f. Président