SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 49093/12 Kadriye Semra KARTALMIȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 29 mai 2012, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta, dl Kadriye Semra Kartalmiș, este un cetățean turc, născut în 1947 și rezident în Istanbul. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 februarie 2007, mama reclamantei s-a dus la serviciul de urgență al Facultății de Medicină din Cerrahpașa ( La 4 iunie 2007, reclamanta a depus o plângere la Parchetul lui Fatih împotriva personalului medical al spitalului. La 14 martie 2008, consiliul de administrație al Universității din Ecuador a refuzat să acorde autorizația de a da în judecată. La 18 septembrie 2008, ca urmare a opoziției formulate împotriva deciziei menționate, Consiliul de Stat a decis că instanța trebuia să efectueze o nouă examinare a faptelor, primul fiind defect. La 4 ianuarie 2011, consiliul de administrație a refuzat încă o dată să acorde autorizația de a da în judecată. La 1 iunie 2011, Consiliul de Stat a respins acțiunea în anulare introdusă împotriva celei de-a doua decizii a pârâtului. La 4 august 2011, recurenta a înaintat Consiliului o nouă acțiune care a fost respinsă la 30 noiembrie 2011 pe motiv că hotărârea sa din 1 august 2011 În iunie 2011 a devenit definitivă. GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, recurenta a declarat o încălcare a dreptului la viata mamei sale care ar fi decedat din cauza neglijenței medicilor responsabili de tratamentul său. Ea reproșează acestora din urmă că și-a transferat mama la un alt spital fără a efectua analizele medicale necesare. În plus, aceasta denunță o încălcare a dreptului său de a acționa efectiv, fără a furniza explicații detaliate în această privință. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat în dosar, nimic care să permită să se concluzioneze că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție, cererea trebuie respinsă din motive de neobosire a căilor de atac interne, fiind înțelesă că, în ceea ce privește această constatare, Curtea nu va trebui să reexamineze problema respectării regulii de șase luni în raport cu data încheierii procedurii penale introduse în speță. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Atilla Nalbant Peer Lorenzen Modululr adjunct f.f. Președinte
Requête n
o
49093/12
Kadriye Semra KARTALMIȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3
septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 mai 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Kadriye Semra Kartalmıș, est une ressortissante turque, née en 1947 et résidant à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 19 février 2007, la mère de la requérante se rendit au service des urgences de la faculté de médecine de Cerrahpașa («
l’hôpital
»). Elle se plaignait de douleurs à la poitrine, de nausées et d’une tension artérielle élevée. Elle fut transférée vers un autre hôpital en raison de manque de place. Les analyses médicales ultérieures révélèrent qu’elle avait subi une crise cardiaque. Elle décéda peu après.
Le 4 juin 2007, la requérante déposa une plainte auprès du parquet de Fatih contre le personnel médical de l’hôpital.
Le 14 mars 2008, le rectorat de l’Université d’Istanbul («
le rectorat
») refusa d’accorder l’autorisation d’engager des poursuites.
Le 18 septembre 2008, suite à l’opposition formée contre ladite décision, le Conseil d’Etat décida que le rectorat devait procéder à un nouvel examen des faits, le premier étant défaillant.
Le 4 janvier 2011, le rectorat refusa une nouvelle fois d’accorder l’autorisation d’engager des poursuites.
Le 1
er
juin 2011, le Conseil d’Etat rejeta le recours en annulation introduite contre la deuxième décision du rectorat.
Le 4 août 2011, la requérante introduisit auprès du Conseil d’Etat un nouveau recours lequel fut rejeté le 30 novembre 2011 au motif que son jugement du 1
er
juin 2011 était devenu définitif.
Invoquant l’article 2 de la Convention, la requérante allègue une atteinte au droit à la vie de sa mère qui serait décédée en raison des négligences des médecins responsables de son traitement. Elle reproche à ces derniers d’avoir transféré sa mère vers un autre hôpital sans effectuer les analyses médicales nécessaires.
Elle dénonce, en outre, une atteinte à son droit de recours effectif, sans fournir d’explications détaillées à cet égard.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que l’ensemble des griefs de la requérante appelle un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention.
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir,
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
21
mai 2013).
En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes, étant entendu qu’eu égard à ce constat, la Cour n’a pas à s’attarder sur la question du respect de la règle des six mois par rapport à la date de clôture de la procédure pénale intentée en l’espèce.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président