SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 56453/09 Emin ERGÜN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nabant, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată anterior la 14 octombrie 2009, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOARE reclamantul, Emin Ergün, este un cetățean turc, născut în 1978 și are rezidență în mai multe țări. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul S. chenetintullum, avocat la mail. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 20 ianuarie 2008, soția reclamantului a murit ca urmare a unei hemoragii după ce a născut într-un spital public d La 31 decembrie 2008, un inspector de la Ministerul Sănătății a pregătit, pe baza raportului de competență al institutului de medicină legală d La 19 ianuarie 2009, administrația a decis să nu autorizeze inițierea urmăririi penale, având în vedere raportul de examinare preliminară, raportul de autopsie și raportul de expertiză. La 17 martie 2009, Curtea Administrativă Regională a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei administrației. Potrivit reclamantului, decizia Curții Administrative Regionale i-ar fi fost notificată la 20 aprilie 2009. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la viață al soției sale și declară că aceasta din urmă nu a beneficiat de un tratament adecvat. În plus, el susține că raportul de competență conține informații incorecte și că comitetul care l-a pregătit nu era independent. Invocând art. 13, se plânge de decizia Curții Administrative Regionale, care, în opinia sa, ar fi superficială și insuficient motivată. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiile reclamantului fac apel la o examinare pe teren a articolului 2 din Convenție. Curtea consideră că t ă ț iul întemeiat pe art. 13 este absorbit de art. 2. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH 21 mai 2013). În speță, reclamantul nu este evaluat în prealabil al posibilității de a face o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a profesioniștilor din domeniul sănătății în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a conchis în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte
Requête n
o
56453/09
Emin ERGÜN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Emin Ergün, est un ressortissant turc, né en 1978 et résidant à İzmir. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 20 janvier 2008, l’épouse du requérant décéda suite à une hémorragie après un accouchement dans un hôpital public d’İzmir.
Le 21 janvier 2008, le requérant déposa une plainte au parquet d’İzmir à l’encontre du personnel médical. Le parquet d’İzmir renvoya le dossier à la préfecture d’İzmir qui le renvoya à son tour au ministère de la Santé.
Le 31 décembre 2008, un inspecteur du ministère de la Santé prépara, sur la base du rapport d’expertise de l’institut de médecine légale d’İzmir, un rapport d’examen préliminaire indiquant qu’il n’y avait pas lieu d’engager de poursuites.
Le 19 janvier 2009, l’administration décida de ne pas autoriser le déclenchement de poursuites pénales au vu du rapport d’examen préliminaire, du rapport d’autopsie et du rapport d’expertise.
Le 17 mars 2009, la cour administrative régionale rejeta l’opposition introduite par le requérant à l’encontre de la décision de l’administration.
Selon le requérant, la décision de la cour administrative régionale lui aurait été notifiée le 20 avril 2009.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au droit à la vie de son épouse et allègue que cette dernière n’a pas bénéficié d’un traitement adéquat. En outre, il soutient que le rapport d’expertise contient des informations incorrectes et que le comité qui l’a préparé n’était pas indépendant.
Invoquant l’article 13, il se plaint de la décision de la cour administrative régionale qui serait selon lui superficielle et insuffisamment motivée.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs du requérant appellent un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention. La Cour considère que le grief tiré de l’article 13 se trouve absorbé par l’article 2.
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
mai 2013).
En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des professionnels de la santé mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président