CtEDO 03.09.2013 Auto

ERDEM c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
03.09.2013
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ERDEM c. TURQUIE (CtEDO, 2013)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 2551/10 Mehmet ERDEM și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată anterior la 15 aprilie 2010, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dnii Mehmet Erdem, Cengiz Erdem, Yavuz Erdem, Deniz Erdem și Umut Erdem sunt resortisanți turci, născuți în 1943, 1970, 1969, 1973 și 1975, și își au reședința în La 27 iulie 2007, Halime Erdem, soția reclamantului, Mehmet Erdem și mama celorlalți reclamanți, se pot adresa spitalului public Pendik (la spitalul Pendik) pentru o intervenție chirurgicală a hemoroizilor. Ea a murit în timpul anesteziei, în ciuda eforturilor medicilor de a o resuscita. La 13 noiembrie 2008, reclamanții au depus o plângere în vederea urmăririi penale împotriva personalului spitalicesc pentru neglijență medicală. Aceasta a condus la o ordonanță de nejudiciare, la 22 ianuarie 2010, ca urmare a refuzului administrației de a autoriza urmărirea penală pe motiv că nici o neglijență a personalului spitalicesc nu a fost de condamnat. Acțiunea în opoziție a fost respinsă la 8 martie 2010 de către instanța de judecată a lui Kadćköy. GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții susțin că moartea lui Halime Erdem este rezultatul neglijenței medicale a personalului spitalicesc. Invocând articolele 6 și 13, reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil din cauza refuzului administrației de a acorda o autorizație pentru a iniția proceduri penale și, în plus, susțin că instanțele interne nu sunt independente și imparțiale. Invocând art. 14, reclamanții susțin că obligația de a obține o autorizație de a iniția proceduri penale împotriva funcționarilor publici constituie o formă de discriminare. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiile reclamanților solicită o examinare pe teren a articolului 2 din Convenție. Curtea consideră că obiecțiile întemeiate pe articolele 6 și 13 sunt absorbite de art. 2. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, reclamanții nu au luat în considerare posibilitatea de a efectua o acțiune în despăgubire, care le-a fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei posibile răspunderi a profesioniștilor din domeniul sănătății în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În acest sens, Curtea nu a conchis în dosar că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nici o perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra caracterului singular al articolului 14, acesta neprezentând, ca atare, nicio problemă în orice aspect al acestei dispoziții combinate cu art. 2 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Atilla Nalbant Peer Lorenzen grefier adjunct f.f. Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă