M.M. c. FRANCE

Reclamantul, M.M., este cetățean al Republicii Democrate a Congolului (RDC), născut în 1980 și rezident la Paris. Președintele secțiunii a aprobat cererea reclamantului de a nu-și divulga identitatea (art. 47 § 3 al regulamentului). A fost reprezentat în fața Curții de către doamna S. Kling, avocat la Strasbourg.

Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Cu privire la faptele care au avut loc în RDC, așa cum au fost relatate de reclamant

În 2001, reclamantul a devenit membru al Bundu Dia Kongo (BDK), pentru care prezintă un card de membru. Tatăl său, la rândul său membru al acestui partid, a fost asasinat în 2002 de poliția congoleză.

Același an, reclamantul a fost arestat de autorități în pregătiri ale celui de-al patruzecilea aniversar al Constituției la Luluabourg – oraș cunoscut acum sub numele de Kananga, în provincia Kasai-Oriental. A fost ținut în închisoare timp de două zile înainte de a fi transferat la penitenciarul Makala din Kinshasa, unde a stat trei zile. Eliberat datorită unei sume de bani versate de unchiul său, s-a mutat să locuiască la unchiul acestuia la Matadi, în vestul țării.

În 2007, reclamantul a fost arestat o a doua oară în cursul unor confruntări între poliție și membri ai BDK cu ocazia unei reuniuni a partidului. A fost închis, fără a fi prezentat unui judecător, timp de două săptămâni în cursul căreia a fost victimă a violurilor și torturii.

La 21 martie 2008, guvernul congoles a revocat autorizația acordată BDK de a funcționa ca organizație socială și culturală. La această dată, partidul a devenit prin urmare ilegal. Până în 2010, reclamantul a continuat în secret activitățile sale în cadrul BDK.

Aproximativ la 25 iulie 2010, reclamantul a fost arestat a treia oară de poliție în cursul unei reuniuni secrete cu alți membri ai BDK la Luozi, în nord-vestul țării. A fost deținut în secret timp de trei zile. A fost din nou torturat și păstrează consecințe. Furnizează în această privință trei fotografii prezentând cicatrici la glezna și spate, precum și două tăieturi de câțiva centimetri pe flanc.

Reclamantul urma să fie transferat la penitenciarul Matadi, dar unchiul acestuia a intervenit. După ce a vândut terenuri, a mituit un comandant care l-a ajutat pe reclamant să fugă. Odată eliberat, a contactat un traficant pentru a veni în Europa. 2. Cu privire la faptele care au avut loc în Franța

Reclamantul a intrat în Franța la 14 august 2010, sub acoperire a unei vize de turist valabilă o lună, cu intenția de a se duce la Londra. La 16 august 2010, a fost oprit la gara Nord din Paris, având asupra sa un card de identitate francez și un bilet de tren pentru Anglia.

Reclamantul a fost plasat în arest preventiv. El spune că a exprimat imediat dorința de a depune o cerere de azil, ceea ce Guvernul contrazice, citând declarațiile sale atunci când a introdus cererea sa de măsură provizorie în fața Curții: „(...) nu știu nimic despre cererea de azil și, prin urmare, nu am putut demara niciun demers. Traficantul mi-a spus că se va ocupa de totul (...). Am fost arestat la gara Nord la 16 august 2010 încerc să ajung la Londra pentru a întâlni traficantul". Reclamantul adaugă că ofițerul de poliție judiciară l-ar fi informat că ar putea depune cererea mai târziu.

La 17 august 2010, după douăzeci și patru de ore de arest preventiv, un ordin de repatriere a fost notificat reclamantului, precum și plasarea sa în retenție administrativă. La sosirea sa la centrul de retenție, prefectura l-a informat despre termenul legal de cinci zile pe care trebuie să-l respecte pentru a depune o cerere de azil.

Printr-o ordonanță din 19 august 2010, retenția reclamantului a fost prelungită pentru o perioadă de cincisprezece zile de judecătorul libertăților și detenției (JLD) din cadrul tribunalului de primo nivel din Paris. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei ordonanțe în fața curții de apel din Paris, care a respinge-o printr-o ordonanță din 21 august 2010.

În paralel, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Paris cu o cerere care tindea la anularea ordinului de repatriere și al ordinului care stabileau RDC ca țara de destinație. Printr-o sentință din 20 august 2010, tribunalul a respins cererea considerând pe de o parte că reclamantul nu furnizase nicio precizare, nici niciun element probant care să susțină aserțiunile sale privind riscul de tratament rău din cauza apartenenței sale la partidul BDK și că nu era în măsură să expună în mod clar modalitățile acțiunii sale în cadrul acestui grup. Tribunalul a estimat pe de altă parte, cu privire la refuzul de înregistrare a cererii sale de azil: „(...) nu rezultă din piesa din dosar și declarațiile la ședință că reclamantul ar fi manifestat voința sa de a prezenta o asemenea cerere de azil la data la care prefectul a luat, împotriva sa, decizia de repatriere contestată; că dimpotrivă a declarat că se apropia, la momentul arestării sale, să pună pe seama teritoriului francez pentru a se duce la Londra unde nu avea în plan să prezinte o cerere de azil în fața autorităților competente ale țării; că, prin urmare, prefectul de poliție putea, fără a nu respecta dispozițiile menționate mai sus ale codului intrării și șederii străinilor și dreptului de azil, lua împotriva reclamantului decizia de repatriere contestată (...)"

La 19 august 2010, reclamantul a exprimat, în fața asociației prezente în centrul de retenție (Asociația Serviciu Social Familial migranți, denumit în continuare „ASSFAM"), dorința de a depune o cerere de azil. A fost îndreptat către serviciile de poliție ale centrului, dar nu s-a prezentat acolo.

Luni, 23 august 2010, reclamantul a trimis un facsimil la prefectură, exprimând dorința de a sesiza Biroul francez de protecție a refugiaților și apatrizi (OFPRA) cu o cerere de azil politic. Același zi, prefectul de poliție a constatat inadmisibilitatea cererii, aceasta intervenen mai mult de cinci zile după plasarea sa în retenție. Reclamantul pretinde că a depus un recurs gracieux în fața prefecturii care ar fi fost respins la 24 august 2010. Cu toate acestea, nu comunică nici recursul, nici decizia.

Un laissez-passer consular a fost solicitat autorităților RDC la 25 august 2010. Aceștia l-au eliberat, conform reclamantului, în urma prezentării de către serviciile prefecturii a cardului seu de membru al partidului BDK.

Reclamantul a sesizat apoi Curtea cu o cerere de aplicare a articolului 39 al regulamentului acesteia pentru a suspenda măsura de repatriere. Printr-o decizie din 26 august 2010, președintele secțiunii a hotărât să dea curs acestei cereri. B. Dreptul intern pertinent

Dispozițiile pertinente ale codului intrării și șederii străinilor și dreptului de azil (CESEDA) se citesc după cum urmează: Articolul L. 551-3 „La sosirea sa la centrul de retenție, străinul primește notificare a drepturilor pe care este susceptibil să le exercite în materie de cerere de azil. I se indică în special că cererea sa de azil nu va mai fi admisibilă în perioada de retenție dacă este formulată mai mult de cinci zile după această notificare." Articolul R. 553-15 „Străinul menținut într-un centru de retenție care dorește să ceară azilul prezintă cererea sa în termenul de cinci zile de la notificare care i s-a făcut din acest drept în conformitate cu articolul L. 551-3. În acest scop, străinul depune cererea fie la șeful centrului de retenție, fie la adjunctul acestuia, fie, dacă este cazul, la responsabilul managementului dosarelor administrative. (...) Cererea de azil formulată în centru sau în local de retenție este prezentată conform modalităților prevăzute în al doilea alineat al articolului R. 723-1. Străinul menținut în centru sau local de retenție care dorește să ceară azilul este informat, fără întârziere, într-o limbă despre care este rezonabil să se creadă că o înțelege, a procedurii de cerere de azil, a drepturilor și obligațiilor sale în cursul acestei proceduri, a consecințelor care ar putea surveni din nerespectarea acestor obligații sau refuzul de a coopera cu autoritățile și a mijloacelor de care dispune pentru a-l ajuta să prezinte cererea." C. Dreptul internațional pertinent

Conform raportului privind situația în Republica Democrate a Congolului (Raportul de informații privind țara de origine, §§ 20.06 la 20.08) din 9 martie 2012 al Oficiului Intern din Regatul Unit, Bundu Dia Kongo este un grup politico-religios creat în 1969 și prezent în principal în provincia Bas-Congo, vest de Kinshasa. Înregistrat ca organizație non-profit, BDK pledează pentru independența acestei regiuni și restaurarea Regatului Kongo (reintegrarea în granițele anterioare colonizării, ceea ce ar include o parte din teritoriile Angolei, Republicii Congo și Gabon). Membrii acestui grup trebuie, în plus, să renunțe la orice religie occidentală sau orientală. În urma manifestațiilor împotriva guvernului în funcție, BDK a suferit o represiune puternică în 2008 care a dus la moartea aproximativ o sută de membri și distrugeri materiale. Un raport al Misiunii Națiunilor Unite în Congo (MONUC, în prezent MONUSCO), datând din iunie 2008, relatează utilizarea disproporționată și fără însumare a forței de către autoritățile guvernamentale, arestări, detenții arbitrare și tratamente inumane și degradante. În martie 2008, ministerul Afacerilor Sociale a retras BDK statutul de organizație non-profit, făcând astfel activitățile ilegale. Partidul și-a schimbat apoi numele în Bundu Dia Mayala (BDM).

În raportul privind situația drepturilor omului în RDC din 8 aprilie 2011 (Raportul USSD privind drepturile omului), Departamentul de Stat american adaugă că nicio investigație nu a fost condusă de autoritați pentru a sancționa responsabilii violenței în cursul manifestațiilor din 2008.

Nici unul din aceste două rapoarte nu menționează represiune sau acte de violență împotriva membrilor BDM din 2008. MOȚIUNI

Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul susține că repatrierea sa în Republica Democrate a Congolului l-ar expune la acte de tortură, tratamente inumane sau degradante.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul consideră că dreptul să un recurs efectiv a fost încălcat din cauza imposibilității materiale în care se afla să depună cererea sa de azil în termenul legal în ciuda dorului exprimată din garda sa preventivă, și din absența unui recurs suspensiv împotriva sentinței pronunțate de tribunalul administrativ. PE DREPT

Reclamantul consideră că ar curs un risc de tratamente contrare articolului 3 al Convenției în caz de repatriere către Republica Democrate a Congolului. Invocă art. 3 al Convenției, care se citește după cum urmează: „Nicio persoană nu poate fi supusă torturii, nici pedeapsei sau tratamentelor inumane sau degradante." a) Tezele părților

Reclamantul reitera în principal expunerea faptelor așa cum a fost prezentată mai sus. El adaugă că se află acum în pericol deosebit din cauză că autoritățile franceze ar fi comunicat cardul seu de membru al partidului BDK Consulatului RDC pentru a obține un laissez-passer care a fost eliberat.

Guvernul observă în primul rând că reclamantul nu furnizează niciun element concret care să ateste riscurile de tratament rău aserționate și care să stabilească apartenența sa la grupul politic BDK. Într-adevăr, cardul de aderență la grupul BDK nu are niciun fel de garanție de autenticitate.

În al doilea rând, Guvernul subliniază că declarațiile reclamantului sunt puțin detaliate și nu conțin niciun element verificabil. Într-adevăr, nu precizează rolul seu în cadrul BDK, natura angajamentului politic sau obiectivul acestei organizații. Guvernul consideră în plus că narația arestărilor urmată de încarcerare în cursul căreia a suferit tortură înainte de a fi brusc eliberat datorită coruperii unui agent este stereotipă. Mai mult, Guvernul consideră că intervențiile influente ale unchiul seu sunt puțin credibile în vederea puținelor informații comunicate de reclamant asupra acestei chestiuni.

El observă în final că reclamantul susține că a continuat să se devoete al partid după interzicerea acestuia, fără a preciza că acesta a luat o nouă formă și se numea Bundu Dia Malaya, în continuare condus de Ne Muanda Nsemi. Guvernul citează, ca exemplu, o sentință a tribunalului administrativ din Amiens din 8 septembrie 2009 care a anulat ordinul de repatriere luat împotriva unei persoane care susține riscuri de tratament rău din cauza legăturilor cu BDK și care a produs o atestare a unui agent ONU în RDC. Guvernul observă că, în ciuda acestui precedent, tribunalul administrativ nu a considerat necesar să anuleze ordinul în acest caz din cauza caracterului puțin probant al pieselor din dosar.

Guvernul afirmă în concluzie că nu există niciun risc real de tratament contrar articolului 3 al Convenției. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, potrivit principiilor aplicabile cauzei, statele contractante au, în virtutea unui principiu bine stabilit al dreptului internațional și fără a prejudicia angajamentele ce le reveniți din tratate internaționale, inclusiv Convenția, dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea străinilor. Cu toate acestea, expulzarea unui străin de un stat contractant poate ridica o problemă privind art. 3 și, prin urmare, să angajeze răspunderea statului în cauză în temeiul Convenției, atunci când există motive serioase și dovedite de a crede că persoana în cauză, dacă ar fi expulzată către țara de destinație, va curs un risc real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3. În asemenea cazuri, această dispoziție implică obligația de a nu expulza persoana în cauză către această țară (Hirsi Jamaa și alții c. Italia [Marea Cameră], nr. 27765/09, § 114, 23 februarie 2012).

Pentru a aprecia realitatea în ceea ce privește străinii amenințați cu expulzarea sau extradarea unui risc aserțional de tratamente contrare articolului 3, Curtea trebuie să efectueze un examen complet și ex nunc al situației care domnește în țara de destinație, situație care poate se schimba în timp. Deoarece responsabilitatea pe care art. 3 o plasează pe statele contractante în cauzele de această natură ține de actul constând în a expune o persoană riscului de a suferi tratament rău, existența acestui risc trebuie să fie apreciată în principal prin referire la circumstanțele pe care statul în cauză le-a avut sau ar fi trebuit să le aibă cunoștință la momentul expulzării (Vilvarajah și alții c. Regatul Unit, 30 octombrie 1991, § 107, seria A nr. 215). În cauza de față, deoarece reclamantul nu a fost expulzat, momentul pertinent este cel al examinării cauzei de Curt. Deși faptele istorice au interes, în măsura în care pot clarifica situația actuală și evoluția sa probabil, sunt condițiile actuale care sunt determinante și, prin urmare, este necesar să se țină seama de informațiile care au ieșit la iveală după adoptarea de către autoritățile interne a deciziei definitive în cauză (Chahal c. Regatul Unit, 15 noiembrie 1996, §§ 86 și 97, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V; H.L.R. c. Franța, 29 aprilie 1997, § 37, Colecția 1997-III; Mamatkoulov și Askarov c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46827/99 și 46951/99, § 69, CEDH 2005-I; Salah Sheekh c. Țările de Jos, nr. 1948/04, § 136, 11 ianuarie 2007, și NA. c. Regatul Unit, nr. 25904/07, § 112, 17 iulie 2008).

Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă repatrierea iminentă a reclamantului către Republica Democrate a Congolului ar implica, în cazul particular al cauzei, un risc real de tratament rău în sensul articolului 3 al Convenției. Reclamantul invocă riscul pe care-l curs de a fi oprit la sosire la Kinshasa din cauza apartenenței la BDK și pentru că s-a sustras autorităților în timp ce era deținut.

Curtea observă, la fel ca și Guvernul, că reclamantul furnizează foarte puține indicații cu privire la partidul căruia spune că aparține și în special nu menționează schimbarea numelui și a organizației acestuia, datând din 2008. Constată, de asemenea, că reclamantul nu explică deloc care era rolul seu în cadrul partidului înainte de fuga sa și de ce ar fi, la această dată, în mod deosebit căutat de autorități.

Curtea observă că reclamantul produce fotografii ale părților corpului seu (glezna și spate) pe care are cicatrici. Curtea este de părere că, deși aceasta poate sugera că a fost într-adevăr maltratat, aceste elemente nu sunt de natură să dovedească că reclamantul ar fi în mod deosebit căutat de autorități la data de astazi.

Curtea observă, în plus, că rezultă din surse internaționale recente („dreptul internațional pertinent" mai sus) că, dacă membrii BDK au suferit într-adevăr persecuții și încălcări grave ale drepturilor lor în cursul anului 2008, nicio nouă represiune nu este raportată de atunci și membrii fostului BDK nu apar să fie obiectul stigmatizării particulare.

În consecință, Curtea consideră că reclamantul nu a furnizat suficient de mult în acest caz pentru a stabili credibilitatea povestirii sale și a susține aserțiunile sale cu privire la temerile de tratament rău în caz de întoarcere.

De aceea, ea consideră că această moțiune este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Reclamantul se plânge, de asemenea, de atingerea dreptului seu la un recurs efectiv garantat de art. 13 al Convenției, combinat cu art. 3. art. 13 se citește după cum urmează: „Toată persoana ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unui tribunal național, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Reclamantul se plânge, pe de o parte, de faptul că i s-a interzis să depună o cerere de azil în cursul arestării sale preventive, deși ar fi exprimat dorința. Ofițerul de poliție i-ar fi spus că o putea face mai târziu. Pe de altă parte, se plânge de faptul că notificarea eliberată în retenție și care îi semnifica drepturile sale privind procedura de azil era în limba franceză, limba pe care nu știe să o citească și pe care nu o înțelege suficient pentru a aprecia amploarea unui asemenea act administrativ. Reclamantul se referă la recursul pe care l-a introdus în fața tribunalului administrativ pentru a contesta ordinul de repatriere, în care cerea să beneficieze de serviciile unui interpret.

Reclamantul indică că nu a înțeles, atunci când ASSFAM i-a explicat procedura, că trebuia să formuleze cererea sa de azil în fața serviciilor de poliție ale centrului de retenție. A crezut că faptul că a exprimat această dorință în fața asociației era suficient, după cum atestă declarația sa în fața JLD, la 19 august 2010: „Am depus o cerere de azil politic de la sosirea mea la centrul de retenție administrativă".

Reclamantul contrazice, de asemenea, efectivitatea termenului de cinci zile pentru depunerea cererii de azil, plângându-se că în cursul acestei perioade a fost prezentat la doi judecători în fața cărora a trebuit să pregătească observații, ceea ce a empiétée asupra timpului necesar pentru formularea cererii de azil.

În sfârșit, el consideră că controlul efectuat de judecătorul administrativ asupra riscurilor pe care le curs în caz de întoarcere în RDC nu a putut fi decât puțin aprofundat, acesta intervenind în termen foarte scurt și trebuind să pronunțe o decizie la sfârșit de ședință.

Guvernul răspunde că aserțiunea potrivit căreia reclamantul a fost împiedicat să ceară azil în arest preventiv nu este stabilită și este în contradicție cu circumstanțele în care reclamantul a fost oprit, în timp ce se îndrepta către Londra. În plus, Guvernul subliniază că judecătorul administrativ, atunci când a hotărât să nu anuleze ordinul de repatriere în vedere lipsei de intenție a reclamantului de a depune o cerere de azil, s-a bazat pe observațiile sale scrise, dar și pe declarațiile făcute de reclamant în cursul ședinței. Guvernul produce, ca exemplu, numeroase decizii și hotărâri ale tribunalelor administrative care pronunță anularea ordinelor prefectorale de expulzare cu motivul formulării, de către persoanele interesate, a voliei lor de a cere azilul.

Cu privire la contestația privind caracterul efectiv al termenului de cinci zile prevăzut la articolul L. 551-3 al CESEDA, Guvernul semnalează că este necesar din cauza termenelor scurte de retenție și din necesitatea de a se opune cererilor de azil dilatorii, formulate la sfârșitul perioadei de retenție cu scopul de a paralizia executarea măsurilor de îndepărtare. Reamintește că acest termen a fost declarat conform Constituției de către Consiliul Constituțional într-o decizie nr. 2003-484 DC din 20 noiembrie 2003 și că trebuie notificat străinului la sosirea sa la centrul de retenție administrativă. Guvernul constată că în cauza de față, reclamantul și-a văzut notificat posibilitatea de a depune o cerere de azil la sosirea sa la centrul de retenție, la 17 august 2010, și că a formulat efectiv această cerere doar la 23 august, adică șase zile după notificare. Adaugă că recursul gracieux pe care pretinde reclamantul că l-a depus nu este anexat dosarului și că, dacă s-ar considera că există, decizia de refuz a administrației ar fi putut fi contestată într-un termen de doi luni.

Cu privire la absența traducerii notificării în cauză, Guvernul observă că reclamantul nu a făcut cunoscut autorităților o problemă de înțelegere a altor documente atunci când acestea i s-au prezentat și că a acceptat să le semneze. Ca semn de contestare, a refuzat cu toate acestea să semneze notificarea declarând târzie cererea sa de azil, ceea ce tinde să dovedească buna sa înțelegere a limbii franceze.

Guvernul precizează în final că, în conformitate cu articolul R. 553-15 al CESEDA, orice străin poate depune cererea sa de azil șefului centrului sau adjunctului acestuia, sau chiar responsabilului managementului dosarelor administrative. O poate depune în orice moment, inclusiv la weekendul. Guvernul subliniază neglijența reclamantului care mărturisește el însuși că a crezut că era suficient să avertizeze ASSFAM, în timp ce fuseseorijentat de către această asociație către autoritățile de poliție. b) Aprecierea Curții

Curtea constată că reclamantul pretinde că dorea să ceară azilul în Franța. Cu toate acestea, observă că rezultă din documente prezentate de reclamant, pe de o parte, și din comportamentul acestuia, pe de altă parte, că intenția sa era să se ducă la Regatul Unit și nu să depună o cerere de azil în Franța.

În orice caz, după ce a examinat moțiunea sub unghiul articolului 3 al Convenției, Curtea concluzionează că nu există nicio moțiune apărabilă de încălcare a unui drept substanțial garantat de Convenție. În consecință, moțiunea bazată pe art. 13 nu poate prospera.

De aceea, această moțiune este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefierul Președintele

Le requérant, M.M., est un ressortissant de la République Démocratique du Congo (RDC), né en 1980 et résidant à Paris. Le président de la section a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement). Il a été représenté devant la Cour par M e S. Kling, avocat à Strasbourg.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils sont exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Quant aux faits survenus en RDC, tels que relatés par le requérant

En 2001, le requérant devint membre du Bundu Dia Kongo (BDK) dont il produit une carte de membre. Son père, lui-même membre de ce parti, fut assassiné en 2002 par la police congolaise.

La même année, le requérant fut arrêté par les autorités lors des préparatifs du quarantième anniversaire de la Constitution à Luluabourg ‑ ville actuellement nommée Kananga, dans la province du Kasaï-Oriental. Il fut enfermé pendant deux jours avant d’être transféré à la prison de Makala à Kinshasa où il resta trois jours. Libéré grâce au versement d’une somme d’argent par son oncle, il partit vivre chez ce dernier à Matadi, dans l’Ouest du pays.

En 2007, le requérant fut arrêté une deuxième fois lors d’affrontements entre la police et les membres du BDK à l’occasion d’une réunion du parti. Il fut emprisonné, sans avoir été présenté à un juge, pendant deux semaines au cours desquelles il fut victime de viols et de tortures.

Le 21 mars 2008, le gouvernement congolais révoqua l’autorisation accordée au BDK d’opérer en tant qu’organisation sociale et culturelle. A cette date, le parti devint en conséquence illégal. Jusqu’à 2010, le requérant continua en secret ses activités au sein du BDK.

Le 25 juillet 2010 environ, le requérant fut une troisième fois arrêté par la police au cours d’une réunion secrète avec d’autres membres du BDK à Luozi, au nord-ouest du pays. Il fut détenu au secret durant trois jours. Il fut à nouveau torturé et en conserve des séquelles. Il fournit à ce titre trois photos présentant des cicatrices à la cheville et dans le dos ainsi que deux entailles de quelques centimètres sur le flanc.

Le requérant devait être transféré à la prison de Matadi mais son oncle intervint. Après avoir vendu des terres, il corrompit un commandant qui aida le requérant à s’enfuir. Une fois libéré, il contacta un passeur pour venir en Europe. 2. Quant aux faits survenus en France

Le requérant entra en France le 14 août 2010, sous couvert d’un visa de tourisme valable un mois, avec l’intention de se rendre à Londres. Le 16 août 2010, il fut interpellé à la gare du nord à Paris, muni d’une carte d’identité française et d’un billet de train pour l’Angleterre.

Le requérant fut placé en garde à vue. Il dit avoir immédiatement exprimé le souhait de déposer une demande d’asile ce que le Gouvernement conteste, citant ses déclarations lors de l’introduction de sa demande de mesure provisoire devant la Cour : « (...) je ne sais rien de la demande d’asile et n’ai donc pu entamer aucune démarche. Le passeur m’a dit qu’il s’occuperait de tout (...). J’ai été arrêté à la gare du nord le 16 août 2010 en essayant de me rendre à Londres pour retrouver le passeur ». Le requérant ajoute que l’officier de police judiciaire l’aurait informé de ce qu’il pourrait déposer sa demande plus tard.

Le 17 août 2010, après vingt-quatre heures de garde à vue, un arrêté de reconduite à la frontière fut notifié au requérant ainsi que son placement en rétention administrative. A son arrivée au centre de rétention, la préfecture l’informa du délai légal de cinq jours à respecter pour déposer une demande d’asile.

Par une ordonnance du 19 août 2010, le placement en rétention du requérant fut prolongé pour une durée de quinze jours par le juge des libertés et de la détention (JLD) auprès du tribunal de grande instance de Paris. Le requérant déposa un recours contre cette ordonnance devant la cour d’appel de Paris, qui le rejeta par une ordonnance du 21 août 2010.

Parallèlement, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une requête tendant à l’annulation de l’arrêté de reconduite à la frontière et de l’arrêté fixant la RDC comme pays de destination. Par un jugement du 20 août 2010, le tribunal rejeta sa demande considérant d’une part que le requérant n’apportait aucune précision ni aucun élément probant à l’appui de ses allégations de risque de mauvais traitements du fait de son appartenance au parti BDK et qu’il n’était pas en mesure d’exposer clairement les modalités de son action au sein de ce groupe. Le tribunal estima d’autre part, concernant le refus d’enregistrement de sa demande d’asile : « (...) il ne ressort pas des pièces du dossier et des déclarations à la barre que le requérant aurait manifesté sa volonté de présenter une telle demande d’asile à la date à laquelle le préfet a pris, à son encontre, la décision de reconduite à la frontière contestée ; qu’il a au contraire déclaré qu’il s’apprêtait, lors de son interpellation, à quitter le territoire français pour se rendre à Londres où il n’avait pas prévu de présenter une demande d’asile devant les autorités compétentes du pays ; que, par suite, le préfet de police pouvait, sans méconnaître les dispositions précitées du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile, prendre à l’encontre du requérant la décision de reconduite à la frontière contestée (...) »

Le 19 août 2010, le requérant exprima, auprès de l’association présente en centre de rétention (Association Service Social Familial migrants, ci-après « ASSFAM »), le souhait de déposer une demande d’asile. Il fut orienté vers les services de police du centre mais ne s’y présenta pas.

Le lundi 23 août 2010, le requérant adressa une télécopie à la préfecture, exprimant le souhait de saisir l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) d’une demande d’asile politique. Le même jour, le préfet de police constata l’irrecevabilité de la demande, cette dernière étant intervenue plus de cinq jours après son placement en rétention. Le requérant prétend avoir formé un recours gracieux auprès de la préfecture qui aurait été rejeté le 24 août 2010. Il ne communique toutefois ni le recours, ni la décision.

Un laissez-passer consulaire fut sollicité auprès des autorités de la RDC le 25 août 2010. Celles-ci le délivrèrent, selon le requérant, à la suite de la présentation par les services de la préfecture de sa carte de membre du BDK.

Le requérant saisit alors la Cour d’une demande d’application de l’article 39 de son règlement afin que soit suspendue la mesure de reconduite à la frontière. Par une décision du 26 août 2010, le président de la section décida de faire droit à cette demande. B. Droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) se lisent comme suit : Article L. 551-3 « A son arrivée au centre de rétention, l’étranger reçoit notification des droits qu’il est susceptible d’exercer en matière de demande d’asile. Il lui est notamment indiqué que sa demande d’asile ne sera plus recevable pendant la période de rétention si elle est formulée plus de cinq jours après cette notification. » Article R. 553-15 « L’étranger maintenu dans un centre de rétention qui souhaite demander l’asile présente sa demande dans le délai de cinq jours à compter de la notification qui lui a été faite de ce droit conformément à l’article L. 551-3. A cette fin, l’étranger remet sa demande soit au chef du centre de rétention soit à son adjoint ou, le cas échéant, au responsable de la gestion des dossiers administratifs. (...) La demande d’asile formulée en centre ou en local de rétention est présentée selon les modalités prévues au deuxième alinéa de l’article R. 723-1. L’étranger maintenu en centre ou local de rétention qui souhaite demander l’asile est informé, sans délai, dans une langue dont il est raisonnable de penser qu’il la comprend, de la procédure de demande d’asile, de ses droits et obligations au cours de cette procédure, des conséquences que pourrait avoir le non-respect de ces obligations ou le refus de coopérer avec les autorités et des moyens dont il dispose pour l’aider à présenter sa demande. » C. Droit international pertinent

Selon le rapport sur la situation en République Démocratique du Congo ( Country of Origin Information report , §§ 20.06 à 20.08) du 9 mars 2012 du Home Office du Royaume-Uni, le Bundu Dia Kongo est un groupe politico-religieux créé en 1969 et présent principalement dans la province du Bas-Congo, à l’Ouest de Kinshasa. Enregistré comme une organisation à but non lucratif, le BDK milite pour l’indépendance de cette région et la restauration du Royaume du Kongo (réintégration dans les frontières antérieures à la colonisation, ce qui inclurait une partie des territoires de l’Angola, de la République du Congo et du Gabon). Les membres de ce groupe doivent par ailleurs renoncer à toute religion occidentale ou orientale. A la suite des manifestations contre le gouvernement en place, le BDK subit une forte répression en 2008 qui entraîna la mort d’une centaine de membres et des destructions matérielles. Un rapport de la Mission des Nations Unies au Congo (MONUC, actuelle MONUSCO), datant de juin 2008, fait état d’une utilisation disproportionnée et sans sommation de la force par les autorités gouvernementales, d’arrestations, détentions arbitraires et traitements inhumains et dégradants. En mars 2008, le ministère des Affaires sociales retira au BDK son statut d’association à but non lucratif, rendant ainsi ses activités illégales. Le parti changea alors de nom pour Bundu Dia Mayala (BDM).

Dans son rapport sur la situation des droits de l’Homme en RDC du 8 avril 2011 ( USSD Human Rights report ), le Département d’Etat américain ajoute qu’aucune enquête n’a été menée par les autorités pour sanctionner les responsables des violences durant les manifestations de 2008.

Aucun de ces deux rapports ne mentionne de répression ou d’actes de violence à l’encontre des membres du BDM depuis 2008. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que son renvoi en République Démocratique du Congo l’exposerait à des actes de tortures, des traitements inhumains ou dégradants.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant estime que son droit à un recours effectif a été violé du fait de l’impossibilité matérielle dans laquelle il était de déposer sa demande d’asile dans le délai légal malgré son souhait exprimé dès sa garde à vue, et de l’absence de recours suspensif contre le jugement rendu par le tribunal administratif. EN DROIT

Le requérant considère qu’il encourrait un risque de traitements contraires à l’article 3 de la Convention en cas de renvoi vers la République Démocratique du Congo. Il invoque l’article 3 de la Convention qui est ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » a) Thèses des parties

Le requérant réitère principalement l’exposé des faits tel que présenté ci-dessus. Il ajoute qu’il est désormais particulièrement en danger du fait que les autorités françaises auraient communiqué sa carte de membre du parti BDK au Consulat de RDC afin d’obtenir un laissez-passer qui fut délivré.

Le Gouvernement remarque en premier lieu que le requérant n’apporte aucun élément tangible permettant d’attester les risques de mauvais traitements allégués et établissant son appartenance au groupe politique BDK. En effet, la carte d’adhérent au groupe du BDK est dépourvue de toute garantie d’authenticité.

En deuxième lieu, le Gouvernement souligne que les déclarations du requérant sont peu circonstanciées et ne contiennent aucun élément vérifiable. En effet, il ne précise pas son rôle au sein du BDK, la nature de son engagement politique ou l’objectif de cette organisation. Le Gouvernement considère de plus que la narration des arrestations suivies d’un emprisonnement au cours duquel il subit des tortures avant d’être soudainement libéré grâce à la corruption d’un agent est stéréotypée. De plus, le Gouvernement estime que les interventions influentes de son oncle sont peu crédibles vu le peu d’informations communiquées par le requérant à ce sujet.

Il note enfin que le requérant affirme avoir continué à militer pour le parti après l’interdiction de celui-ci, sans préciser qu’il avait pris une nouvelle forme et s’appelait le Bundu Dia Malaya, toujours dirigé par Ne Muanda Nsemi. Le Gouvernement cite, à titre d’exemple, un jugement du tribunal administratif d’Amiens du 8 septembre 2009 qui annula l’arrêté de reconduite à la frontière pris à l’encontre d’une personne alléguant de risques de mauvais traitements du fait de ses liens avec le BDK et produisant une attestation d’un agent de l’ONU en RDC. Le Gouvernement relève que, malgré ce précédent, le tribunal administratif n’a pas estimé nécessaire d’annuler l’arrêté en l’espèce en raison du caractère peu probant des pièces au dossier.

Le Gouvernement affirme en conclusion qu’il n’existe pas de risque réel de traitement contraire à l’article 3 de la Convention. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon les principes applicables à l’espèce, les Etats contractants ont, en vertu d’un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités internationaux, y compris la Convention, le droit de contrôler l’entrée, le séjour et l’éloignement des non-nationaux. Cependant, l’expulsion d’un étranger par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, et donc engager la responsabilité de l’Etat en cause au titre de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on l’expulse vers le pays de destination, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3. En pareil cas, cette disposition implique l’obligation de ne pas expulser la personne en question vers ce pays ( Hirsi Jamaa et autres c. Italie [GC], n o 27765/09, § 114, 23 février 2012).

Pour apprécier la réalité dans le chef d’étrangers menacés d’expulsion ou d’extradition d’un risque allégué de traitements contraires à l’article 3, la Cour doit se livrer à un examen complet et ex nunc de la situation qui règne dans le pays de destination, cette situation pouvant changer au fil du temps. Dès lors que la responsabilité que l’article 3 fait peser sur les Etats contractants dans les affaires de cette nature tient à l’acte consistant à exposer un individu au risque de subir des mauvais traitements, l’existence de ce risque doit s’apprécier principalement par référence aux circonstances dont l’Etat en cause avait ou devait avoir connaissance au moment de l’expulsion ( Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni , 30 octobre 1991, § 107, série A n o 215). En l’espèce, le requérant n’ayant pas été expulsé, le moment pertinent est celui de l’examen de la cause par la Cour. Bien que les faits historiques revêtent un intérêt, dans la mesure où ils peuvent éclairer la situation actuelle et son évolution probable, ce sont les conditions actuelles qui sont déterminantes, et il est donc nécessaire de tenir compte des informations venues au jour après l’adoption par les autorités internes de la décision définitive dans la cause ( Chahal c. Royaume-Uni , 15 novembre 1996, §§ 86 et 97, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V ; H.L.R. c. France , 29 avril 1997, § 37, Recueil 1997 ‑ III ; Mamatkoulov et Askarov c. Turquie [GC], n os 46827/99 et 46951/99, § 69, CEDH 2005 ‑ I ; Salah Sheekh c. Pays-Bas , n o 1948/04, § 136, 11 janvier 2007, et NA. c. Royaume-Uni , n o 25904/07, § 112, 17 juillet 2008).

Ainsi, la Cour doit déterminer si le renvoi prochain du requérant vers la République Démocratique du Congo entraînerait, dans le cas particulier de l’espèce, un risque réel de mauvais traitements au sens de l’article 3 de la Convention. Le requérant invoque le risque qu’il court d’être interpellé dès son arrivée à Kinshasa du fait de son appartenance au BDK et pour s’être soustrait aux autorités alors qu’il était détenu.

La Cour note, à l’instar du Gouvernement, que le requérant donne très peu d’indications concernant le parti auquel il dit appartenir et ne mentionne notamment pas son changement de nom et d’organisation, datant de 2008. Elle constate aussi que le requérant n’explique nullement quel était son rôle au sein du parti avant sa fuite et pourquoi il serait, à ce jour, particulièrement recherché par les autorités.

La Cour relève que le requérant produit des photos des parties de son corps (cheville et dos) sur lesquelles il a des cicatrices. La Cour est d’avis que, si cela peut suggérer qu’il a effectivement été maltraité, ces éléments ne sont pas de nature à prouver que le requérant serait particulièrement recherché par les autorités à ce jour.

La Cour observe par ailleurs qu’il ressort de sources internationales récentes (« droit international pertinent » ci-dessus) que, si les membres du BDK ont effectivement fait l’objet de persécutions et de graves violations de leurs droits durant l’année 2008, aucune nouvelle répression n’est signalée depuis et les membres de l’ancien BDK n’apparaissent pas faire l’objet de stigmatisations particulières.

En conséquence, la Cour considère que le requérant n’a pas, en l’espèce, apporté suffisamment d’éléments pour asseoir la crédibilité de son récit et étayer ses allégations de craintes de mauvais traitements en cas de retour.

Partant, elle estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Le requérant se plaint aussi de l’atteinte à son droit à un recours effectif garanti par l’article 13 de la Convention, combiné avec l’article 3. L’article 13 se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le requérant se plaint, d’une part, d’avoir été empêché de déposer une demande d’asile lors de sa garde à vue, alors qu’il en aurait exprimé le souhait. L’officier de police lui aurait dit qu’il pourrait le faire plus tard. D’autre part, il se plaint du fait que la notice délivrée en rétention et qui lui signifiait ses droit relatifs à la procédure d’asile était en français, langue qu’il ne sait pas lire et qu’il ne comprend pas suffisamment pour apprécier la portée d’un tel acte administratif. Le requérant renvoie au recours qu’il a introduit devant le tribunal administratif pour contester l’arrêté de reconduite à la frontière dans lequel il demandait à bénéficier des services d’un interprète.

Le requérant indique ne pas avoir compris, lorsque l’ASSFAM lui a expliqué la procédure, qu’il devait formuler sa demande d’asile auprès des services de police du centre de rétention. Il pensait que le fait qu’il ait exprimé ce souhait auprès de l’association était suffisant, comme en atteste sa déclaration devant le JLD, le 19 août 2010 : « J’ai déposé une demande d’asile politique dès mon arrivée au centre de rétention administrative ».

Le requérant conteste aussi l’effectivité du délai de cinq jours pour déposer la demande d’asile, se plaignant que durant cette période il a été présenté à deux juges devant lesquels il a dû préparer des observations, empiétant ainsi sur le temps nécessaire pour la formulation de la demande d’asile.

Enfin, il estime que le contrôle effectué par le juge administratif, des risques qu’il court en cas de retour en RDC, n’a pu être que peu approfondi, celui-ci intervenant dans un délai très court et devant rendre une décision à l’issue de l’audience.

Le Gouvernement répond que l’allégation selon laquelle le requérant a été empêché de demander l’asile en garde à vue n’est pas établie et est en contradiction avec les circonstances dans lesquelles le requérant a été interpellé, alors qu’il était en route pour Londres. De plus, le Gouvernement souligne que le juge administratif, lorsqu’il a décidé de ne pas annuler l’arrêté de reconduite à la frontière au vu de l’absence d’intention du requérant de déposer une demande d’asile, s’est fondé sur ses observations écrites mais aussi sur les déclarations faites par le requérant durant l’audience. Le Gouvernement produit, à titre d’exemple, de nombreuses décisions et arrêts des juridictions administratives prononçant l’annulation d’arrêtés préfectoraux d’expulsion au motif de la formulation, par les intéressés, de leur volonté de demander l’asile.

Concernant la contestation relative au caractère effectif du délai de cinq jours prévu à l’article L. 551-3 du CESEDA, le Gouvernement signale qu’il est rendu nécessaire par les courts délais de rétention et par la nécessité de faire échec aux demandes d’asile dilatoires, formées en fin de période de rétention dans le but de paralyser l’exécution des mesures d’éloignement. Il rappelle que ce délai a été déclaré conforme à la Constitution par le Conseil constitutionnel dans une décision n o 2003-484 DC du 20 novembre 2003 et qu’il doit être notifié à l’étranger à son arrivée au centre de rétention administrative. Le Gouvernement constate qu’en l’espèce, le requérant s’est vu notifier la possibilité de déposer une demande d’asile à son arrivée au centre de rétention, le 17 août 2010, et qu’il n’a effectivement formulé cette demande que le 23 août, soit six jours après la notification. Il ajoute que le recours gracieux que le requérant prétend avoir formé n’est pas joint au dossier et qu’à considérer qu’il existe, la décision de refus de l’administration aurait pu être contestée dans un délai de deux mois.

Concernant l’absence de traduction de la notification en cause, le Gouvernement remarque que le requérant n’a pas fait état auprès des autorités d’un problème de compréhension des autres documents lorsque ceux-ci lui ont été présentés et qu’il a accepté de les signer. En signe de contestation, il a toutefois refusé de signer la notification déclarant tardive sa demande d’asile ce qui tend à prouver sa bonne compréhension du français.

Le Gouvernement précise enfin que, conformément à l’article R. 553 ‑ 15 du CESEDA, tout étranger peut remettre sa demande d’asile au chef du centre ou à son adjoint voire au responsable de la gestion des dossiers administratifs. Il peut la déposer à tout moment, y compris le week-end. Le Gouvernement souligne la négligence du requérant qui avoue lui-même avoir pensé qu’il suffisait de prévenir l’ASSFAM alors qu’il avait été orienté vers les autorités de police par cette association. b) Appréciation de la Cour

La Cour constate que le requérant prétend qu’il souhaitait demander l’asile en France. Elle note cependant qu’il ressort des documents soumis par le requérant d’une part, et du comportement de celui-ci d’autre part, que son intention était de se rendre au Royaume-Uni et non de déposer une demande d’asile en France.

En tout état de cause, ayant examiné le grief sous l’angle de l’article 3 de la Convention, la Cour conclut à l’absence de grief défendable de violation d’un droit substantiel garanti par la Convention. En conséquence, le grief tiré de l’article 13 est inapte à prospérer.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président