TARAK c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 40171/10 Gülseren TARAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 25 mai 2010, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, domnul Gülseren Tarak, este un cetățean turc născut în 1936 și rezident la Ordu. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 2009, soțul reclamantei a murit la spitalul public din Ordu, în timpul unui tratament cardiologic. La 28 octombrie 2009, administrația a refuzat să autorizeze urmărirea penală împotriva medicilor spitalului. La 23 decembrie 2009, instanța administrativă a respins acțiunea în opoziție formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a administrației. Fără a invoca dispozițiile speciale ale Convenției, recurenta denunță o încălcare a dreptului la viață al soțului său din cauza neglijenței și greșelilor medicilor. ÎN DREPT, Curtea, amanta calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiile recurentei solicită o examinare pe teren la art. 2 din Convenție. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH 21 mai 2013). În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a conchis în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

40171/10

Gülseren TARAK

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de

:

Peer Lorenzen,

président,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

juges,

et de Atilla Nalbant,

greffier adjoint de section f.f.,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mai 2010,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Gülseren Tarak, est une ressortissante turque née en 1936 et résidant à Ordu.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 juin 2009, le mari de la requérante décéda à l’hôpital public d’Ordu lors d’un traitement cardiologique.

Le 28 octobre 2009, l’administration refusa d’autoriser des poursuites pénales à l’encontre des médecins de l’hôpital.

Le 23 décembre 2009, le tribunal administratif d’Ordu rejeta le recours en opposition introduite par la requérante contre cette décision de l’administration.

GRIEFS

Sans invoquer de disposition particulière de la Convention, la requérante dénonce une atteinte au droit à la vie de son époux du fait de la négligence et erreurs des médecins.

EN DROIT

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs de la requérante appellent un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention.

Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (

Calvelli et Ciglio c.

Italie

[GC], n

o

32967/96, § 51, CEDH 2002

‑

I).

La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir

Karakoca c. Turquie

(déc.), n

o

46156/11, CEDH 21

mai 2013).

En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article

35 §§

1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Atilla Nalbant

Peer Lorenzen

Greffier adjoint f.f.

Président