TCHOKONTIO HAPPI c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA RĂSPUNS nr. 65829/12 Elisabeth TCHOKONTIO HAPPI împotriva Franței, introdusă la 8 octombrie 2012 EXPOSAT DE FAPT, recurenta Elisabeth Tchokontio Happi, este un resortisant al Camerounei, născută în 1972 și rezidentă la Paris. Recurenta a locuit cu fiica sa și cu fratele său într-o locuință din regiunea pariziană începând cu 2003. Prin decizia din 12 februarie 2010, notificată la 12 martie 2010, Comisia de mediere de la Paris, care a fost situată în incinte indecente și nesănătoase, îi desemnează ca prioritare și care trebuie adăpostite în regim de urgență. Întrucât nu i s-a oferit nicio ofertă efectivă care să țină seama de nevoile și capacitățile sale în termen de șase luni de la această decizie, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la posibilitatea de a-i atribui, sub formă de penalități cu titlu cominatoriu, o locuință. La 28 decembrie 2010, Tribunalul și-a acceptat cererea prin aderarea la prefectul regiunii Ile-de-France a asigurat relocalizarea reclamantei, a fiicei sale și a fratelui său sub o penalitate, destinată fondului de amenajare urbană din regiunea Ile-de-France, de 700 EUR pe lună de întârziere începând cu 1 februarie 2011. La 31 ianuarie 2012, având în vedere că relocalizarea recurentei nu a fost asigurată, Tribunalul Administrativ a efectuat lichidarea provizorie a penalității cu titlu cominatoriu pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2011 și 31 ianuarie 2012 și a condamnat la plata sumei de 8 400 EUR pentru fondul de amenajare urbană din regiunea Ile-de-France. Până în prezent, reclamanta și familia sa nu au fost încă relocate. Dreptul și practica internă relevante Dreptul intern În conformitate cu Legea Quilliot din 22 iunie 1982 (□ Dreptul la proprietate este un drept fundamental, iar apoi prin Legea Mermaz din 6 iulie 1989, dreptul la locuință este obiectul principal al Legii din 31 mai 1990 privind aplicarea dreptului la locuință, așa-numita lege Besson. Această lege afirmă că: asigurarea dreptului la locuință constituie o obligație de solidaritate pentru întreaga națiune. Acest drept nu înseamnă că statul are obligația de a furniza o locuință oricărei persoane care solicită acest lucru, ci trebuie să ofere ajutor, în condițiile prevăzute de legea menționată anterior, persoanelor care îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de ea. Adoptată în contextul unei crize în sectorul locuințelor, legea nr. 2007-290 din 5 martie 2007 reafirmă acest drept prin proclamarea dreptului la o locuință decentă și independentă oricărei persoane care, reședința pe teritoriul francez în mod regulat și în condiții de permanență definite prin decretul Consiliului de Stat, nu este în măsură să aibă acces la aceasta prin propriile mijloace sau să o mențină. Innovația introdusă de această lege este că acest drept, garantat de către stat, este asigurat printr-o cale de atac pe cale amiabilă și, dacă este necesar, printr-o cale de atac în fața instanței administrative (codul construcției și al proprietății, articolul L. 300-1). Acțiunea amiabilă constă în posibilitatea deschisă pentru mai multe categorii de persoane defavorizate (a căror listă este stabilită prin lege) de a sesiza o comisie de mediere instituită la nivel departamental și însărcinată cu desemnarea reclamanților pe care îi recunoaște ca prioritare și care trebuie să li se atribuie o locuință de urgență (codul construcției și al locuinței, articolul L. 441-2-3). Această comisie trimite lista prefectului care are apoi obligația de a asigura cazarea persoanelor interesate (idem Persoanele a căror cerere de cazare a fost recunoscută ca fiind prioritară și urgentă de comisia de mediere, dar care nu au primit, într-un termen stabilit prin decret, o ofertă de locuință care să țină seama de nevoile și capacitățile lor, pot sesiza instanța administrativă pentru a se asigura că este ordonată, eventual sub formă de penalități cu titlu cominatoriu, să își continue locuința sau să își relocuiască (codul construcției și al locuințelor, articolul L. 441-2-3-1). Legea de mobilizare a locuințelor din 25 martie 2009 a stabilit valoarea obligațiunilor de plată, precizând că aceasta se stabilește în funcție de chiria medie a tipului de locuință considerat adecvat nevoilor reclamantului de către comisia de mediere. Prestațiile au fost plătite inițial pentru fondurile de amenajare urbană, instituite în fiecare regiune și destinate să permită municipalităților sau instituțiilor publice de cooperare intercomunală să își finanțeze acțiunile imobiliare sau imobiliare în favoarea locuințelor sociale (codul construcției și al locuințelor, articolul L. 441-2-3-1). De curând, fondurile naționale de însoțire către și în locuințe (FNAVDL instituit prin Legea nr. 2011-900 din 29 iulie 2011 privind finanțele rectificative pentru 2011). Obiectivul acestui fond este de a finanța, pe de o parte, acțiunile de asistență socială în direcția gospodăriilor recunoscute ca prioritare și cărora trebuie să li se atribuie de urgență o locuință în temeiul dreptului la locuință opozabil, pe de altă parte, acțiuni de gestionare locativă adaptate pentru locuințele atribuite acelorași persoane. Lichidarea penalității cu titlu cominatoriu presupune o nouă intervenție a judecătorului. Această lichidare este definitivă atunci când statul și-a onorat obligația și parțial în celelalte cazuri, o nouă lichidare care intervine la o scadență ulterioară. În aval de această procedură specifică, reclamantul declarat prioritar și care nu a obținut satisfacția poate iniția acțiunea de drept comun în materie de răspundere împotriva statului în cadrul unei acțiuni de despăgubire. Interogat cu privire la compatibilitatea sistemului de soluționare a dreptului la locuință opozabil cu dreptul la o cale de atac eficientă, astfel cum este prevăzut în Convenție, Consiliul de Stat a estimat într-un aviz din 2 iulie 2010 (...) Mecanismul instituit prin dispozițiile menționate anterior din Codul construcției și al reședinței deschide pentru reclamanții care îndeplinesc condițiile prevăzute de acest cod o acțiune în litigiu care poate determina judecătorul să dispună de cazarea, relocalizarea sau cazarea lor și să atașeze această somație de obligație cu titlu de penalitate. Pe de altă parte, decizia comisiei de mediere este susceptibilă să dea un recurs de drept comun în fața instanței administrative. În cele din urmă, inacțiunea statului poate fi sancionată, dacă este cazul, de către instanța sesizată cu o cale de atac în răspundere. Calea de atac specifică deschisă reclamanților, fără a aduce atingere acestor alte căi de atac, prin dispozițiile art. L. 441-2-3-1 din Codul construcției și al lățimii, în fața unui judecător cu putere de rejudecare și cu putere de lege care poate depăși eventualele obstacole în calea executării deciziilor sale, prezintă un caracter efectiv, având în vedere cerințele care decurg din art. 6-1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acest lucru este valabil chiar și în cazul în care, în temeiul acestui articol, s-ar putea pronunța o penalitate, având în vedere criteriile pe care le prevede, aceaceasta este plătită de către stat, nu de către reclamant, ci de către un fond urban regional care depinde de stat, ale cărui mijloace nu sunt utilizate exclusiv pentru construirea de locuințe sociale. Dispozițiile în cauză care le conferă justițiabililor dreptul de a avea acces la o instanță cu competențe efective, în conformitate cu dispozițiile articolului 6-1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; prin urmare, nu este necesar să se verifice dacă dreptul de a obține o locuință decentă și independentă este unul dintre cele la care se referă art. 13 din aceeași convenție. GRIEF Recurenta, care nu invocă niciun articol din Convenție, se plânge de executarea hotărârii definitive din 28 decembrie 2010 în favoarea sa. ITMarkFactsComplaintsEND Question către părți În ceea ce privește hotărârea definitivă pronunțată la 28 decembrie 2010, Tribunalul Administrativ din Paris în favoarea recurentei constituie o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din protocol

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

65829/12

Elisabeth TCHOKONTIO HAPPI

contre la France

introduite le 8 octobre 2012

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, M

me

Elisabeth Tchokontio Happi, est une ressortissante camerounaise, née en 1972 et résidant à Paris.

A.

Les circonstances de l’espèce

La requérante vit avec sa fille et son frère dans un logement de la région parisienne depuis 2003. Par une décision du 12 février 2010, notifiée le 12

mars suivant, la commission de médiation de Paris, constatant qu’ils étaient logés dans des locaux indécents et insalubres, les désigna comme prioritaires et devant être logés en urgence.

Aucune offre effective tenant compte de ses besoins et capacités ne lui ayant été faite dans un délai de six mois à compter de cette décision, la requérante saisit le tribunal administratif de Paris aux fins de voir ordonner à l’Etat de lui attribuer, sous astreinte, un logement.

Le 28 décembre 2010, le tribunal fit droit à sa demande en enjoignant au préfet de la région d’Ile-de-France d’assurer le relogement de la requérante, de sa fille et de son frère sous une astreinte, destinée au fonds d’aménagement urbain de la région Ile-de-France, de 700 euros (EUR) par mois de retard à compter du 1

er

février 2011.

Le 31 janvier 2012, le relogement de la requérante n’ayant pas été assuré, le tribunal administratif procéda à la liquidation provisoire de l’astreinte pour la période du 1

er

février 2011 au 31 janvier 2012, et condamna l’Etat à verser la somme de 8

400 EUR au fonds d’aménagement urbain de la région d’Ile-de-France.

À ce jour, la requérante et sa famille n’ont toujours pas été relogés.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Le droit interne

Enoncé par la loi Quilliot du 22 juin 1982 («

Le droit à l’habitat est un droit fondamental

») puis par la loi Mermaz du 6 juillet 1989, le droit au logement est l’objet principal de la loi du 31 mai 1990 visant à la mise en œuvre du droit au logement, dite loi Besson. Cette loi affirme que «

garantir le droit au logement constitue un devoir de solidarité pour l’ensemble de la nation

». Ce droit ne signifie pas que l’État a l’obligation de fournir un logement à toute personne qui en fait la demande, mais qu’il doit apporter une aide, dans les conditions prévues par ladite loi, aux personnes qui remplissent les conditions pour en bénéficier.

Adoptée dans un contexte de crise dans le secteur du logement, la loi n

o

2007-290 du 5 mars 2007 réaffirme ce droit en proclamant un droit à un logement décent et indépendant à toute personne qui, résidant sur le territoire français de façon régulière et dans des conditions de permanence définies par décret du Conseil d’État, n’est pas en mesure d’y accéder par ses propres moyens ou de s’y maintenir. La nouveauté introduite par cette loi est que ce droit, garanti par l’État, s’exerce par un recours amiable puis, si nécessaire, par un recours contentieux auprès de la juridiction administrative (code de la construction et de l’habitation, article L. 300-1).

Le recours amiable consiste en la possibilité ouverte à plusieurs catégories de personnes défavorisées (dont la liste est fixée par la loi) de saisir une commission de médiation instituée au niveau départemental et chargée de désigner les demandeurs qu’elle reconnaît comme prioritaires et devant se voir attribuer un logement en urgence (code de la construction et de l’habitation, article L. 441-2-3). Cette commission en adresse la liste au préfet qui a alors l’obligation d’assurer le logement des intéressés (

idem

).

Les personnes dont la demande de logement a été reconnue comme prioritaire et urgente par la commission de médiation mais qui n’ont pas reçu, dans un délai fixé par décret, une offre de logement tenant compte de leurs besoins et de leurs capacités, peuvent saisir la juridiction administrative afin que soit ordonné à l’Etat, éventuellement sous astreinte, de procéder à leur logement ou relogement (code de la construction et de l’habitation, article L. 441-2-3-1). La loi de mobilisation pour le logement du 25 mars 2009 est venue encadrer le montant de l’astreinte en précisant qu’il est déterminé en fonction du loyer moyen du type de logement considéré comme adapté aux besoins du demandeur par la commission de médiation.

Les astreintes étaient initialement versées aux fonds d’aménagement urbain, institués dans chaque région et destinés à permettre aux communes ou aux établissements publics de coopération intercommunale de financer leurs actions foncières ou immobilières en faveur du logement locatif social (code de la construction et de l’habitation, article L. 441-2-3-1). Elles abondent depuis peu le fonds national d’accompagnement vers et dans le logement

(FNAVDL institué par la loi n

o

2011-900 du 29 juillet 2011 de finances rectificatives pour 2011). L’objectif de ce fonds est de financer, d’une part, les actions d’accompagnement social en direction des ménages reconnus prioritaires et auxquels un logement doit être attribué en urgence au titre du droit au logement opposable, d’autre part, des actions de gestion locative adaptées pour les logements attribués à ces mêmes personnes.

La liquidation de l’astreinte suppose une nouvelle intervention du juge. Cette liquidation est définitive lorsque l’État a honoré son obligation et partielle dans les autres cas, une nouvelle liquidation intervenant alors à une échéance ultérieure.

En aval de cette procédure spécifique, le demandeur déclaré prioritaire et qui n’a pas obtenu satisfaction peut engager le recours de droit commun en responsabilité contre l’État dans le cadre d’une action indemnitaire.

2.

L’avis du Conseil d’Etat du 2 juillet 2010

Interrogé sur la compatibilité du dispositif du contentieux du droit au logement opposable avec le droit à un recours effectif, tel que prévu par la Convention, le Conseil d’Etat a estimé dans un avis du 2 juillet 2010

:

«

(...) Le mécanisme institué par les dispositions précitées du code de la construction et de l’habitation ouvre pour les demandeurs remplissant les conditions fixées par ce code, un recours contentieux qui peut conduire le juge à ordonner leur logement, leur relogement ou leur hébergement, et à assortir cette injonction d’une astreinte. Par ailleurs, la décision de la commission départementale de médiation est susceptible d’un recours de droit commun devant le juge administratif. Enfin, l’inaction de l’État est susceptible d’être sanctionnée, le cas échéant, par le juge saisi d’un recours en responsabilité.

La voie de recours spécifique ouverte aux demandeurs, sans préjudice de ces autres voies de recours, par les dispositions de l’article L. 441-2-3-1 du code de la construction et de l’habitation, devant un juge doté d’un pouvoir d’injonction et d’astreinte de nature à surmonter les éventuels obstacles à l’exécution de ses décisions, présente un caractère effectif, au regard des exigences découlant de l’article

6-1 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales. Il en va ainsi, alors même que l’astreinte éventuellement prononcée sur le fondement de cet article, compte tenu des critères qu’il énonce, est versée par l’État, non au requérant, mais à un fonds d’aménagement urbain régional dépendant de l’État, dont les moyens ne sont pas exclusivement employés à la construction de logements sociaux.

Les dispositions en cause ouvrant aux justiciables qu’elles visent le droit d’accéder à un tribunal doté de pouvoirs effectifs, conformément aux stipulations de l’article

6-1 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, il n’y a dès lors pas lieu de rechercher si le droit d’obtenir un logement décent et indépendant est au nombre de ceux auxquels renvoie l’article 13 de la même convention.

»

GRIEF

La requérante, qui n’invoque aucun article de la Convention, se plaint de l’inexécution du jugement définitif du 28 décembre 2010 en sa faveur.

ITMarkFactsComplaintsEND

QUESTION AUX PARTIES

L’inexécution du jugement définitif prononcé le 28 décembre 2010 par le tribunal administratif de Paris en faveur de la requérante constitue-t-elle une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole

n

o

1

?