MI.L. c. FRANCE

Reclamantul, Mi.L., este cetățean camerunez, născut în 1971 și locuind la Mesnil-Amelot. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Pe faptele care s-au desfășurat în Camerun

Reclamantul provine din districtul anglofon Meme din Camerun. A studiat la singura universitate anglofon a țării unde a constatat, după propriile cuvinte, că mulți studenți "sufereau presiuni și întâmpinau dificultăți".

În 1990, Guvernul a refuzat să legalizeze un partid anglofon, ceea ce a declanșat o undă de rebeliune în regiune și ascensiunea mișcărilor separatiste.

În 1997, reclamantul ar fi întâlnit președintele "Southern Cameroon Youth League" (SCYL), ramură a "Southern Cameroon National Council" (SCNC), care este o grupare separatistă anglofon non-violentă și ale cărei membri susțin că suferă atentate repetate la drepturile omului. Acesta ar fi convins reclamantul de necesitatea de a lupta pentru autodeterminare și ar fi invitat să-și alăture rândurile SCYL. Reclamantul ar fi militat ulterior în această mișcare.

În martie 1997, în timp ce pregăteau aniversarea SCNC, reclamantul și douăzeci de alți membri SCYL ar fi fost arestați și conduși la gendarmeria din Buea unde ar fi fost torturați. Reclamantul ar fi fost bătut violent la cap și ar păstra două cicatrici pe craniu. Ar fi fost deținut pentru cincisprezece zile în condiții pe care le descrie ca fiind insuportabile. La sfârșitul acestor cincisprezece zile, gendarmi ar fi autorizat mai multe persoane să iasă pentru a efectua lucrări mici în jurul gendarmeriei. Reclamantul ar fi profitat de ocazie pentru a fugi și a se reuni cu familia sa care l-ar fi dus la spital.

După aceea, ar fi rămas ascuns pentru doi ani înainte de a se reinscrie în 2000 la universitate. Din frică de represalii, ar fi decis să nu se reangajeze în SCYL.

În aprilie 2002, a fost o manifestație mare în regiunea reclamantului pentru a cere independența regiunii anglofone. În ciuda fricilor sale, reclamantul ar fi decis să participe pentru a-și apăra drepturile. Ar fi fost arestat o a doua oară și din nou torturat. Polițiștii ar fi constatat, datorită cărții sale de student, că fugise o dată anterior și ar fi decis să-l transfere la Yaoundé unde ar fi rămas deținut timp de unsprezece luni în care ar fi fost bătut sever. Condițiile detențiunii ar fi fost deplorabile.

Reclamantul ar fi reușit să scape din lipsă de supraveghere suficientă. S-ar fi întors la familia sa care l-ar fi îngrijit înainte să plece din Camerun la 28 ianuarie 2004.

Din momento plecării sale, autoritățile cameruneze ar fi eliberat mai mulți mandatre de arestare împotriva sa, ultimul datând din 2009. 2. Pe faptele care s-au desfășurat în Franța

Reclamantul a sosit în Franța la 28 ianuarie 2004. La 12 martie 2004, a depus o cerere de azil la Oficiul francez de protecție a refugiaților și apatrizi (OFPRA). Cererea sa a fost respinsă printr-o decizie din 19 octombrie 2004 cu motivul că declarațiile sale orale privind contactele pe care le-ar fi avut cu E. A., unul din responsabilii SCYL, erau incompatibile cu informațiile deținute de OFPRA despre acesta, că erau, în plus, puțin clare privind relațiile cu SCNC și SCYL și că se dovediseră, de altfel, summare și lipsita de elemente personalizate privind diferitele detențiuni și puțin convingătoare cu privire la circumstanțele evasiunilor sale succesive. Printr-o ordonnance din 3 iunie 2005, președintele Comisiei de Recururi a Refugiaților (CRR, devenită Curtea Națională pentru Dreptul Azilului: CNDA) a respins recursul depus de reclamant împotriva acestei decizii cu motivul că fusese exercitat cu întârziere. Reclamantul susținea, privitor la chestiunea termenului, că nu primise notificare a deciziei OFPRA. CRR a constatat totuși, în acest sens, că scrisoarea recomandată conținând decizia OFPRA fusese prezentată la 22 octombrie 2004 la ultima adresă indicată de reclamant, apoi revenise la OFPRA în conformitate cu reglementările poștale, reclamantul refuzând să retragă scrisoarea în termenul stabilit.

La 11 iunie 2008, reclamantul a cerut reexaminarea cererii de azil la OFPRA. În sprijinul cererii sale, reclamantul a produs în special un mandat de arestare eliberat împotriva sa la 30 aprilie 2002 de un tribunal camerunez. Printr-o decizie din 13 iunie 2008, OFPRA a respins cererea sa, considerând că mandatul de arestare, care se referea la fapte anterioare deciziei anterioare a CRR, nu avea caracter de fapt nou și că circumstanța că reclamantul nu avea cunoștință la acea dată nu putea fi stabilită.

La 19 august 2008, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei decizii la CNDA. Recursul a fost respins printr-o ordonnance din 18 septembrie 2008 a președintelui CNDA, cu motivul că fusese exercitat cu întârziere. CNDA a stabilit că decizia OFPRA fusese trimisă prin scrisoare recomandată la ultima adresă indicată de reclamant și că în absența retragerii corespondenței de către acesta în termeni stabiliți, scrisoarea fusese revenită la OFPRA.

Reclamantul a intenționat atunci să sesizeze Consiliul de Stat, al cărui birou de asistenție juridică și apoi președintele secției de litigii au respins cereri de asistenței juridice prin decizii din 9 martie 2009 și 19 octombrie 2009 respectiv.

La 21 ianuarie 2009, reclamantul a fost notificat cu un ordin de prefect care refuza șederea și obligația de a părăsi teritoriul francez.

La 10 septembrie 2009, reclamantul, care era în contact cu o avocat cameruneză, a primit comunicare a unui nou mandat de arestare emis împotriva sa în aceeași zi (în continuare: "mandatul din 2009") de autoritățile cameruneze.

Oprit la 31 martie 2011, reclamantul a fost supus unui ordin de conducere la graniță și unei decizii de plasare în centrul de retenție administrativă. Reclamantul explică că a fost incapabil să formuleze o cerere de reexaminare a cererii de azil la OFPRA în termenul legal de cinci zile după plasarea în retenție, din motiv că nu avusese acces la CIMADE pentru a-i traduce documentele care-i fuseseră remise. Pe procesul-verbal de notificare a drepturilor în retenție, caseta cu următoarea mențiune fusese bifată: "după citire făcută de noi în limba franceză, persoana în cauză înțelege franceza dar nu știe să o citească, semnează cu noi".

La 2 aprilie 2011, judecătorul libertăților și detențiunii a prelungit durata retenției reclamantului pentru o perioadă de douăzeci de zile.

La 13 aprilie 2011, reclamantul sesizează Curtea unei cereri de aplicare a art. 39 din Regulament. La 15 aprilie 2011, Curtea a binevoizat această cerere și a indicat Guvernului francez să nu expulzeze reclamantul către Camerun în perioada procedurii în fața Curții. B. Dreptul intern relevant

Prevederile relevante ale codului privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil (CESEDA) în vigoare la perioada considerată (înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 2011-672 din 16 iulie 2011) se citesc după cum urmează: Articolul L. 512-1, alineatele 1 și 2 "Străinul care face obiectul unui refuz de ședere, refuz de eliberare sau reînnoire a titlului de ședere sau retragere de titlu de ședere, de certificat de cerere de card de ședere sau de autorizație provizorie de ședere însoțit de o obligație de a lăsa teritoriul francez menționând țara de destinație poate, în termen de o lună după notificare, cere anularea acestor decizii tribunalului administrativ. (...) Recursul susține execuția obligației de a lăsa teritoriul francez fără a obstrucționa plasarea în retenție administrativă în condițiile prevăzute în titlul V al prezentului carte. Tribunalul administrativ hotărăște în termen de trei luni de la sesizare. Cu toate acestea, în caz de plasare în retenție a străinului înainte de a da sentința, hotărăște, conform procedurii prevăzute în art. L. 512-2, privind legalitatea obligației de a lăsa teritoriul francez și decizia fixând țara de renvoi, cel mult șaptezeci și două de ore de la notificarea de administrație a tribunalului acestei plasări." Articolul L. 512-2, alineatele 1 și 2 "Străinul care face obiectul unui ordin de conducere la graniță poate, în termenul de patruzeci și opt de ore după notificarea sa de cale administrativă, cere anularea ordinului președintelui tribunalului administrativ. Președintele sau magistratul pe care îl desemnează la această scop dintre membrii jurisdicției sale sau magistrații onorifici înscriși pe lista menționată la art. L. 222-2-1 din codul de justiție administrativă hotărăsc în termen de șaptezeci și două de ore de la sesizare (...)" Articolul L. 512-3, aliniatul 2 "Ordinul de conducere la graniță adoptat în aplicarea art. L. 511-1 la L. 511-3 nu poate fi executat înainte de expirarea unui termen de patruzeci și opt de ore după notificarea sa de cale administrativă sau, dacă președintele tribunalului administrativ sau magistratul desemnat la această scop este sesizat, înainte ca acesta să hotărăscă." Articolul L. 551-2, aliniatul 2 "Străinul este informat într-o limbă pe care o înțelege și în cel mai scurt timp că, pe toată perioada retenției, poate cere asistența unui interpret, al unui avocat și al unui medic. Este, de asemenea, informat că poate comunica cu consulatul și cu o persoană de alegere. Un decret al Consiliului de Stat precizează, pe cât este necesar, modalitățile prin care se exercită asistența acestor intervenienți." Articolul L. 551-3 "La sosirea în centrul de retenție, străinul primește notificare a drepturilor pe care este susceptibil să le exercite în materie de cerere de azil. În special, i se indică că cererea de azil nu va mai fi receptibilă în perioada retenției dacă este formulată mai mult de cinci zile după această notificare." GRIURI

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se teme să fie expus tratamentelor inumane sau degradante în caz de renvoi în Camerun. PE DREPT

Reclamantul se plânge că ar fi supus tratamentelor contrare art. 3 în caz de execuție a măsurii de renvoi în Camerun, țara sa de origine. art. 3 din Convenție se citește după cum urmează: "Niciun om nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Guvernul susține, pe cale principală, că sesizarea nu satisface cerința epuizării căilor de recurs interne. Observă, în effect, că reclamantul s-a abținut de a forma, în termen de o lună, un recurs în fața tribunalului administrativ împotriva deciziei din 21 ianuarie 2009 care refuza cererea de ședere și-i făcea obligația de a lăsa teritoriul francez. Or, reclamantul dispunea, în virtutea art. L. 512-1 din CESEDA (vezi "dreptul intern relevant"), al unui recurs de drept plin suspensiv al cărui caracter efectiv, în sensul art. 3 din Convenție, a fost recunoscut de Curt în decizia H.R. c. Franța (nr. 64780/09, 22 septembrie 2011).

Guvernul observă de asemenea că reclamantul nu a format recurs împotriva ordinului de prefect de conducere la graniță nici împotriva măsurii care decide plasarea în retenție din care a făcut obiectul la 31 martie 2011. Guvernul subliniază că reclamantul dispunea totuși al același recurs pe care îl enunță anterior.

Guvernul observă, în fine, că reclamantul s-a privat de o altă cale de recurs efectivă pentru a-și afirma griurile trase din art. 3 abținând să ceară reexaminarea cererii de azil în retenție. Depunerea unei asemenea cereri constitutea o cale de recurs integral efectivă deci ce permitea examinarea griurilor trase din art. 3 și era însoțită de un efect suspensiv de drept plin. Guvernul consideră că reclamantul nu aduce dovada că nu ar fi avut acces la CIMADE pentru a-i traduce documentele care i-au fost furnizate în această scop. Subliniază că potrivit art. L. 551-3 din CESEDA în redactarea sa la momentul faptelor (vezi "dreptul intern relevant"), orice străin primește, la sosirea în centrul de retenție, notificare a drepturilor pe care este susceptibil să le exercite în materie de azil. Guvernul adaugă în acest sens că nerespectarea prevederilor art. L. 551-3 are efect de a neutraliza termenul de cinci zile, cum poate reclama persoana reținută în fața judecătorului administrativ prin calea unui recurs-libertate.

Guvernul estimează deci că reclamantul, de trei ori, a privat autoritățile administrative și jurisdicțiile franceze de posibilitate de a examina griurile sale trase din art. 3 din Convenție și că, prin urmare, sesizarea trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de recurs interne.

Pe cale foarte subsidiară, Guvernul susține că nu există motive serioase de a crede că reclamantul ar fi supus tratamentelor contrare art. 3 în caz de renvoi în Camerun.

În răspuns la observațiile Guvernului privitor la receptibilitatea sesizării, reclamantul susține, mai întâi, că problema epuizării căilor de recurs interne împotriva deciziei care aduce obligația de a lăsa teritoriul din 21 ianuarie 2009 este fără relevanță în speța deoarece riscul allègement, care face obiectul prezentei sesizări, rezultă din decizia care aduce conducerea la graniță din 31 martie 2011.

Apoi, privitor în general la cerința de epuizare a recursurilor împotriva ordinelor de prefect în fața judecătorului administrativ, reclamantul susține că convine a distinge, în dreptul francez, procedura de azil și recunoașterea statului de refugiat din procedura d'allègement în sine. În acest sens, subliniază că procedura aplicabilă recunoașterii statului de refugiat este indiscutabil cea care oferă cea mai mare protecție cu, în principiu, o adevărată audiere a reclamantului în prezență unui interpret. Mai mult, observă că prefectul nu poate în nicio măsură aprecia temeinicia unei cereri de azil. Susține, în consecință, că problema epuizării căilor de recurs interne nu poate referi, privitor la un grief tras din art. 3, decât recursurile deschise în materie de dreptul de azil.

În fine, privitor la defectul cererii de reexaminare a cererii de azil în centrul de retenție, reclamantul susține că notificarea drepturilor sale s-a făcut în limba franceză, limbă pe care nu o înțelege, fiind anglofon. Afirmă că agent care notifica drepturile a considerat, în mod eronat, că înțelege franceza și că nu avea deci nevoie de asistența unui interpret. Reamintește de asemenea că nu a putut beneficia de asistența CIMADE în timpul primelor cinci zile de retenție din cauza absenței permanenței acestei asociații în centru în weekend.

Pe meritul sesizării, reclamantul susține că un renvoi în Camerun l-ar expune tratamentelor inumane și degradante din cauza apartenenței la minoritatea anglofon din Camerun și legăturilor averate cu SCYL. Pentru a-și dovedi susținerile, produce în special un mandat de arestare eliberat împotriva sa în 2009 de autoritățile cameruneze.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne enunțată în art. 35 § 1 din Convenție impune persoanelor care doresc să intenteze o acțiune în fața Curții obligația de a folosi anterior recursurile care sunt în mod normal disponibile în sistemul juridic al țării și suficiente pentru a le permite a obține reparația încălcărilor pe care le susțin. Aceste recursuri trebuie să existe în grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsește efectivitate și accesibilitate necesare. art. 35 § 1 impune de asemenea a ridica în fața organului intern corespunzător, cel puțin în substanță și în formele prescrise de dreptul intern, griurile pe care se intenționează a le formula ulterior, dar nu impune a folosi recursuri care sunt neadecvate sau inefective (vezi în particular Sultani c. Franța, nr. 45223/05, § 49, CEDO 2007-IV, și Y.P. și L.P. c. Franța, nr. 32476/06, § 50, 2 septembrie 2010). Această regulă se bazează pe presupunerea, obiect al art. 13 din Convenție – și cu care prezintă strânse afinități – că ordinea internă oferă un recurs efectiv privitor la încălcarea susținută, fie ca prevederile Convenției fac sau nu parte integrantă a sistemului intern. De aceasta, constituie un aspect important al principiului dorind ca mecanismul de apărare instituit de Convenție să aibă caracter subsidiar în comparație cu sistemele naționale de garanție a drepturilor omului (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Culegerea Hotărârilor și Deciziilor 1996-IV).

Dacă Curtea a recunoscut deja că art. 35 trebuie aplicat cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv (Akdivar, precitat, § 69), cu toate acestea trebuie să sublinieze că atunci când reclamantul caută să evite să fie renvoit de un Stat contractant, este în mod normal chemat să epuizeze un recurs care are efect suspensiv (Y.P. și L.P. c. Franța, precitat, § 53). În acest sens, un control juridicțional, atunci când există și face obstacol renvoi, trebuie considerat un recurs efectiv pe care în principiu reclamanții trebuie epuizeze înainte de a introduce o sesizare în fața Curții (ibid.). Cu toate acestea, un reclamant care a folosit o cale de drept aparent efectivă și suficientă nu poate fi reproșat că nu a încercat a folosi altele care erau disponibile dar nu prezentau prea mult mai multe perspective de succes (ibid., vezi de asemenea Aquilina c. Malta [MC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999-III). Astfel, în hotărârea Y.P. și L.P. c. Franța precitată, Curtea a estimat că reclamanții, ale căror cereri de azil și reexaminare au fost respinse de OFPRA și confirmate de CRR apoi de CNDA, ar fi avut puține perspective rezonabile de succes în fața jurisdicțiilor administrative, în special deoarce situația din țara lor de origine nu evoluase din decizia CNDA. În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că reclamanții demonstraseră existență circumstanțelor particulare care-i dispențau în speța obligația de epuizare căilor de recurs interne, privitor în speța recursul în anulare a ordinului de conducere la graniță în fața tribunalului administrativ (Y.P. și L.P. c. Franța, precitat, §§ 56-57).

În speța aceasta, Curtea observă că reclamantul s-a abținut de a introduce un recurs în fața tribunalului administrativ împotriva ordinului din 21 ianuarie 2009 care aduce obligația de a lăsa teritoriul și a celui din 31 martie 2011 care postula conducerea la graniță. Cu toate acestea, aceste căi de recurs comportă în principiu garanții de efectivitate în sensul Convenției în care sunt însoțite de efect suspensiv a măsurii d'allègement și permit, teoretic, judecătorului administrativ a aprecia realitatea riscurilor pe care reclamantul susține că le întâmpină în țara de origine (pe aceste căi de recurs și efectul suspensiv al lor, vezi art. L. 512-1 la L. 512-3 din CESEDA în redactarea lor în vigoare la momentul faptelor; pentru jurisprudența Curții, vezi în particular Y.P. și L.P. c. Franța, precitat, § 55, și de asemenea I.M. c. Franța, nr. 9152/09, § 149, 2 februarie 2012). Curtea observă de altfel că reclamantul a omis de asemenea a solicita reexaminarea cererii de azil în retenție în ciuda apariției unor fapte noi din ultima decizie CNDA (în speța, mandatul de arestare din 2009 adus la cunoștință la 10 septembrie 2009).

Curtea estimează că prezenta afacere se deosebește de hotărârea Y.P. și L.P. c. Franța precitată în care, în prezenta afacere, recursurile depuse de reclamant în fața CRR apoi CNDA împotriva deciziilor de respingere de OFPRA a cererilor de azil și reexaminare nu au fost făcute în forme și termeni prevăzuți de dreptul intern, recursurile fiind de două ori introduse cu întârziere (vezi pe acest punct opinia Curții în afacerea Bahaddar c. Țările de Jos, 19 februarie 1998, § 45, Culegerea Hotărârilor și Deciziilor 1998-I). Astfel, Curtea constată că CNDA (fostă CRR), jurisdicție competentă în materie de azil, nu a avut niciodată ocazia să se pronunțe pe meritul fricilor susținute de reclamant. De altfel, dacă Curtea este pregătit a admite că reclamantul a întâmpinat obstacole practice, dintr-un punct de vedere lingvistic, pentru a-și depune cererea de azil atunci când se afla în retenție, observă că reclamantul nu avansează niciun motiv pentru care s-a abținut de a solicita OFPRA reexaminarea cererii de azil între 10 septembrie 2009, data la care ar fi avut cunoștință a unui nou mandat de arestare emis împotriva sa de autoritățile cameruneze, și 31 martie 2011, data arestării.

De altfel, Curtea estimează că la lumina acestui fapt nou și relevant pentru aprecierea merituluiuigrieului trag din art. 3 pe care-l constituia mandatul de arestare din 2009, recursul reclamantului în fața tribunalului administrativ împotriva ordinului de conducere la graniță din 31 martie 2011 ar fi avut perspective rezonabile de succes. Într-adevăr, un asemenea recurs ar fi putut permite judecătorului administrativ a realiza examen efectiv al riscurilor pe care reclamantul afirma să le întâmpine în caz de întoarcere în Camerun (mutatis mutandis, Y.P. și L.P. c. Franța, precitat, § 55 și I.M. c. Franța, precitat, § 149).

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că reclamantul, omițând a introduce un recurs în fața tribunalului administrativ împotriva ordinului de conducere la graniță din 31 martie 2011, s-a abținut de a folosi o cale de recurs efectivă care oferea, în circumstanțele speiței, perspective rezonabile de succes.

Prin urmare, convine a declara sesizarea inadmisibilă pentru neepuizare căilor de recurs interne și a o respinge în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară sesizarea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefier Președinte

Le requérant, Mi.L., est un ressortissant camerounais, né en 1971 et résidant au Mesnil-Amelot. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Sur les faits qui se sont déroulés au Cameroun

Le requérant est originaire du district anglophone de Meme au Cameroun. Il étudia dans la seule université anglophone du pays où il constata, selon ses termes, que beaucoup d’étudiants « subissaient des pressions et connaissaient des difficultés ».

En 1990, le Gouvernement refusa de légaliser un parti anglophone, ce qui déclencha une vague de rébellion dans la région et la montée de mouvements séparatistes.

En 1997, le requérant aurait rencontré le président de la Southern Cameroon Youth League (SCYL), branche du S outhern Cameroon National Council (SCNC) qui est un groupe séparatiste anglophone non violent et dont les membres allèguent subir des atteintes répétées aux droits de l’homme. Celui-ci aurait convaincu le requérant de la nécessité de lutter pour l’autodétermination et l’aurait invité à rejoindre les rangs de la SCYL. Le requérant aurait par la suite milité dans ce mouvement.

En mars 1997, alors qu’ils préparaient l’anniversaire du SCNC, le requérant et vingt autres membres du SCYL auraient été arrêtés et conduits à la gendarmerie de Buea où ils auraient été torturés. Le requérant aurait été violemment battu à la tête et conserverait deux cicatrices sur le crâne. Il aurait été détenu pendant quinze jours dans des conditions qu’il décrit comme étant insupportables. A la fin de ces quinze jours, les gendarmes auraient autorisé plusieurs personnes à sortir pour effectuer des menus travaux autour de la gendarmerie. Le requérant en aurait profité pour s’enfuir et rejoindre sa famille qui l’aurait conduit à l’hôpital.

Par la suite, il serait resté caché pendant deux ans avant de se réinscrire en 2000 à l’université. Par crainte de représailles, il aurait décidé de ne pas se réengager au sein de la SCYL.

En avril 2002, il y eut une grande manifestation dans la région du requérant pour demander l’indépendance de la région anglophone. Malgré ses craintes, le requérant aurait décidé d’y participer pour défendre ses droits. Il aurait été arrêté une seconde fois et à nouveau torturé. Les policiers se seraient aperçus, grâce à sa carte d’étudiant, qu’il s’était déjà enfui une première fois et auraient décidé de le transférer à Yaoundé où il serait resté en détention pendant onze mois au cours desquels il aurait été sévèrement frappé. Ses conditions de détention auraient été déplorables.

Le requérant aurait réussi à s’échapper faute d’une surveillance suffisante. Il serait retourné dans sa famille qui l’aurait soigné avant qu’il ne quitte le Cameroun le 28 janvier 2004.

Depuis son départ, les autorités camerounaises auraient délivré plusieurs mandats d’arrêt à son encontre, le dernier datant de 2009. 2. Sur les faits qui se sont déroulés en France

Le requérant arriva en France le 28 janvier 2004. Le 12 mars 2004, il déposa une demande d’asile auprès de l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA). Sa demande fut rejetée par une décision du 19 octobre 2004 aux motifs que ses déclarations orales concernant les contacts qu’il aurait eus avec E. A., un des responsables de la SCYL, étaient incompatibles avec les informations dont disposait l’OFPRA sur ce dernier, qu’elles étaient, en outre, peu claires à propos de ses relations avec le SCNC et le SCYL et qu’elles s’étaient, par ailleurs, révélées succinctes et dénuées d’éléments personnalisés à propos de ses différentes détentions ainsi que peu convaincantes quant aux circonstances de ses évasions successives. Par une ordonnance du 3 juin 2005, le président de la Commission des recours des réfugiés (CRR, devenue la Cour nationale du droit d’asile : CNDA) rejeta le recours formé par le requérant contre cette décision au motif qu’il avait été exercé tardivement. Le requérant excipait, quant à la question du délai, de ce qu’il n’avait pas reçu notification de la décision de l’OFPRA. La CRR constata néanmoins, à cet égard, que le pli recommandé contenant la décision de l’OFPRA avait été présenté le 22 octobre 2004 à la dernière adresse indiquée par le requérant, puis qu’il avait été renvoyé à l’OFPRA conformément à la réglementation postale, le requérant s’étant abstenu de retirer le pli dans les délais.

Le 11 juin 2008, le requérant sollicita le réexamen de sa demande d’asile auprès de l’OFPRA. A l’appui de sa demande, le requérant produisit notamment un mandat d’arrêt délivré à son encontre le 30 avril 2002 par un tribunal camerounais. Par une décision du 13 juin 2008, l’OFPRA rejeta sa demande, ayant considéré que le mandat d’arrêt, qui se rapportait à des faits antérieurs à la précédente décision de la CRR, n’avait pas le caractère de fait nouveau et que la circonstance que le requérant n’en avait pas connaissance à cette date ne pouvait être établie.

Le 19 août 2008, le requérant forma un recours à l’encontre de cette décision auprès de la CNDA. Son recours fut rejeté, par la voie d’une ordonnance prise le 18 septembre 2008 par le président de la CNDA, au motif qu’il avait été exercé tardivement. La CNDA établit que la décision de l’OFPRA avait été expédiée par pli recommandé à la dernière adresse indiquée par le requérant et qu’en l’absence de retrait du courrier par celui ‑ ci dans les délais, le pli avait été renvoyé à l’OFPRA.

Le requérant entendit alors saisir le Conseil d’Etat, dont le bureau d’aide juridictionnelle puis le président de la section du contentieux rejetèrent ses demandes d’aide juridictionnelle par des décisions des 9 mars 2009 et 19 octobre 2009 respectivement.

Le 21 janvier 2009, le requérant se vit notifier un arrêté préfectoral portant refus de séjour et obligation de quitter le territoire français.

Le 10 septembre 2009, le requérant, qui était en contact avec une avocate camerounaise, eut communication d’un nouveau mandat d’arrêt émis à son encontre le même jour (ci-après : « le mandat de 2009 ») par les autorités camerounaises.

Interpellé le 31 mars 2011, le requérant fit l’objet d’un arrêté de reconduite à la frontière et d’une décision de placement en centre de rétention administrative. Le requérant explique qu’il fut incapable de former une demande de réexamen de sa demande d’asile auprès de l’OFPRA dans le délai légal des cinq jours suivant son placement en rétention, en raison du fait qu’il n’avait pas eu accès à la CIMADE pour lui traduire les documents qui lui avaient été remis. Sur le procès-verbal de notification des droits en rétention, la case avec la mention suivante fut cochée : « après lecture faite par nous-mêmes en langue française, l’intéressé comprend le français mais ne sachant pas le lire, signe avec nous ».

Le 2 avril 2011, le juge des libertés et de la détention prolongea la durée de la rétention du requérant pour une durée de vingt jours.

Le 13 avril 2011, le requérant saisit la Cour d’une demande d’application de l’article 39 de son règlement. Le 15 avril 2011, la Cour fit droit à cette demande et indiqua au Gouvernement français de ne pas renvoyer le requérant vers le Cameroun durant la durée de la procédure devant la Cour. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) en vigueur à l’époque considérée (avant l’entrée en vigueur de la loi n o 2011-672 du 16 juillet 2011) se lisaient comme suit : Article L. 512-1, alinéas 1 et 2 « L’étranger qui fait l’objet d’un refus de séjour, d’un refus de délivrance ou de renouvellement de titre de séjour ou d’un retrait de titre de séjour, de récépissé de demande de carte de séjour ou d’autorisation provisoire de séjour assorti d’une obligation de quitter le territoire français mentionnant le pays de destination peut, dans le délai d’un mois suivant la notification, demander l’annulation de ces décisions au tribunal administratif. (...) Son recours suspend l’exécution de l’obligation de quitter le territoire français sans pour autant faire obstacle au placement en rétention administrative dans les conditions prévues au titre V du présent livre. Le tribunal administratif statue dans un délai de trois mois à compter de sa saisine. Toutefois, en cas de placement en rétention de l’étranger avant qu’il ait rendu sa décision, il statue, selon la procédure prévue à l’article L. 512-2, sur la légalité de l’obligation de quitter le territoire français et de la décision fixant le pays de renvoi, au plus tard soixante-douze heures à compter de la notification par l’administration au tribunal de ce placement. » Article L. 512-2, alinéas 1 et 2 « L’étranger qui fait l’objet d’un arrêté de reconduite à la frontière peut, dans les quarante-huit heures suivant sa notification par voie administrative, demander l’annulation de cet arrêté au président du tribunal administratif. Le président ou le magistrat qu’il désigne à cette fin parmi les membres de sa juridiction ou les magistrats honoraires inscrits sur la liste mentionnée à l’article L. 222-2-1 du code de justice administrative statue dans un délai de soixante ‑ douze heures à compter de sa saisine (...) » Article L. 512-3, alinéa 2 « L’arrêté de reconduite à la frontière pris en application des articles L. 511-1 à L. 511-3 ne peut être exécuté avant l’expiration d’un délai de quarante-huit heures suivant sa notification par voie administrative ou, si le président du tribunal administratif ou le magistrat désigné à cette fin est saisi, avant qu’il n’ait statué. » Article L. 551-2, alinéa 2 « L’étranger est informé dans une langue qu’il comprend et dans les meilleurs délais que, pendant toute la période de la rétention, il peut demander l’assistance d’un interprète, d’un conseil ainsi que d’un médecin. Il est également informé qu’il peut communiquer avec son consulat et avec une personne de son choix. Un décret en Conseil d’Etat précise, en tant que de besoin, les modalités selon lesquelles s’exerce l’assistance de ces intervenants. » Article L. 551-3 « A son arrivée au centre de rétention, l’étranger reçoit notification des droits qu’il est susceptible d’exercer en matière de demande d’asile. Il lui est notamment indiqué que sa demande d’asile ne sera plus recevable pendant la période de rétention si elle est formulée plus de cinq jours après cette notification. » GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant craint d’être exposé à des traitements inhumains ou dégradants en cas de renvoi au Cameroun. EN DROIT

Le requérant se plaint de ce qu’il serait soumis à des traitements contraires à l’article 3 en cas d’exécution de la mesure de renvoi vers le Cameroun, son pays d’origine. L’article 3 de la Convention se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement soutient, à titre principal, que la requête ne satisfait pas à l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes. Il relève, en effet, que le requérant s’est abstenu de former, dans le délai d’un mois, un recours devant le tribunal administratif contre la décision du 21 janvier 2009 refusant sa demande de séjour et lui faisant obligation de quitter le territoire français. Or, le requérant disposait, en vertu de l’article L. 512-1 du CESEDA (voir « droit interne pertinent »), d’un recours de plein droit suspensif dont le caractère effectif, au sens de l’article 3 de la Convention, a été reconnu par la Cour dans la décision H.R. c. France (n o 64780/09, 22 septembre 2011).

Le Gouvernement relève également que le requérant n’a pas formé de recours contre l’arrêté préfectoral de reconduite à la frontière de même qu’à l’encontre de la mesure décidant de son placement en rétention dont il a fait l’objet le 31 mars 2011. Le Gouvernement souligne que le requérant disposait pourtant du même recours que précédemment énoncé.

Le Gouvernement fait observer, enfin, que le requérant s’est privé d’une autre voie de recours efficace pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 3 en s’abstenant de demander le réexamen de sa demande d’asile en rétention. Le dépôt d’une telle demande constituait une voie de recours pleinement efficace dès lors qu’elle permettait l’examen des griefs tirés de l’article 3 et était assortie d’un effet suspensif de plein droit. Le Gouvernent considère que le requérant ne rapporte pas la preuve de ce qu’il n’aurait pas eu accès à la CIMADE pour lui traduire les documents qui lui avaient été fournis à cette fin. Il souligne qu’aux termes de l’article L. 551-3 du CESEDA dans sa rédaction à l’époque des faits (voir « droit interne pertinent »), tout étranger reçoit, à son arrivée au centre de rétention, notification des droits qu’il est susceptible d’exercer en matière d’asile. Le Gouvernement ajoute à cet égard que le non-respect des dispositions de l’article L. 551-3 a pour effet de neutraliser le délai de cinq jours, ainsi que la personne retenue peut le faire valoir devant le juge administratif par la voie d’un référé-liberté.

Le Gouvernement estime donc que le requérant a, par trois fois, privé les autorités administratives et juridictions françaises de la possibilité d’examiner ses griefs tirés de l’article 3 de la Convention et que, par suite, sa requête doit être déclarée irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes.

A titre très subsidiaire, le Gouvernement soutient qu’il n’existe pas de motifs sérieux de croire que le requérant serait soumis à des traitements contraires à l’article 3 en cas de renvoi au Cameroun.

En réponse aux observations du Gouvernement concernant la recevabilité de la requête, le requérant allègue, tout d’abord, que la question de l’épuisement des voies de recours internes à l’encontre de la décision portant obligation de quitter le territoire du 21 janvier 2009 est sans pertinence en l’espèce étant donné que le risque d’éloignement, qui fait l’objet de la présente requête, résulte de la décision portant reconduite à la frontière du 31 mars 2011.

Ensuite, concernant de manière générale l’exigence d’épuisement des recours à l’encontre des arrêtés préfectoraux devant le juge administratif, le requérant affirme qu’il convient de distinguer, en droit français, la procédure d’asile et de reconnaissance du statut de réfugié de la procédure d’éloignement en tant que telle. A cet égard, il souligne que la procédure applicable à la reconnaissance du statut de réfugié est sans aucun doute celle qui offre le plus de protection avec, en principe, une véritable audition du requérant en présence d’un interprète. En outre, il fait observer que le préfet ne peut en aucune mesure apprécier le bien-fondé d’une demande d’asile. Il soutient, en conséquence, que la question de l’épuisement des voies de recours internes ne peut concerner, s’agissant d’un grief tiré de l’article 3, que les recours ouverts en matière de droit d’asile.

Enfin, concernant le défaut de demande de réexamen de sa demande d’asile en centre de rétention, le requérant soutient que la notification de ses droits s’est faite en français, langue qu’il ne comprend pas, étant anglophone. Il affirme que l’agent notifiant les droits a considéré, de façon erronée, qu’il comprenait le français et qu’il n’avait donc pas besoin de l’assistance d’un interprète. Il rappelle également qu’il n’a pas pu bénéficier de l’assistance de la CIMADE durant les cinq premiers jours de rétention en raison de l’absence de permanence de cette association dans le centre en fin de semaine.

Sur le bien-fondé de la requête, le requérant allègue qu’un renvoi vers le Cameroun l’exposerait à des traitements inhumains et dégradants en raison de son appartenance à la minorité anglophone du Cameroun et de ses liens avérés avec le SCYL. Pour prouver ses allégations, il produit notamment un mandat d’arrêt délivré à son encontre en 2009 par les autorités camerounaises.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter une action devant la Cour l’obligation d’utiliser auparavant les recours qui sont normalement disponibles dans le système juridique de leur pays et suffisants pour leur permettre d’obtenir le redressement des violations qu’elles allèguent. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. L’article 35 § 1 impose aussi de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes prescrites par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite, mais il n’impose pas d’user de recours qui sont inadéquats ou ineffectifs (voir notamment Sultani c. France , n o 45223/05, § 49, CEDH 2007 ‑ IV, et Y.P. et L.P. c. France , n o 32476/06, § 50, 2 septembre 2010). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités – que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée, que les dispositions de la Convention fassent ou non partie intégrante du système interne. De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 65, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV).

Si la Cour a déjà reconnu que l’article 35 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif ( Akdivar , précité, § 69), toutefois elle se doit de souligner que lorsqu’un requérant cherche à éviter d’être renvoyé par un Etat contractant, il est normalement appelé à épuiser un recours qui a un effet suspensif ( Y.P. et L.P. c. France , précité, § 53). Dans ce sens, un contrôle juridictionnel, lorsqu’il existe et qu’il fait obstacle au renvoi, doit être considéré comme un recours effectif qu’en principe les requérants doivent épuiser avant d’introduire une requête devant la Cour ( ibid. ). Cependant, un requérant qui a utilisé une voie de droit apparemment effective et suffisante ne saurait se voir reprocher de ne pas avoir essayé d’en utiliser d’autres qui étaient disponibles mais ne présentaient guère plus de chances de succès ( ibid. , voir aussi Aquilina c. Malte [GC], n o 25642/94, § 39, CEDH 1999 ‑ III). Ainsi, dans l’arrêt Y.P. et L.P. c. France précité, la Cour a estimé que les requérants, qui avait vu leurs demandes d’asile et de réexamen rejetées par l’OFPRA et confirmées par la CRR puis par la CNDA, auraient eu peu de perspectives raisonnables de succès devant les juridictions administratives, dans la mesure notamment où la situation dans leur pays d’origine n’avait pas évolué depuis la décision de la CNDA. Dans ces circonstances, la Cour a considéré que les requérants avaient démontré l’existence de circonstances particulières qui les dispensaient en l’espèce de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes, s’agissant en l’occurrence du recours en annulation de l’arrêté de reconduite à la frontière devant le tribunal administratif ( Y.P. et L.P. c. France, précité, §§ 56-57).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant s’est abstenu d’introduire un recours devant le tribunal administratif à l’encontre de l’arrêté du 21 janvier 2009 portant obligation de quitter le territoire et de celui du 31 mars 2011 postulant sa reconduite à la frontière. Pourtant, ces voies de recours comportent en principe des garanties d’effectivité au sens de la Convention dans la mesure où elles sont assorties d’un effet suspensif de la mesure d’expulsion et permettent, théoriquement, au juge administratif d’apprécier la réalité des risques que le requérant allègue encourir dans son pays d’origine (sur ces voies de recours et leur effet suspensif, voir les articles L. 512-1 à L. 512-3 du CESEDA dans leur rédaction en vigueur à l’époque des faits ; pour la jurisprudence de la Cour, voir notamment Y.P. et L.P. c. France , précité, § 55, ainsi que I.M. c. France , n o 9152/09, § 149, 2 février 2012). La Cour observe par ailleurs que le requérant a également omis de solliciter le réexamen de sa demande d’asile en rétention malgré la survenance de faits nouveaux depuis la dernière décision de la CNDA (en l’occurrence, le mandat d’arrêt de 2009 porté à sa connaissance le 10 septembre 2009).

La Cour estime que la présente affaire se distingue de l’arrêt Y.P. et L.P. c. France précité dans la mesure notamment où, dans la présente affaire, les recours formés par le requérant auprès de la CRR puis de la CNDA contre les décisions de rejet par l’OFPRA de ses demandes d’asile et de réexamen ne l’ont pas été dans les formes et délais prévus par le droit interne, les recours ayant été par deux fois introduits tardivement (voir sur ce point l’avis de la Cour dans l’affaire Bahaddar c. Pays-Bas , 19 février 1998, § 45, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I). Ainsi, la Cour constate que la CNDA (ancienne CRR), juridiction compétente en matière d’asile, n’a jamais eu l’occasion de se prononcer sur le bien-fondé des craintes alléguées par le requérant. En outre, si la Cour est prête à admettre que le requérant a rencontré des obstacles pratiques, d’un point de vue linguistique, pour soumettre sa demande d’asile lorsqu’il se trouvait en rétention, elle relève que le requérant n’avance aucun raison pour laquelle il s’est abstenu de solliciter auprès de l’OFPRA le réexamen de sa demande d’asile entre le 10 septembre 2009, date à laquelle il aurait eu connaissance d’un nouveau mandat d’arrêt émis à son encontre par les autorités camerounaises, et le 31 mars 2011, date de son interpellation.

Par ailleurs, la Cour estime qu’à la lumière de ce fait nouveau et pertinent pour l’appréciation du bien-fondé de ses griefs tirés de l’article 3 que constituait le mandat d’arrêt de 2009, le recours du requérant devant le tribunal administratif contre l’arrêté de reconduite à la frontière du 31 mars 2011 aurait eu des chances raisonnables de succès. En effet, un tel recours aurait pu permettre au juge administratif de réaliser un examen effectif des risques que le requérant affirmait encourir en cas de retour au Cameroun ( mutatis mutandis , Y.P. et L.P. c. France , précité, § 55 et I.M. c. France , précité, § 149).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant, en omettant d’introduire un recours devant le tribunal administratif contre l’arrêté de reconduite à la frontière du 31 mars 2011, s’est abstenu de faire usage d’une voie de recours effective qui offrait, dans les circonstances de l’espèce, des chances raisonnables de succès.

Partant, il convient de déclarer la requête irrecevable pour non épuisement des voies de recours internes et de la rejeter en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président