GÜNGÖR ET AUTRES c. TURQUIE

A DOUA SECȚIUNE DE Cerere n 46766/13 Ylser GÜNGÖR și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 decembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 11 iulie 2013, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, Y olser Güngör, Özlem Güngör, Fatma Güngör și Çi Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de recurente, pot fi rezumate după cum urmează: la 9 iunie 2008, domnul Mehmet Güngör, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 19 octombrie 2010, în urma unei plângeri penale depuse de recurenta Y O cale de atac individuală, care a contestat dreptul la viață al soțului său decedat și dreptul la un proces echitabil. La 28 februarie 2013, CCT a respins acțiunea respectivă pentru incompetență rațională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dreptul intern relevant art. 148 alineatul (3) din Constituție, astfel cum a fost modificat la 13 mai 2010, conferă CCT competența de a examina acțiunile individuale privind drepturile și libertățile fundamentale protejate prin Constituție, precum și prin Convenția europeană a drepturilor omului și protocoalele acesteia, după epuizarea căilor de atac obișnuite. 6216, numai deciziile care au devenit definitive după 23 septembrie 2012 pot face obiectul unei căi de atac individuale. GRIEFS Invocând art. 2 din Convenție, recurentele invocă o încălcare a vieții soțului/tatălui lor, care ar fi decedat din cauza erorilor și neglijenței medicale comise de medicii spitalului privat Toros. În plus, ele reproșează instanței de judecată că a dat curs unui refuz, fără să examineze cu adevărat faptele în cauză, nici să colecteze mărturiile și dovezile relevante și, în plus, se plâng de lipsa motivării în decizia de respingere a acțiunii lor în opoziție din 2 mai 2011. Pe baza articolului 6, recurentele denunță, în sfârșit, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, deoarece Parchetul ar fi dat curs unui refuz fără a efectua nicio instrucțiune demnă de acest nume. ÎN UNGARIA Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că toate obiecțiile recurentelor solicită o examinare pe teren a articolului 2 din Convenție. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH 21 mai 2013). În speță, recurentele nu și-au predominat posibilitatea de a da în judecată o acțiune în despăgubire, acțiune care le-a fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În acest sens, Curtea nu a constatat în dosar nimic care să permită să se concluzioneze că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nici o perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție, cererea trebuie respinsă din motive de neobosire a căilor de atac interne, fiind înțelesă că, în ceea ce privește această constatare, Curtea nu va trebui să reexamineze problema respectării regulii de șase luni în raport cu data încheierii procedurii penale introduse în speță. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Peer Lorenzen Modululer Președinte Anexă Y

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

46766/13

Yılser GÜNGÖR et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 10 décembre 2013 en un comité composé de

:

Peer Lorenzen,

président,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 juillet 2013,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, Yılser Güngör, Özlem Güngör, Fatma Güngör et Çiğdem Eroğlu, sont des ressortissantes turques, nées en 1945, 1981, 1983 et 1986, et résidant à Mersin. Elles sont représentées devant la Cour par M

e

K. Arıkan.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Le 9 juin 2008, M. Mehmet Güngör, l’époux/père des requérantes, se rendit à l’hôpital privé Toros où il subit une opération à cœur ouvert, à la suite de laquelle il décéda d’une complication post-chirurgicale.

Le 19 octobre 2010, suite à une plainte pénale déposée par la requérante Yılser Güngör («

Y.G.

»), le parquet de Mersin rendit une ordonnance de non-lieu.

Le 2 mai 2011, la cour d’assises rejeta le recours en opposition introduit par Y.G. et le non-lieu devint ainsi définitif. Ladite décision lui fut notifiée le 21 juin 2012.

Le 9 octobre 2012, Y.G. saisit la Cour constitutionnelle turque («

CCT

») d’un recours individuel, alléguant une atteinte au droit à la vie de son époux défunt, et à son droit à un procès équitable.

Le 28 février 2013, la CCT rejeta ledit recours pour incompétence

ratione temporis

, sur la base, notamment, de l’article 148 § 3 de la Constitution et l’article provisoire 1 § 8 de la loi n

o

6216 sur l’instauration de la Cour constitutionnelle et ses procédures.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 148 § 3 de la Constitution, tel que modifié le 13 mai 2010, donne compétence à la CCT pour examiner des recours individuels concernant les droits et libertés fondamentaux protégés par la Constitution ainsi que par la Convention européenne des droits de l’homme et ses protocoles, après l’épuisement des voies de recours ordinaires. Selon l’article provisoire 1 § 8 de la loi n

o

6216, seules les décisions devenues définitives après le 23 septembre 2012 peuvent faire l’objet d’un recours individuel.

GRIEFS

Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérantes allèguent une atteinte à la vie de leur époux/père qui serait décédé en raison des erreurs et négligences médicales commises par les médecins de l’hôpital privé Toros. En outre, elles reprochent au parquet d’avoir rendu un non-lieu, sans véritablement examiner les faits en cause, ni recueillir les témoignages et les preuves pertinentes. Elles se plaignent, en outre, de l’absence de motivation dans la décision de rejet de leur recours en opposition du 2 mai 2011.

Se fondant sur l’article 6, les requérantes dénoncent enfin une atteinte à leur droit à un procès équitable, car le parquet aurait rendu un non-lieu sans procéder à aucune instruction digne de ce nom.

EN DROIT

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que l’ensemble des griefs des requérantes appellent un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention.

Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (

Calvelli et Ciglio c. Italie

[GC], n

o

32967/96, § 51, CEDH 2002

‑

I).

La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir,

Karakoca c. Turquie

(déc.), n

o

46156/11, CEDH 21

mai 2013).

En l’espèce, les requérantes ne se sont pas prévalues de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui leur était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier rien qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes, étant entendu qu’eu égard à ce constat, la Cour n’a pas à s’attarder sur la question du respect de la règle des six mois par rapport à la date de clôture de la procédure pénale intentée en l’espèce.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Peer Lorenzen

Greffier

Président

Annexe

Yılser GÜNGÖR

Çiğdem EROĞLU

Özlem GÜNGÖR

Fatma GÜNGÖR