SECȚIUNEA A CINCEA RĂSPUNS n 30027/12 S.P. și M.A. împotriva Franței, introdusă la 28 noiembrie 2011 EXPOSAT DE FĂCUT Reclamanții, S.P. și M.A. sunt solicitanți de azil în Franța. În ciuda cererilor de soluții de cazare adresate autorităților în conformitate cu obligațiile statului în temeiul directivei 2003/9 CE din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea reclamanților de azil, reclamanții nu beneficiază de o preluare în centrele de cazare. Ei au sesizat Tribunalul Administrativ din Paris care, hotărând în acest sens, a constatat că directiva europeană menționată anterior impune statelor membre ale Uniunii Europene să asigure, în funcție de necesitățile și resursele lor, condiții de primire care să includă cazarea, mâncarea și produsele alimentare, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau de bonuri sau prin combinarea acestor formule. Judecătorul de judecată, subliniind faptul că reclamanții au depus cereri de azil care erau încă în curs de examinare, a considerat că prefectul nu a făcut referire la nicio dificultate specială de cazare, nici la orice diligență pentru satisfacerea nevoilor persoanelor interesate, în timp ce nu a fost luat în considerare faptul că a existat o urgență de a nu le lăsa pe acestea într-o situație de mare precaritate. S-a considerat că lipsa administrației a adus atingere în mod clar libertății fundamentale a dreptului de azil și a decis că administrația, sub arest penal, să indice reclamanților un centru de primire pentru reclamanții de azil sau un centru de cazare și de reinserție socială care să le poată găzdui. În ceea ce privește M.A., Tribunalul Administrativ din Paris a dispus o penalitate cu titlu cominatoriu. Această instanță a admis din nou în regim de urgență cererea de lichidare a penalității cu titlu cominatoriu, după ce a constatat că prefectul nu avea nici o indicare către reclamanți a unui loc de cazare adecvat, nici nu a prezentat motivele care l-ar fi împiedicat. Prefectul a fost condamnat să plătească suma de 5 150 de euro (EUR). În ceea ce privește S.P., judecătorul a dispus o penalitate cu titlu cominatoriu de către Tribunalul Administrativ din Paris, care a dispus lichidarea acesteia. Prefectul a fost condamnat să plătească suma de 5 000 EUR. Reclamanții au înaintat Curții o cerere de aplicare a articolului 39 din regulament, susținând că statul nu își îndeplinește obligațiile de locuință ale reclamanților de azil și solicitându-i acestuia să furnizeze reclamanților cazare adecvată situației lor. Președintele a decis să nu accepte această cerere. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng de drepturile lor garantate prin art. 3 din Convenție deoarece nu beneficiază de cazare adecvată situației lor vulnerabile, în calitate de solicitanți de azil. au obținut lichidarea penalității cu titlu cominatoriu de către instanța administrativă din Paris ca urmare a constatării neîndeplinirii de către prefect a obligațiilor sale de primire și de primire față de acești doi reclamanți, pot aceștia din urmă să se considere victime ale unei încălcări a articolului 3 din convenție ca urmare a lipsei unei propuneri de adăpostire de către autoritățile franceze? În special în lumina hotărârii M.S.S. c. Belgia și Grecia ([GC], n 30066/09, § 251 și următoarele: 21 ianuarie 2011), reclamanții beneficiază de condiții ð de primire, în special de o locuință, conforme cu garanțiile prevăzute la art. 3 din convenție ? În caz contrar, condițiile în care trăiesc reclamanții constituie un tratament inuman sau degradant? Ce perspective au ei de a-și îmbunătăți situația sa
Requête n
o
30027/12
S.P. et M.A. contre la France
introduite le 28 novembre 2011
Les requérants, S.P. et M.A. sont demandeurs d’asile en France. Malgré des demandes de solutions d’hébergement formulées auprès des autorités conformément aux obligations de l’État en vertu de la directive
2003/9 CE du 27 janvier 2003 relative aux normes minimales pour l’accueil des demandeurs d’asile, les requérants ne bénéficient pas d’une prise en charge en centre d’hébergement.
Ils saisirent le tribunal administratif de Paris qui, statuant en référé, constata que la directive européenne précitée imposait aux États membres de l’Union Européenne d’assurer, selon leurs besoins et ressources, des conditions d’accueil comprenant le logement, la nourriture et l’habillement, fournis en nature ou sous forme d’allocations financières ou de bons ou en combinant ces formules. Le juge des référés, soulignant que les requérants avaient déposé des demandes d’asile qui étaient toujours en cours d’examen, considéra que le préfet n’avait fait état d’aucune difficulté particulière d’hébergement, ni d’aucune diligence pour satisfaire les besoins des intéressés alors qu’il n’était pas contesté qu’il y avait urgence à ne pas laisser ceux-ci dans une situation de grande précarité. Il estima que la carence de l’administration portait une atteinte manifeste à la liberté fondamentale que constitue le droit d’asile et décida d’enjoindre l’administration, sous astreinte, à indiquer aux requérants un centre d’accueil pour demandeurs d’asile ou un centre d’hébergement et de réinsertion sociale susceptible de les accueillir.
Concernant M.A., une astreinte fut ordonnée par le juge des référés du tribunal administratif de Paris. Saisie à nouveau en urgence, cette juridiction fit droit à la demande de liquidation de l’astreinte, après avoir constaté que le préfet n’avait ni indiqué aux requérants un lieu d’hébergement adapté, ni exposé les motifs qui l’en auraient empêché. Le préfet fut condamné à payer la somme de 5
150 euros (EUR).
Concernant S.P., une astreinte fut ordonnée par le juge des référés du tribunal administratif de Paris qui en ordonna la liquidation. Le préfet fut condamné à verser la somme de 5 000 EUR.
Les requérants saisirent la Cour d’une demande d’application de l’article
39 du règlement, faisant valoir que l’État ne remplissait pas ses obligations de logement des demandeurs d’asile et demandant qu’il lui soit enjoint de fournir aux requérants un hébergement adapté à leur situation. Le président décida de ne pas faire droit à cette demande.
Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent de l’atteinte portée à leurs droits garantis par l’article 3 de la Convention du fait qu’ils ne bénéficient pas d’un hébergement adapté à leur situation vulnérable, en tant que demandeurs d’asile.
1.
Considérant que les requérants S.P. et M.A. ont obtenu la liquidation de l’astreinte ordonnée par le tribunal administratif de Paris suite à la constatation du manquement du préfet à ses obligations d’accueil et d’hébergement envers ces deux requérants, ces derniers peuvent-ils se prétendre victimes d’une violation de l’article 3 de la Convention du fait de l’absence de proposition d’hébergement par les autorités françaises?
2.
A la lumière notamment de l’arrêt
M.S.S. c. Belgique et Grèce
([GC], n
o
30696/09, §§ 251 et suiv., 21 janvier 2011), les requérants bénéficient-ils de conditions matérielles d’accueil, et en particulier d’un logement, conformes aux garanties tirées de l’article 3 de la Convention
? Dans la négative, les conditions dans lesquelles vivent les requérants constituent-elles un traitement inhumain ou dégradant
? Quelles perspectives ont-ils de voir leur situation s’améliorer
?