Comunicat la 19 mai 2014 CINQUEA SECȚIUNEA C: Interogare nr. 27413/13 S.S. împotriva Franței, introdusă la 23 aprilie 2013 EXPOSAT DE FAPT, recurentul, de cetățenie bhutaneză, este reclamant de azil în Franța. În pofida cererilor de soluții de primire adresate autorităților în conformitate cu obligațiile statului în temeiul Directivei 2003/9 CE din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea reclamanților de azil, reclamantul nu beneficiază de asistență în centrele de primire pentru reclamanții de azil (CADA). Ajungând în Franța în 2011, reclamantul a depus o cerere de azil la prefectura de poliție din Paris. În aprilie 2012, i s-a predat o recipise care conținea depunerea unei cereri de azil și l-a autorizat să locuiască legal pe teritoriul francez în perioada de studiu a cererii sale de azil. În aceeași zi, prefectura Paris a oferit reclamantului o ofertă de preluare într-un CADA în cadrul unui ajutor social de stat. El a perceput apoi alocația temporară de așteptare (ATA), dar nu i s-a oferit nicio soluție concretă de cazare, din cauza lipsei unui loc disponibil într-o CADA din regiunea pariziană. Reclamantul a fost apoi găzduit de un În decembrie 2012, reclamantul și-a văzut cererea de azil respinsă de către Oficiul francez de protecție a refugiaților și apatrizi (OFPRA). În prezent, a formulat o acțiune în fața Curții Naționale a Drepturilor de Azil (CNDA). În aprilie 2013, reclamantul a întocmit la Tribunalul Administrativ din Paris un raport de libertate pentru a informa prefectul regiunii Ile-de-France cu privire la o CADA care ar putea găzdui un centru de cazare și reinserție socială în termen de 24 de ore sau, în lipsa acestuia, un centru de cazare și reinserție socială. Tribunalul administrativ a respins cererea sa. Reclamantul a făcut apel la această ordonanță în fața Consiliului de Stat care și-a respins cererea. GRIEFS Invouchat la art. 3 din convenție, reclamantul consideră că situația sa actuală de reclamant de azil care nu a fost găzduită, din cauza autorităților franceze, îl pune într-o situație de extrem de precaritate și constituie cel puțin un tratament degradant. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul afirmă că faptul de a fi constrâns să doarmă pe stradă pentru o lungă perioadă de timp aduce atingere dreptului său la respectarea vieții private. Invocând art. 13 coroborat cu art. 3 și cu art. 8, reclamantul a declarat că nu a dispus de o cale de atac efectivă în măsura în care instanțele administrative franceze refuză în mod sistematic să ia în considerare situația reclamanților de azil care nu sunt găzduiți în CADA. Faptul că reclamantul nu a beneficiat, în pofida statutului său de reclamant de azil, de condiții materiale de primire adecvate și, în special, de o locuință constituie, având în vedere circumstanțele speciale din speță, o încălcare a drepturilor sale protejate de art. 3 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții și în special de hotărârea Curții și în special de către aceasta M.S.S. c. Belgia și Grecia ([GC], n 30696/09, § 251 și următoarele: 21 ianuarie 2011) la marginea articolului 8, reclamantul a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alin. (1) din Convenție, în special în ceea ce privește similitudinea situațiilor luate în considerare atât de Convenție, cât și de directiva europeană invocată? În cazul în care, în mod similar cu întrebarea adresată sub aspectul art. 3, situația reclamantului constituie o încălcare a drepturilor sale protejate de art. 8 din Convenție? Reclamantul a beneficiat de o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție
Communiquée le 19 mai 2014
Requête n
o
27413/13
S.S.
contre la France
introduite le 23 avril 2013
Le requérant, de nationalité bhoutanaise, est demandeur d’asile en France. Malgré des demandes de solutions d’hébergement formulées auprès des autorités conformément aux obligations de l’État en vertu de la directive 2003/9 CE du 27 janvier 2003 relative aux normes minimales pour l’accueil des demandeurs d’asile, le requérant ne bénéficie pas d’une prise en charge en centre d’accueil pour demandeurs d’asile (CADA). Arrivé en France en 2011, le requérant déposa une demande d’asile à la préfecture de police de Paris. En avril 2012, il se vit remettre un récépissé constatant le dépôt d’une demande d’asile et l’autorisant à séjourner légalement sur le territoire français le temps de l’étude de sa demande d’asile. Le même jour, la préfecture de Paris proposa au requérant une offre de prise en charge dans un CADA au titre de l’aide sociale d’État. Il perçut alors l’allocation temporaire d’attente (ATA), mais ne se vit offrir aucune solution concrète d’hébergement, faute de place disponible dans un CADA de la région parisienne. Le requérant fut alors été hébergé par un « marchand de sommeil ». Il dormit également dans la rue et sporadiquement dans des centres d’hébergement d’urgence.
En décembre 2012, le requérant vit sa demande d’asile rejetée par l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA). Il forma alors un recours devant la Cour nationale du droit d’asile (CNDA). Le recours est actuellement pendant.
En avril 2013, le requérant forma auprès du tribunal administratif de Paris un référé-liberté afin d’enjoindre au préfet de la Région Ile-de-France de lui indiquer un CADA susceptible de l’accueillir dans un délai de 24 heures, ou à défaut un centre d’hébergement et de réinsertion sociale. Le tribunal administratif rejeta sa demande. Le requérant interjeta appel de cette ordonnance devant le Conseil d’État qui rejeta sa requête.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant considère que sa situation actuelle de demandeur d’asile non hébergé, du fait de l’inertie des autorités françaises, le place dans une situation d’extrême précarité et constitue au minimum un traitement dégradant.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue que le fait d’être contraint de dormir dans la rue pendant une longue période porte atteinte à son droit au respect de la vie privée.
Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 3 et avec l’article 8, le requérant allègue qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif en ce que les juridictions administratives françaises refusent systématiquement de prendre en compte la situation des demandeurs d’asile non hébergés en CADA.
1.
Le fait que le requérant n’ait pas, malgré son statut de demandeur d’asile, bénéficié de conditions matérielles d’accueil adéquates et, notamment, d’un logement constitue-t-il, au regard des circonstances particulières de l’espèce, une atteinte à ses droits protégés par l’ article 3 de la Convention tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour et en particulier par l’arrêt
M.S.S. c. Belgique et Grèce
([GC], n
o
30696/09, §§
251 et suiv., 21 janvier 2011)
?
2.
Sous l’angle de l’article 8, le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes au sens de l’article
35 § 1 de la Convention, notamment au regard de la similitude des situations prises en compte tant par la Convention que par la directive européenne invoquée? Dans l’affirmative, de façon analogue à la question posée sous l’angle de l’article
3, la situation du requérant constitue-t-elle une atteinte à ses droits protégés par l’article 8 de la Convention
?
3.
Le requérant a-t-il bénéficié d’un recours effectif au sens de l’article
13 de la Convention
?