SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 76146/12 GAPRIA BACIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 septembrie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Marialena Tsirli, adjunctă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 noiembrie 2012, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ recurentul, dl Gavrie Baciu, este un resortisant român născut în 1948 și rezident în Poiana Campina. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 octombrie 1972, reclamantul, membru al mișcării reformate a Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea, a fost încorporat pentru a-și îndeplini serviciul militar, pe care nu l-a respectat. La ceremonia de sâmbătă 2 decembrie 1972, el a refuzat să jure și să primească în mod simbolic arma sa, pe motiv că convingerile sale religioase îl lăsau să o facă într-o sâmbătă. La 19 ianuarie 1973, Tribunalul Militar din București l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare pentru insubordonare. După căderea regimului dictatorial a fost adoptat decretul-lege nr. 118/1990 de acordare a diverselor avantaje în temeiul pensiei de pensie persoanelor care au suferit persecuții politice sub vechiul regim, în special o sumă mai mare decât cea a pensiei normale de pensie. Prin acțiune introdusă la o dată care nu a fost precizată în 2011, reclamantul, care a primit o pensie de invaliditate de gradul doi de 383 noi lei românești, a solicitat să fie admis în temeiul decretului-lege menționat ca persoană persecutată de fostul regim. Pentru a-și susține cererea, el a prezentat în fața instanțelor hotărâri judecătorești care au răspuns favorabil la cereri similare cu ale sale, dintre care cea mai veche, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, datează din 1999 (a se vedea partea Prin hotărârea din 24 ianuarie 2012, tribunalul departamental din Prahova a respins această cerere. Pe baza unei decizii de principiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16 noiembrie 2009, s-a considerat că condamnarea reclamantului pentru insubordonare militară nu constituia un caz de persecuție politică, fără a aduce atingere convingerilor religioase care au motivat neascultarea în litigiu. Această hotărâre a fost confirmată, în recursul în recurs al reclamantului, printr-o decizie pronunțată la 19 iunie 2012 de Curtea de Apel din Plyguești. Dreptul și practica internă relevantă 10. Dreptul și practica internă relevantă figurează, în esență, în Decizia Iorga și Moldovan c. România ((dec.), nr 15350/05 și 19452/05 din 9 aprilie 2013). 11. 118/1990 prevedea pensii mai mari, precum și alte avantaje, persoanelor care au fost persecutate politic sub vechiul regim. Art. 1 din acest decret-lege recunoștea ca fiind persecuții politice, printre altele, condamnările la închisoare. În acest sens, instanțele interne au soluționat litigiile care decurg din acestea, fie recunoscând drept persecuție politică o condamnare penală pentru insubordonare militară din motive religioase (a se vedea hotărârea Curții Supreme de Justiție nr. 2048 din 21 septembrie 1999), fie refuzând această recunoaștere. 12. 32 din 16 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea unificării practicii judiciare în acest domeniu, a concluzionat că condamnările pentru insubordonare militară nu fac parte din persecuția politică, întrucât motivele care au motivat insubordonarea, indiferent dacă au avut sau nu drept rezultat o convingere religioasă În părțile sale relevante în speță, decizia menționată anterior se citește astfel [Unele instanțe au decis că infracțiunile pentru care au fost condamnați părțile interesate au avut, în contextul dictatorial al perioadei respective, caracterul de decădere politică, deoarece aceasta a fost limitarea libertății de exprimare și de conștiință care a întemeiat aceste condamnări. Alte instanțe au respins cererile întemeiate pe Decretul-lege nr 118/1990 (...) considerând că persoanele interesate nu au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter politic, ci pentru infracțiuni de drept comun care vizează capacitatea de apărare a țării. Aceștia au interpretat și au aplicat corect legea. (...) În ceea ce privește dispozițiile legale relevante, se pare că problema de drept care apare în speță constă, în principal, în stabilirea naturii dreptului (...) de insubordonare militară, comisă din motive de conștiință sau de religie [și] de a stabili dacă aceasta trebuie considerată o infracțiune cu caracter politic sau o infracțiune de drept comun. (...) Protecția prin mijloace de drept penal a acestei valori [și anume apărarea țării] nu este specifică unei anumite forme de guvernare, ci ține de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și modalitățile acesteia la îndeplinirea unei obligații constituționale. Serviciul militar a fost obligatoriu pentru toți cetățenii care au fost obligați să efectueze, fără nici o deosebire pe motive religioase sau de altă natură. În aceste circumstanțe, nu se poate stabili că incriminarea a fost determinată de motive politice specifice regimului comunist, deoarece, prin această incriminare, nu s-a urmărit scopul de a proteja regimul politic existent la momentul respectiv. Astfel, în absența acestui scop, nici incriminarea, nici condamnarea nu aveau caracter politic. (...) [Pe de altă parte], chiar dacă la momentul respectiv nu ar fi fost parte la Convenția europeană a drepturilor omului, tratamentul juridic al dreptului omului în contextul serviciului militar nu ar fi fost foarte diferit de cel existent în anumite state membre ale Consiliului Europei. (...) Prin urmare, restricția libertății de conștiință în cadrul serviciului militar obligatoriu nu se datora strict regimului dictatorial, ci cadrului instituțional și legal al unei obligații constituționale care a fost menținută ulterior, în perioada post-comunicare, până la schimbările legislative care introduc serviciul militar alternativ și care elimină toate serviciile în beneficiul unei armate de ocupație. Prin urmare, condamnările penale pentru încălcarea dreptului comunitar sunt lipsite de caracter politic în sensul Decretului-lege nr 118/1990. GRIEF 13. Invocând în mod expres art. 9 din Convenție, coroborat în esență cu art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de a beneficia de Decretul-lege nr. 118/1990 în calitate de persoană persecutată de regimul anterior din motive de conștiință și religie. ÎN URMA 14. Reclamantul se plânge de refuzul instanțelor naționale de a lua în considerare În iunie 2012, a afirmat că condamnarea sa pentru insubordonare militară pronunțată în 1973 a fost motivată de convingerile sale religioase. 15. Dispozițiile relevante în speță sunt astfel formulate art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 9 Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin intermediul cultului, al educației, al practicilor și al activității ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protecției drepturilor și libertăților naționale. 16. Curtea reamintește că art. 14 din Convenție nu are existență independentă pe motiv că este valabil numai în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților garantate de celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor. Cu toate acestea, această dispoziție poate intra în joc chiar și fără încălcarea cerințelor acestora și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom. Pentru ca art. 14 să poată fi aplicat, este suficient ca faptele din litigiu să intre sub incidența cel puțin uneia dintre aceste clauze (Kafkaris c. Cipru [GC], n 21906/04, § 159, CEDH 2008 17. În speță, Curtea constată că, în scopul de a avea acces la avantajele materiale care decurg din acestea, reclamantul a încercat în zadar să fie recunoscut ca persoană persecutată politic din motive de conștiență de regimul dictatorial anterior anului 1989 din cauza condamnării sale anterioare pentru insubordonare militară. În acest sens, se plânge de absență, în aplicarea decretului-lege nr. 118/1990, de orice distincție între persoanele condamnate pentru insubordonare militară comisă exclusiv din cauza convingerilor lor religioase și persoanele recunoscute vinovate de comiterea acestei infracțiuni în lipsa oricărei legături cu religia. În acest context, Curtea arată că recurentul este membru al mișcării reformate a Bisericii adventiste de a șaptea zi și că nimic din dosar nu contrazice declarația de la mai mult decât faptul că ar fi refuzat să jure numai pentru că a considerat că religia sa îi interzicea să facă acest lucru într-o sâmbătă. În esență, argumentul reclamantului constă în a se declara victima unei discriminări în exercitarea libertății sale religioase, garantată prin art. 9 din Convenție, în măsura în care ar fi suferit același tratament ca orice altă persoană condamnată pentru o infracțiune, în timp ce condamnarea sa ar fi căzut în fața sa chiar din exercitarea acestei libertăți. Curtea recunoaște că, având în vedere acest aspect, toate circumstanțele de care se plânge reclamantul cad sub incidența unei dispoziții a Convenției, și anume art. 9 (Thimmenos c. Grecia [GC], n 34369/97, § 42, CEDH 2000 IV). 18. În consecință, partea reclamantă intră sub incidența art. 14 din Convenție care, în circumstanțele din speță, se aplică în combinație cu art. 9. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă art. 14 din convenție a fost respectat, reamintind în același timp că această dispoziție este încălcată atunci când statele, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, nu aplică un tratament diferit persoanelor care se află în situații foarte diferite (Thimmenos, citată anterior, § 44 20). În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea trebuie să stabilească dacă faptul că nu l-a tratat pe reclamant în mod diferit pe alte persoane recunoscute vinovate de o infracțiune de insubordonare militară lipsea sau nu de o justificare obiectivă și rezonabilă, cu alte cuvinte urmărește sau nu un scop legitim (Thimmenos, citată anterior, § 46). De asemenea, trebuie reamintit faptul că statele contractante dispun în acest domeniu de o anumită marjă de apreciere (Somerfeld c. Germania [GC], 31871/96, § 92, CEDH 2003 VIII (extracturi) 22. În cazul de față, Curtea constată că statul nu a aplicat reclamantului de tratament special în raport cu persoanele care nu au făcut obiectul unei proceduri ordinare în ceea ce privește cererea sa Curtea consideră că, prin urmare, domeniul de aplicare al prezentei cauze este extrem de diferit de cel al cauzei Thlimmenos (citată anterior). În special, lipsa unui tratament distinct denunțat în speță este tradusă prin refuzul de a acorda reclamantului o pensie de pensie de o valoare mai mare, cu alte cuvinte prin refuzul de a-și valorifica în mod pozitiv condamnarea penală în calitate de obiector de conștiență prin acordarea pensiei speciale acordate persoanelor care au suferit persecuții politice înainte de 1989. 25. Pe de altă parte, în cauza Thlimmenos (citată anterior), Curtea a examinat un alt caz de absență a unui tratament diferit, care rezultă din refuzul împotriva unui obiector de conștiință d contabil. Or, în cazul în care, în cauza Thlimmenos , Curtea a concluzionat că refuzul de a-l trata pe reclamant în alt mod nu avea nicio justificare rezonabilă și, prin urmare, niciun scop legitim, acest lucru este diferit în prezenta cauză (Chapman c. Regatul Unit [GC], n 27238/95, § 129, CEDH 2001 I 26. Întradevăr, Curtea consideră că, în cazul în care obligațiile pozitive care decurg din art. 14 coroborat cu art. 9 din Convenție pot pune în sarcina statului membru de drept al statului membru al statului membru al statului membru în care se află persoana care obiectează de conștiență consecințele negative ale condamnării lor pentru insubordonare militară, acestea nu implică în niciun fel valorificarea acestei condamnări a persoanei care obiectează de conștiență prin acordarea de avantaje pecuniare rezervate altor categorii de persoane. 27. În acest caz, printr-o decizie de principiu din 16 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că condamnările pentru insubordonare militară nu fac obiectul persecuției politice, considerând că motivele care au motivat insubordonarea Legea nr. 118/1990. Această definiție a domeniului de aplicare al legii în cauză a exclus astfel situația reclamantului din domeniul de aplicare al acesteia în mod rațional și pe baza unei justificări obiective (punctul 12 de mai sus). 28. Cu alte cuvinte, autoritățile naționale au precizat doar că condamnarea reclamantului nu reprezenta o formă de persecuție politică a vechiului regim, în sensul Decretului-lege nr 118/1990, și, prin urmare, nu putea constitui o bază pentru acordarea avantajelor materiale prevăzute în mod special de această legislație în beneficiul unei categorii limitate de persoane. Prin urmare, Curtea consideră că statul a refuzat, cu o justificare obiectivă și rezonabilă, care se află în marja de apreciere care este a sa, să ia în considerare, cu importante consecințe financiare, condamnarea anterioară a reclamantului la o formă de persecuție politică. 29. În cele din urmă, Curtea poate să conceapă că o cauză este că tribunalele au urmat hotărârea pronunțată în 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în timp ce alți foști obiectori de conștiință au avut câștig de cauză, anterior, în litigii de pensie similare cu ale sale. Cu toate acestea, Comisia consideră că o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări a soluției juridice care are loc la sfârșitul exercitării unui mecanism de uniformizare a practicii judiciare într-un stat democratic (a se vedea mutatis mutandis Dolca c. România (dec.), nr. 59282/11 și alte patru hotărâri, § 23, 4 septembrie 2012). 30. Prin urmare, Tribunalul, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Florier Președinte adjunct
Requête n
o
76146/12
Gavrilă BACIU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 septembre 2013 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 novembre 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Gavrilă Baciu, est un ressortissant roumain né en 1948 et résidant à Poiana Câmpina.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 18 octobre 1972, le requérant, membre du mouvement réformiste de l’Église adventiste du septième jour, fut incorporé pour effectuer son service militaire, auquel il ne s’opposa pas.
4.
Lors de la cérémonie du samedi 2 décembre 1972, il refusa de prêter serment et de recevoir symboliquement son arme au motif que ses convictions religieuses l’empêchaient de le faire un samedi.
5.
Le 19 janvier 1973, le tribunal militaire de Bucarest condamna le requérant à trois ans de prison pour insubordination. L’intéressé purgea sa peine au sein de plusieurs prisons, dans des conditions qu’il décrit comme atroces et dont il aurait gardé des séquelles.
6.
Après la chute du régime dictatorial fut adopté le décret-loi n
o
118/1990 octroyant divers avantages au titre de la pension de retraite aux personnes qui avaient subi des persécutions politiques sous l’ancien régime, notamment un montant plus important que celui d’une pension normale de retraite.
7.
Par une action introduite à une date non précisée en 2011, le requérant, qui bénéficiait d’une pension d’invalidité de deuxième degré d’un montant de 383
nouveaux lei roumains, demanda à être admis au bénéfice dudit décret-loi en tant que personne persécutée par l’ancien régime. Pour étayer sa demande, il présenta devant les tribunaux des décisions de justice ayant répondu favorablement à des demandes similaires à la sienne, dont la plus ancienne, prononcée par la Cour suprême de justice, remontait à 1999 (voir la partie «
Le droit et la pratique internes pertinents
»).
8.
Par un jugement du 24 janvier 2012, le tribunal départemental de Prahova rejeta cette demande. Se fondant sur une décision de principe de la Haute Cour de cassation et de justice du 16 novembre 2009, il estima que la condamnation du requérant pour insubordination militaire ne constituait pas un cas de persécution politique, nonobstant les convictions religieuses ayant motivé la désobéissance litigieuse.
9.
Ce jugement fut confirmé, sur pourvoi en recours du requérant, par une décision prononcée le 19 juin 2012 par la cour d’appel de Ploiești.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent, pour l’essentiel, dans la décision
Iorga et
Moldovan c. Roumanie
((déc.), n
os
15350/05 et 19452/05, du 9 avril 2013).
11.
Le décret-loi n
o
118/1990 octroyait des pensions plus élevées, ainsi que d’autres avantages, à des personnes ayant subi des persécutions politiques sous l’ancien régime. L’article 1
er
de ce décret-loi reconnaissait comme étant des persécutions politiques, entre autres, les condamnations à des peines de prison «
pour raisons politiques
». Cette loi ne définissant pas la notion de «
raisons politiques
», les juridictions internes avaient tranché les litiges en découlant, soit en reconnaissant comme persécution politique une condamnation pénale pour insubordination militaire pour des raisons religieuses (voir, à cet égard, la décision de la Cour suprême de justice n
o
2048 du 21 septembre 1999) soit en refusant cette reconnaissance.
12.
Par une décision de principe n
o
32 du 16 novembre 2009, la Haute Cour de cassation et de justice, afin d’unifier la pratique judiciaire en la matière, a conclu que les condamnations pour insubordination militaire ne relevaient pas de la persécution politique, considérant que les raisons ayant motivé l’insubordination – qu’elles eussent ou non pour ressort une conviction religieuse – ne changeaient pas la nature de droit commun de l’infraction. Dans ses parties pertinentes en l’espèce, la décision précitée se lit ainsi
:
«
[Certains tribunaux ont] décidé que les crimes pour lesquels les intéressés ont été condamnés revêtaient, dans le contexte dictatorial de l’époque, le caractère d’infraction politique, parce que c’était la limitation de la liberté d’expression et de conscience qui avait fondé ces condamnations.
D’autres tribunaux ont rejeté les demandes fondées sur le décret-loi n
o
118/1990 (...) en considérant que les intéressés n’avaient pas été condamnés pour des crimes à caractère politique, mais pour des crimes de droit commun visant la capacité de défense du pays. Ce sont ces derniers [tribunaux] qui ont interprété et appliqué correctement la loi. (...)
Par rapport aux dispositions légales pertinentes, il apparaît que le problème de droit qui se pose en l’espèce consiste, essentiellement, à établir la nature de l’infraction (...) d’insubordination militaire, commise pour des raisons de conscience ou de religion [et] à déterminer si celle-ci doit être considérée comme un crime à caractère politique ou comme un crime de droit commun. (...)
La protection par des moyens de droit pénal de cette valeur [à savoir la défense du pays] n’est pas spécifique à une certaine forme de gouvernement, mais relève du droit souverain d’un Etat de réglementer la participation de ses citoyens et les modalités de celle-ci à l’accomplissement d’une obligation constitutionnelle.
Le service militaire était obligatoire pour tous les citoyens aptes à l’effectuer, sans distinction aucune fondée sur des motifs religieux ou autres. Dans ces circonstances, il ne peut pas être établi que l’incrimination a été déterminée par des raisons d’ordre politique spécifiques au régime communiste, car on ne poursuivait pas, à travers cette incrimination, le but de sauvegarder le régime politique existant à l’époque.
Ainsi, en l’absence de cette finalité, ni l’incrimination ni la condamnation ne revêtaient un caractère politique. (...)
[Par ailleurs], même si à l’époque l’Etat n’était pas partie à la Convention européenne des droits de l’homme, le traitement juridique de l’objection de conscience dans le contexte du service militaire n’était pas fondamentalement différent de celui existant dans certains Etats membres du Conseil de l’Europe. (...)
Il s’ensuit que la restriction de la liberté de conscience dans le cadre du service militaire obligatoire n’était pas due strictement au régime dictatorial, mais au cadre institutionnel et légal d’une obligation constitutionnelle qui a été maintenue par la suite, pendant la période postcommuniste, jusqu’aux changements législatifs introduisant le service militaire alternatif puis supprimant tout service au profit d’une armée de métier.
Dès lors, les condamnations pénales pour l’infraction analysée sont dépourvues de caractère politique au sens du décret-loi n
o
118/1990.
»
GRIEF
13.
Invoquant expressément l’article 9 de la Convention, combiné en substance avec l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint du rejet, qu’il estime discriminatoire, de sa demande de bénéficier du décret-loi n
o
118/1990 en tant que personne persécutée par l’ancien régime pour des raisons de conscience et de religion.
14.
Le requérant se plaint du refus des juridictions nationales de prendre en compte – dans le cadre de l’examen du litige relatif à sa pension qui a été tranché par la décision du 19
juin 2012 – son allégation selon laquelle sa condamnation pour insubordination militaire prononcée en 1973 était motivée par ses convictions religieuses.
15.
Les dispositions pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées
:
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 9
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
16.
La Cour rappelle que l’article 14 de la Convention n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour la jouissance des droits et libertés garantis par les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Cependant, cette disposition peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, elle possède une portée autonome. Pour que l’article 14 trouve à s’appliquer, il suffit que les faits du litige tombent sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (
Kafkaris c.
Chypre
[GC], n
o
17.
En l’espèce, la Cour constate que le requérant, afin d’accéder aux avantages matériels en découlant, a tenté en vain de se faire reconnaître en tant que personne persécutée politiquement pour des raisons de conscience par le régime dictatorial d’avant 1989 en raison de sa condamnation passée pour insubordination militaire. Il se plaint, à cet égard, de l’absence, dans l’application du décret-loi n
o
118/1990, de toute distinction entre les personnes condamnées pour une insubordination militaire commise exclusivement en raison de leurs convictions religieuses et les personnes reconnues coupables d’avoir commis cette infraction en l’absence de tout rapport avec la religion. Dans ce contexte, la Cour relève que le requérant est membre du mouvement réformiste de l’Église adventiste du septième jour, et que rien dans le dossier ne contredit l’affirmation de l’intéressé selon laquelle il aurait refusé de prêter serment uniquement parce qu’il estimait que sa religion lui interdisait de le faire un samedi.
En substance, l’argument du requérant consiste à se prétendre victime d’une discrimination dans l’exercice de sa liberté de religion, garantie par l’article
9 de la Convention, en ce qu’il aurait subi le même traitement que toute autre personne condamnée pour un crime, alors que sa condamnation découlait à ses yeux de l’exercice même de cette liberté. La Cour admet que, vu sous cet angle, l’ensemble des circonstances dont se plaint le requérant tombe sous l’empire d’une disposition de la Convention, à savoir son article 9 (
Thlimmenos c.
Grèce
[GC], n
o
2000
‑
IV).
18.
Il s’ensuit que le grief du requérant relève de l’article 14 de la Convention qui, dans les circonstances de l’espèce, s’applique en combinaison avec l’article 9.
19.
Il convient donc d’examiner si l’article 14 de la Convention a été respecté, tout en rappelant que cette disposition est transgressée lorsque les États, sans justification objective et raisonnable, n’appliquent pas un traitement différent à des personnes se trouvant dans des situations sensiblement différentes (
Thlimmenos
, précité, § 44).
20.
Selon sa jurisprudence, la Cour doit déterminer si le fait de n’avoir pas traité le requérant différemment d’autres personnes reconnues coupables d’un crime d’insubordination militaire manquait ou non de justification objective et raisonnable, autrement dit poursuivait ou non un but légitime (
Thlimmenos
, précité, §
46).
21.
Il convient également de rappeler que les États contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation (
Sommerfeld c.
Allemagne
[GC],
n
o
‑
VIII (extraits)).
22.
En l’espèce, la Cour note que l’État n’a pas appliqué au requérant de traitement particulier par rapport à des insubordonnés ordinaires en ce qui concerne sa demande – visant l’obtention d’avantages pécuniaires – d’être assimilé à une catégorie d’ayants droit strictement délimitée par la loi.
23.
La Cour estime que, dès lors, l’enjeu de la présente affaire est radicalement différent de celui de l’affaire
Thlimmenos
(précitée).
24.
En particulier, l’absence de traitement distinct dénoncée en l’espèce s’est traduite par le refus d’octroyer au requérant une pension de retraite d’un montant plus important, en d’autres termes par le refus de valoriser de manière positive sa condamnation pénale en tant qu’objecteur de conscience par l’octroi de la pension spéciale accordée aux personnes ayant subi des persécutions politiques avant 1989.
25.
En revanche, dans l’affaire
Thlimmenos
(précitée),
la Cour a examiné un autre cas d’absence de traitement différent, découlant du refus opposé à un objecteur de conscience d’effacer les conséquences négatives de sa condamnation pour insubordination militaire, lesquelles consistaient en l’impossibilité pour l’intéressé d’accéder à une profession libérale, à savoir celle d’expert
‑
comptable. Or, si, dans l’affaire
Thlimmenos
, la Cour a conclu que le refus de traiter le requérant différemment n’avait aucune justification raisonnable et donc aucun but légitime, il en est autrement dans la présente affaire (
Chapman c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
‑
I).
26.
La Cour considère en effet que si les obligations positives découlant de l’article 14 combiné avec l’article 9 de la Convention peuvent mettre à la charge de l’État l’effacement, pour les objecteurs de conscience, des conséquences négatives de leur condamnation pour insubordination militaire, elles n’impliquent nullement de valoriser de manière positive ladite condamnation de l’objecteur de conscience par l’octroi d’avantages pécuniaires réservés à d’autres catégories de personnes.
27.
En l’occurrence, par une décision de principe du 16
novembre 2009, la Haute Cour de cassation et de justice a établi que les condamnations pour insubordination militaire ne relevaient pas de la persécution politique, considérant que les raisons ayant motivé l’insubordination – qu’elles fussent de nature religieuse ou non – n’entraient pas en ligne de compte pour la définition de la notion juridique de persécution politique, au sens de l’octroi des avantages prévus par le décret
‑
loi n
o
118/1990. Cette définition du domaine d’application de la loi en question a ainsi exclu la situation du requérant du champ d’application de celle-ci de manière raisonnée et sur le fondement d’une justification objective (paragraphe 12 ci-dessus).
28.
En d’autres termes, les autorités nationales ont seulement précisé que la condamnation du requérant ne représentait pas une forme de persécution politique de l’ancien régime, au sens du décret-loi n
o
118/1990, et qu’elle ne pouvait dès lors pas constituer une base pour l’octroi des avantages matériels spécialement prévus par cette législation au profit d’une catégorie limitée de personnes. La Cour estime, dès lors, que l’État a refusé, moyennant une justification objective et raisonnable, qui s’inscrit dans la marge d’appréciation qui est la sienne, d’assimiler, avec d’importantes conséquences financières, la condamnation passée du requérant à une forme de persécution politique.
29.
Enfin, la Cour peut concevoir que l’intéressé perçoive comme une injustice le fait que les tribunaux ont suivi l’arrêt rendu en 2009 par la Haute Cour de cassation et de justice alors que d’autres anciens objecteurs de conscience ont eu gain de cause, auparavant, dans des litiges de pension similaires au sien. Elle estime cependant qu’une telle injustice est inhérente à tout changement de solution juridique intervenant à l’issue de l’exercice d’un mécanisme d’uniformisation de la pratique judiciaire dans un État démocratique (voir,
mutatis mutandis
,
Dolca c. Roumanie
(déc.), n
o
59282/11
et quatre autres requêtes, § 23, 4 septembre 2012).
30.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffière adjointe
Président