SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 47932/12 PEK GÜNGÖR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 23 mai 2012, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie CU FAPT pe reclamantă, dl Pek Güngör, este o resortisantă turcă născută în 1988 și rezidentă în Adana. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Nurie Bek, avocată la Adana. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 21 septembrie 2011, recurenta a suferit o intervenție chirurgicală lapedicită efectuată de un medic intern la Urgențele Spitalului Numune d Mama reclamantei a alertat un medic care i-a resuscitat inima și i-a administrat oxigen. Recurenta a supraviețuit, dar a continuat să sufere de detresă respiratorie timp de o lună. La 23 septembrie 2011, Comisia a depus o plângere la Parchetul din Adana împotriva a trei medici de la spital. La 23 noiembrie 2011, Tribunalul din Adana a decis să nu acorde autorizația necesară pentru inițierea procedurilor penale. La 29 februarie 2012, Tribunalul Administrativ Regional a respins acțiunea în opoziție formulată împotriva deciziei prefecturii în lumina raportului de analiză preliminară și a documentelor anexate. Această decizie a fost notificată recurentei la 28 martie 2012. Fără a invoca dispozițiile speciale ale Convenției, recurenta denunță o încălcare a dreptului său la viață și a dreptului său la un proces echitabil pentru că a suferit un stop cardiac din cauza erorilor comise în timpul operației chirurgicale care aproape au cauzat moartea ei. Ea se plânge că nu a dispus de un sistem judiciar adecvat. În special, ea reproșează instanțelor penale că nu a efectuat suficiente cercetări, că nu și-a luat în considerare cererile de analiză a înregistrărilor video efectuate în cadrul spitalului și că a respins, fără motiv, recursul său în opoziție. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiile recurentei solicită o examinare pe teren a articolului 8 din Convenție. Curtea amintește că aspectele legate de protecția integrității morale și fizice a persoanelor, de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate și de consimțământul lor în această privință intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din convenție. În această privință, Curtea amintește, de asemenea, că principiile referitoare la protecția prin legea dreptului la viață consacrată de art. 2 sunt valabile și în cazul încălcării grave a integrității fizice care intră sub incidența articolului 8 (Trocellier c. Franța, (dec.) n 757/72/01, 5 octombrie 2006). În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a conchis în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte
Requête n
o
47932/12
İpek GÜNGÖR
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mai 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
İpek Güngör, est une ressortissante turque née en 1988 et résidant à Adana. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
Nuriye Bek, avocate à Adana.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 septembre 2011, la requérante subit une opération de l’appendicite effectué par un médecin interne aux urgences de l’hôpital Numune d’Adana («
l’hôpital
»). Des complications respiratoires survinrent en raison d’un réveil précoce de l’anesthésie. La mère de la requérante alerta un médecin qui effectua un massage cardiaque et lui administra de l’oxygène. La requérante survécut mais continua à souffrir d’une détresse respiratoire pendant le mois suivant.
Le 23 septembre 2011, elle introduisit une plainte auprès du parquet d’Adana à l’encontre de trois médecins de l’hôpital.
Le 23 novembre 2011, la préfecture d’Adana décida de ne pas accorder l’autorisation nécessaire pour initier des poursuites.
Le 29 février 2012, le tribunal administratif régional rejeta le recours en opposition formée contre la décision de la préfecture au vu du rapport d’analyse préliminaire et des documents annexés. Ladite décision fut notifiée à la requérante le 28 mars 2012.
Sans invoquer de disposition particulière de la Convention, la requérante dénonce une atteinte à son droit à la vie et à son droit à un procès équitable pour avoir subi un arrêt cardiaque en raison des erreurs commises pendant l’opération chirurgicale
qui ont presque causé sa mort. Elle se plaint de n’avoir pas disposé d’un système judiciaire adéquat. Plus particulièrement, elle reproche aux instances pénales de ne pas avoir effectué suffisamment de recherche, de ne pas avoir pris en considération ses demandes d’analyse des enregistrements vidéo effectués au sein de l’hôpital, et d’avoir rejeté, sans motifs, son recours en opposition.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs de la requérante appellent un examen sur le terrain de l’article 8 de la Convention.
La Cour rappelle que les questions liées à la protection de l’intégrité morale et physique des individus, à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu’à leur consentement à cet égard entrent dans le champ de l’article 8 de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle également que les principes relatifs à la protection par la loi du droit à la vie consacré par l’article 2 valent également pour les atteintes graves à l’intégrité physique relevant de l’article 8 (
Trocellier c. France
, (déc.) n
o
75725/01, 5
octobre 2006).
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir,
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
21
mai 2013).
En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président