SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 2877/10 Osman DEVEL După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Osman Develi, este un resortisant turc, născut în 1960 și rezident în Alania. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură La 10 august 2002, copilul reclamantului a murit ca urmare a unei transfuzii de sânge efectuată la Facultatea de Medicină a Universității D La 7 septembrie 2004, instanța de judecată din Antalya a emis o ordonanță de nejudiciare, ținând cont de raportul institutului judiciar și de insuficiența probelor. La 22 mai 2006, instanța de judecată din Antalya a respins recursul în opoziție formulat de reclamant împotriva refuzului menționat anterior. La 8 iulie 2006, decizia instanței de judecată a fost notificată reclamantului. La 9 martie 2004, reclamantul a formulat o opoziție în procedura de executare forțată inițiată de consiliul de administrație al Universității d'Akdeniz pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare. La o dată nespecificată, instanța de executare forțată a acceptat opoziția și a pus capăt procedurii. La 10 februarie 2005, judecătorul de executare forțată a primit, de data aceasta, opoziția reectoratului în cauză și a decis că reclamantul trebuia să plătească cheltuielile de spitalizare. La 15 decembrie 2005, ca urmare a unui recurs în casație introdus de reclamant împotriva deciziei din 10 februarie 2005, Curtea de Casație a confirmat decizia menționată. La 2 mai 2006, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare formulată de reclamant împotriva hotărârii din 15 decembrie 2005. La 18 mai 2006, hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului. A treia procedură la 2 februarie 2006, reclamantul a depus o plângere împotriva procurorului Republicii Antalya, care pronunțase ordonanța de nejudiciare din 7 septembrie 2004. La 15 martie 2006, Ministerul Justiției a decis să nu dea curs cererii reclamantului. La 30 ianuarie 2007, instanța administrativă d . Ankara a respins acțiunea, prin care reclamantul a solicitat anularea acestei decizii ministeriale. La 13 mai 2009, Consiliul de Stat a respins recursul formulat de reclamant în această privință și a confirmat decizia instanței administrative. La 24 iunie 2009, Tribunalul Consiliului de Stat a fost notificat reclamantului. GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului la viață al copilului său, din cauza unui tratament medical incorect. În ceea ce privește cea de a doua și a treia procedură, recurentul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la o cale de atac eficientă în măsura în care cauza sa nu ar fi fost audiată într-un termen rezonabil, că martorii nu ar fi fost audiați și că deciziile interne definitive nu i-ar fi fost notificate decât cu privire la propria sa cerere. Acesta invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție. ÎN DREPT În ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe art. 2, Curtea reamintește că, în contextul specific al neglijen ț ii medicale, obliga ț ia pozitivă care decurge din O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013). În speță, reclamantul nu este mai presus de evaluarea posibilității de a da în judecată o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicului pus în discuție și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat în dosar, nimic care să permită să se concluzioneze că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne, Curtea nu trebuie să ia în considerare problema respectării regulii de șase luni în raport cu data încheierii procedurii penale intentate în speță. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la cea de a doua procedură, acestea sunt reieșite cu întârziere. Hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului la 18 mai 2006, cu mult mai mult de șase luni înainte de depunerea cererii în fața Curții. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. În ceea ce privește motivul pentru a treia procedură, Curtea constată că procedura introdusă de reclamant era de natură pur penală. Pe de altă parte, Curtea constată că, începând din iunie 2005, noul cod de procedură penală nu permite ca cererile de constituire a unei părți interesate să fie însoțite de o cerere de despăgubire pecuniară, ceea ce exclude la procedură orice caracter civil (a se vedea Beyazgül c. Turcia, n 27849/03, § 30-44, 22 septembrie 2009 și Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70, CEDH 2004-I). Curtea consideră că această cauză trebuie declarată incompatibilă cu rațiunea și că trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. De altfel, Curtea constată că nu apare nicio întrebare distinctă pe teren de la art. 13 din Convenție, pe care reclamantul o invocă fără nicio argumentație relevantă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Atilla Nabant Peer Lorenzen Grefier Adjunct f.f. președinte
Requête n
o
2877/10
Osman DEVELİ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Osman Develi, est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Alanya.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A.
Première procédure
Le 10 août 2002, le bébé du requérant décéda suite à une transfusion sanguine effectuée à la faculté de médecine de l’Université d’Akdeniz («
l’hôpital
»).
Le 13 août 2002, le requérant porta plainte contre les médecins de l’hôpital pour négligence médicale ayant provoqué le décès de son enfant.
Le 7 septembre 2004, le parquet d’Antalya rendit une ordonnance de non-lieu au vu du rapport de l’institut médico-légal et de l’insuffisance des preuves à charge.
Le 22 mai 2006, la cour d’assises rejeta le recours en opposition formée par le requérant contre le non-lieu susmentionné.
Le 8 juillet 2006, la décision de la cour d’assises fut notifiée au requérant.
B.
Deuxième procédure
Le 9 mars 2004, le requérant forma une opposition dans la procédure d’exécution forcée engagée par le rectorat de l’Université d’Akdeniz afin de recouvrer les frais d’hospitalisation.
A une date non précisée, le tribunal d’exécution forcée accueillit l’opposition et mit fin à la procédure.
Le 10 février 2005, le juge d’exécution forcée accueillit, cette fois-ci, l’opposition du rectorat en cause et décida que le requérant devait payer les frais d’hospitalisation.
Le 15 décembre 2005, suite à un pourvoi en cassation introduit par le requérant contre la décision du 10 février 2005, la Cour de cassation confirma ladite décision.
Le 2 mai 2006, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification introduite par le requérant contre le jugement du 15 décembre 2005.
Le 18 mai 2006, le jugement de la Cour de cassation fut notifié au requérant.
C.
Troisième procédure
Le 2 février 2006, le requérant porta plainte contre le procureur de la République d’Antalya, qui avait rendu l’ordonnance de non-lieu du 7
septembre 2004.
Le 15 mars 2006, le ministère de la Justice décida de ne pas donner suite à la demande du requérant.
Le 30 janvier 2007, le tribunal administratif d’Ankara rejeta l’action, par laquelle le requérant avait demandé l’annulation de cette décision ministérielle.
Le 13 mai 2009, le Conseil d’État rejeta le pourvoi formé par le requérant à cet égard et confirma la décision du tribunal administratif.
Le 24 juin 2009, l’arrêt du Conseil d’État fut notifié au requérant.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte au droit à la vie de son enfant, du fait d’un traitement médical incorrect.
S’agissant de la deuxième et de la troisième procédure, le requérant allègue une atteinte à son droit à un procès équitable et à son droit à un recours efficace en ce que sa cause n’aurait pas été entendue dans un délai raisonnable, que les témoins n’auraient pas été auditionnés et que les décisions internes définitives ne lui auraient été notifiées que sur sa propre demande. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 2, la Cour rappelle que, dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir,
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
21
mai 2013).
En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle du médecin mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour n’a pas à s’attarder sur la question du respect de la règle des six mois par rapport à la date de clôture de la procédure pénale intentée en l’espèce.
S’agissant des griefs concernant la deuxième procédure, ceux-ci s’avèrent tardifs. Le jugement de la Cour de cassation a été notifié au requérant le 18 mai 2006, soit bien plus de six mois avant l’introduction de la requête devant la Cour. Cette partie de la requête doit donc être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Quant au grief visant la troisième procédure, la Cour note que la procédure introduite par le requérant était de nature purement pénale. Par ailleurs, la Cour observe que, depuis juin 2005, le nouveau code de procédure pénale n’autorise pas que les demandes de constitution de partie intervenante soient assorties d’une demande de réparation pécuniaire, ce qui ôte à la procédure tout caractère civil (voir
Beyazgül c. Turquie
, n
o
27849/03, §§ 30 à 44, 22
septembre 2009, et
Perez c.
France
[GC], n
o
La Cour estime que ce grief doit être déclaré incompatible
ratione materiae
et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Du reste, la Cour observe qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 13 de la Convention, que le requérant invoque sans aucune argumentation pertinente.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président