SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 32768/11 Hasan KOP împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nabant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată la 2 mai 2011, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, Hasan Kop, este un cetățean turc, născut în 1962 și rezident în Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către A. Tamer, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 februarie 2007, tatăl reclamantului, care suferea de o inflamație la nivelul piciorului, al pielii, al febrei și al problemelor de prostată, s-a dus la spitalul public Mehmet Ayd.n unde a fost internat până la 23 martie 2007. La 19 septembrie 2007, el a fost internat pentru insuficiență renală la spitalul public Gazi Samsun, care l-a redirecționat la centrul privat de dializă Cákay. La date nespecificate, el a fost internat de mai multe ori la spitalul public Gazi Samsun pentru perioade scurte de o zi. Mai târziu, tatăl reclamantului, care nu putea nici să mănânce, nici să bea și nici să-și ia medicamentele, s-a dus din nou la spitalul public din Gazi Samsun, care l-a trimis acasă fără să-i administreze vreun tratament. La 15 octombrie 2007, Spitalul public din Gazi Samsun l-a transferat la spitalul public 19 May. La 7 iunie 2010, reclamantul a depus o plângere în vederea urmăririi penale împotriva personalului spitalicesc pentru neglijență medicală. La 28 septembrie 2010, tribunalul din Caarșamba a respins opoziția împotriva ordonanței. Această decizie a fost notificată reclamantului la 3 noiembrie 2010. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului la viață al tatălui său. El îi consideră pe medici responsabili pentru deces, în măsura în care nu ar fi putut determina boala tatălui său și ar fi efectuat un tratament incomplet. În această privință, reclamantul adaugă că medicii de la spitalul din Gazi Samsun și-au spitalizat tatăl de mai multe ori pentru perioade scurte de doar o zi în loc de spitalizare pe o perioadă mai lungă de timp pentru a preveni dezvoltarea bolii sale. Pe de altă parte, el reproșează autorităților judiciare că nu se bazează decât pe raportul Institutului de Medicină Juridică. Invocând articolele 6 și 13, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul că nu s-a intentat nicio urmărire penală împotriva medicilor în cauză. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiunile reclamantului solicită o examinare pe teren a articolului 2 din Convenție. Curtea consideră că obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 13 se găsesc absorbite prin art. 2. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, reclamantul nu este în primul rând evaluat de posibilitatea de a da în judecată o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei posibile răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a conchis în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte
Requête n
o
32768/11
Hasan KOP
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 mai 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hasan Kop, est un ressortissant turc, né en 1962 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
F.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 février 2007, le père du requérant, souffrant d’une inflammation au niveau de sa jambe, d’irritation, de fièvre et de problèmes de prostate, se rendit à l’hôpital public Mehmet Aydın où il fut hospitalisé jusqu’au 23
mars 2007.
Le 19 septembre 2007, il fut hospitalisé pour insuffisance rénale à l’hôpital public de Gazi Samsun qui le redirigea vers le centre de dialyse privé Çokay.
A des dates non précisées, il fut hospitalisé à plusieurs reprises à l’hôpital public de Gazi Samsun pour de courtes périodes d’une journée.
Par la suite, le père du requérant, ne pouvant ni manger, ni boire et ni prendre ses médicaments, se rendit de nouveau à l’hôpital public de Gazi Samsun qui le renvoya chez lui sans lui administrer de traitement.
A une date non précisée, il retourna à l’hôpital public de Gazi Samsun.
Le 15 octobre 2007, l’hôpital public de Gazi Samsun le transféra à l’hôpital public 19 Mayıs où il décéda.
Le 7 juin 2010, le requérant déposa une plainte en vue de poursuites pénales à l’encontre du personnel hospitalier pour négligence médicale.
Celle-ci déboucha sur une ordonnance de non-lieu pour insuffisance des preuves, fondée sur un rapport d’expertise de l’Institut de médecine légale.
Le 28 septembre 2010, la cour d’assises de Çarșamba rejeta l’opposition contre l’ordonnance. Ladite décision fut notifiée au requérant le 3
novembre 2010.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte au droit à la vie de son père. Il tient les médecins pour responsables du décès dans la mesure où ils n’auraient pas pu déterminer la maladie de son père et qu’ils auraient effectué un traitement incomplet. A cet égard, le requérant ajoute que les médecins de l’hôpital public de Gazi Samsun ont hospitalisé son père à différentes reprises pour de courtes durées d’une journée seulement au lieu de l’hospitaliser sur une plus longue période pour prévenir le développement de sa maladie. Par ailleurs, il reproche aux autorités judiciaires de ne s’être fondées que sur le rapport de l’Institut de médecine légale.
Invoquant les articles 6 et 13, le requérant soutient qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable en ce qu’aucune poursuite n’a été engagée à l’encontre des médecins mis en cause.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs du requérant appellent un examen sur le terrain de l’article 2 de la Convention. La Cour considère que les griefs tirés des articles 6 et 13 se trouvent absorbés par l’article 2.
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
21
mai 2013).
En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§
1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président