SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 75466/10 Sedat AÇIKGÖZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, President, András Sajó, Nebojša Vučinić, Judges și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 1 noiembrie 2010, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Sedat Aç maikgöz, este un resortisant turc născut în 1973 și rezident în Adana. El a sesizat Curtea în numele fiului său, dl Aç La 29 octombrie 2009, reclamantul și-a dus fiul de doi ani și jumătate la spitalul privat Caare pentru circumcizie. În aceeași zi, medicul specialist a efectuat anestezie prin injecție și, o oră mai târziu, a efectuat operația, în care s-a produs o sângerare cauzată de o tăietură a glandei penisului. Medicul a încercat în zadar să sutureze leziunea, Douăzeci și cinci de minute mai târziu, fiul reclamantului a fost transferat la serviciul de urgență al spitalului Balcal a lui Adana, unde urologii au efectuat o primă intervenție, fără să adoarmă copilul. A doua zi, medicii au efectuat o a doua operație și au introdus o sondă uretrală pentru a goli urina în următoarele cinci zile. În a șaptea zi de la intervenția inițială, fiul reclamantului a suferit o a treia operație, ca urmare a unei noi sângerări. El a fost spitalizat timp de zece zile la serviciul de d'urologie al spitalului. La cinci zile după ce a fost externat din spital, copilul a fost spitalizat din nou. La opt zile după spitalizare, el a fost complet restabilit din punct de vedere fizic. La 19 noiembrie 2009, reclamantul a depus o plângere în fața Parchetului împotriva medicului care a efectuat circumcizia și a spitalului privat carera. La 6 aprilie 2010, Departamentul de Medicină Legală al Facultății de Medicină a Universității din Caukurova a prezentat un raport de expertiză conform căruia medicul respectiv a practicat o tehnică clasică de circumcizie, utilizată în Turcia și în întreaga lume, care poate da naștere în cazuri rare unei astfel de complicații pentru care medicul nu putea fi considerat responsabil. La 14 aprilie 2010, Parchetul a emis un ordin de nejudiciare pe baza unui raport. La 3 mai 2010, instanța de judecată a respins opoziția formulată împotriva refuzului. GRIFS Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de absența urmăririi penale și declară că investigațiile au fost efectuate în mod incomplet. Invocând în esență art. 8, reclamantul se plânge de o încălcare a integrității fizice a fiului său din cauza suferinței cauzate de neglijența medicului care a efectuat prima operație de circumcizie. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiile reclamantului solicită o examinare pe teren a articolului 8 din Convenție. Curtea consideră că obiecțiile întemeiate pe art. 6 sunt absorbite de art. 8. Curtea amintește că aspectele legate de protecția integrității morale și fizice a persoanelor, de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate și de consimțământul lor în această privință intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din convenție. În această privință, Curtea amintește, de asemenea, că principiile referitoare la protecția prin legea dreptului la viață consacrată de art. 2 sunt valabile și în cazul încălcării grave a integrității fizice care intră sub incidența articolului 8 (Trocellier c. Franța, (dec.) nr. 757/72/01, 5 octombrie 2006). În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH mai 2013. În speță, reclamantul nu este mai presus de evaluarea posibilității de a face o acțiune în despăgubire, care i-a fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicului pus în discuție și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a conchis în dosar, nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. președinte
Requête n
o
75466/10
Sedat AÇIKGÖZ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
President,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
judges
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1er novembre 2010,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Sedat Açıkgöz, est un ressortissant turc né en 1973 et résidant à Adana. Il a saisi la Cour au nom de son fils, M. Açıkgöz. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 29 octobre 2009, le requérant emmena son fils de deux ans et demi à l’hôpital privé Çare pour une circoncision.
Le jour même, le médecin praticien effectua une anesthésie par injection et, une heure plus tard, il procéda à l’opération, lors de laquelle se produisit un saignement dû à une coupure du gland du pénis. Le médecin essaya en vain de suturer la lésion,
Vingt-cinq minutes plus tard, le fils du requérant fut transféré au service des urgences de l’hôpital Balcalı d’Adana («
l’hôpital
») où des urologues effectuèrent une première intervention, sans endormir l’enfant.
Le lendemain, les médecins effectuèrent une seconde opération et insérèrent une sonde urétrale afin de drainer l’urine pendant les cinq jours suivants.
Au septième jour suivant l’intervention initiale, le fils du requérant subit une troisième opération, suite à un nouveau saignement. Il fut hospitalisé pendant dix jours au service d’urologie de l’hôpital.
Cinq jours après être sorti de l’hôpital, l’enfant fut à nouveau hospitalisé.
Huit jours après son hospitalisation, il était totalement rétabli d’un point de vue physique.
Le 19 novembre 2009, le requérant déposa devant le parquet une plainte à l’encontre du médecin ayant effectué la circoncision ainsi que de l’hôpital privé Çare.
Le 6 avril 2010, le département de médecine légale de la faculté de médecine de l’Université de Çukurova rendit un rapport d’expertise précisant que le médecin en question avait pratiqué une technique de circoncision classique, utilisée en Turquie et dans le monde entier, pouvant donner lieu dans des rares cas à une telle complication pour laquelle le médecin ne pouvait être tenu responsable.
Le 14 avril 2010, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu sur la base de rapport.
Le 3 mai 2010, la cour d’assises rejeta l’opposition formée contre le non-lieu.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de poursuite et allègue que les investigations ont été menées de manière incomplète.
Invoquant en substance l’article 8, le requérant se plaint d’une atteinte à l’intégrité physique de son fils en raison des souffrances causées par la négligence du médecin ayant effectué la première opération de circoncision.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs du requérant appellent un examen sur le terrain de l’article 8 de la Convention. La Cour considère que les griefs tirés de l’article 6 se trouvent absorbés par l’article 8.
La Cour rappelle que les questions liées à la protection de l’intégrité morale et physique des individus, à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu’à leur consentement à cet égard entrent dans le champ de l’article 8 de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle également que les principes relatifs à la protection par la loi du droit à la vie consacré par l’article 2 valent également pour les atteintes graves à l’intégrité physique relevant de l’article 8 (
Trocellier c. France
, (déc.) no 75725/01, 5
octobre 2006).
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir,
Karakoca c. Turquie
(déc.), no 46156/11, CEDH
21
mai 2013).
En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle du médecin mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président