YAZGAN c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 10547/12 Șükran Yazgan împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată anterior la 1 februarie 2012, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie în faa reclamantei, domnul Șükran Yazgan, este un resortisant turc, născut în 1963 și rezident în Van. Aceaceasta este reprezentată în faa Curii de către domnul Güler, avocat în Van. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 21 martie 2005, recurenta a suferit o intervenție chirurgicală pentru a-i remedia durerile articulare cauzate de o cădere. La 30 martie 2011, a ieșit din spital. La o dată nespecificată, a mers la o instituție privată din Van, unde medicii au informat că prima intervenție nu fusese efectuată în mod corespunzător. Mai târziu, a trebuit să se opereze a patra oară într-un spital din Ankara. De la aceste intervenții, ea a fost handicapată. La o dată nespecificată, a depus o plângere la Parchetul din Tarsus, care a dat un ordin de nejudiciare. La 11 aprilie 2011, curtea din Mercin a respins acțiunea în opoziție a recurentei. Această decizie a fost notificată recurentei la 16 mai 2011. GRIFS invocând articolele 2 și 8 din convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la viață și a dreptului său la respectarea vieții private din cauza prejudiciului material și moral cauzat de neglijența medicilor responsabili de tratamentul său medical. În plus, aceasta le reproșează acestora că nu au fost informați în mod corespunzător cu privire la riscurile de complicații și la consecințele intervențiilor chirurgicale efectuate. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, Comisia susține că ordonanța de nejudiciare a fost pronunțată fără a se efectua o investigație suficientă. În plus, aceasta susține că instanțele judiciare care trebuie să cunoască cauza sa nu erau independente și imparțiale. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că toate obiecțiunile recurentei solicită o examinare pe teren a articolului 8 din Convenție. Curtea consideră că obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 13 sunt absorbite de art. 8. Curtea amintește că aspectele legate de protecția integrității morale și fizice a persoanelor, de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate și de consimțământul lor în această privință intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din convenție. În această privință, Curtea amintește, de asemenea, că principiile referitoare la protecția prin legea dreptului la viață consacrată de art. 2 sunt valabile și în cazul încălcării grave a integrității fizice care intră sub incidența articolului 8 (Trocellier c. Franța, (dec.) n 757/72/01, 5 octombrie 2006). În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH 21 mai 2013). În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicului pus în discuție și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne, fiind de acord cu faptul că, având în vedere această constatare, Curtea nu trebuie să se pronunțe asupra chestiunii respectării regulii celor șase luni în raport cu data încheierii procedurii penale intentate în speță. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Atilla Nabant Peer Lorenzen Ministru adjunct f.f. președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

10547/12

Șükran YAZGAN

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de

:

Peer Lorenzen,

président,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

juges,

et de Atilla Nalbant,

greffier adjoint de section f.f

.

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1er février 2012,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Șükran Yazgan, est une ressortissante turque, née en 1963 et résidant à Van. Elle est représentée devant la Cour par M

e

İ. Güler, avocat à Van.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 mars 2005, la requérante subit une opération chirurgicale pour remédier à ses douleurs articulaires dues à une chute.

Le 30 mars 2011, elle sortit de l’hôpital.

A une date non précisée, elle se rendit dans un établissement privé de Van, où les médecins l’informèrent que la première intervention n’avait pas été correctement réalisée. Elle y subit deux nouvelles opérations.

Plus tard, elle dut se faire opérer une quatrième fois dans un hôpital d’Ankara.

Depuis ces interventions, elle est handicapée.

A une date non précisée, elle déposa une plainte auprès du parquet de Tarsus qui rendit une ordonnance de non-lieu.

Le 11 avril 2011, la cour d’assises de Mersin rejeta le recours en opposition de la requérante. Cette décision fut notifiée à la requérante le 16

mai 2011.

GRIEFS

Invoquant les articles 2 et 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit à la vie et à son droit au respect de sa vie privée en raison du préjudice matériel et moral résultant des négligences des médecins responsables de son traitement médical. En outre, elle reproche à ces derniers de ne pas l’avoir correctement informée sur les risques de complication et les conséquences des interventions chirurgicales subies.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, elle soutient que l’ordonnance de non-lieu a été rendue sans qu’une investigation suffisante ne soit effectuée. Elle allègue en outre que les instances judiciaires appelées à connaître de sa cause n’étaient pas indépendantes et impartiales.

EN DROIT

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que l’ensemble des griefs de la requérante appelle un examen sur le terrain de l’article 8 de la Convention. La Cour considère que les griefs tirés des articles 6 et 13 se trouvent absorbés par l’article 8.

La Cour rappelle que les questions liées à la protection de l’intégrité morale et physique des individus, à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu’à leur consentement à cet égard entrent dans le champ de l’article 8 de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle également que les principes relatifs à la protection par la loi du droit à la vie consacré par l’article 2 valent également pour les atteintes graves à l’intégrité physique relevant de l’article 8 (

Trocellier c. France

, (déc.) n

o

75725/01, 5 octobre 2006).

Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (

Calvelli et Ciglio c. Italie

[GC], n

o

32967/96, § 51, CEDH 2002

‑

I).

La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir

Karakoca c. Turquie

(déc.), n

o

46156/11, CEDH 21

mai 2013).

En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle du médecin mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§

1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes, étant entendu qu’eu égard à ce constat, la Cour n’a pas à s’attarder sur la question du respect de la règle des six mois par rapport à la date de clôture de la procédure pénale intentée en l’espèce.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Atilla Nalbant

Peer Lorenzen

Greffier adjoint f.f.

Président