SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 633/11 Günay BULAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nabant, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 11 noiembrie 2010, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, domnul Günay Bulak, este un cetățean turc născut în 1944 și rezident în Zmit. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Ayd La 22 noiembrie 2006, reclamantei i s-a adresat o infecție a tractului urinar, iar la spitalul privat din Kocaeli, unde un medic i-a introdus o sondă uretrală, reclamanta a indicat că aceasta s-a opus acestei intervenții care i-a fost recomandată de alți medici. După această intervenție, la o dată imprecisă, respondentul a fost transferat la un spital privat din Kadnadem, pentru dializă, unde un medic a informat-o pe reclamantă că soțul ei era sănătos. La 23 noiembrie 2006, recurenta a observat, în timpul vizitei sale, o umflătură a corpului soțului ei. Medicii au reafirmat faptul că acesta era sănătos. Recurenta ar fi descoperit că medicii au extras, fără a-l informa, din lichidul din plămânii soțului ei, ca urmare a unui tratament medical incorect. La 25 noiembrie 2006, după ce a examinat pacientul, un medic de la spital a întocmit un raport care arăta că sufletul reclamantei era inconștient, că penisul ei era edematos și că orice implantare a sondei trebuia să fie interzisă. La 26 noiembrie 2006, în pofida acestui raport, medicul de gardă a asigurat recurenta că starea de sănătate a soțului ei era bună, că era conștient și că se însănătoșea. Medicii au efectuat o a doua implantare a sondei uretrale. La 27 noiembrie 2006, starea de sănătate a pacientului se va înrăutăți și medicii au scos lichidul peritoneal din abdomen. În aceeași zi, ei au practicat nefrotomie (extragerea unui calcul al rinichiului) și au plasat pacientul sub ventilație asistată cu consimțământul recurentei. La 4 decembrie 2006, medicii au anunțat reclamanta că tabloul clinic al soțului ei era critic. La 5 decembrie 2006, un alt medic a anunțat că situația reclamantei a fost înrăutățită din cauza hemoragiei cauzate de rupturile de prostată și vezică urinară. La 6 decembrie 2006, cel mai curajos al reclamantei a murit. În aceeași zi, reclamanta a depus o plângere împotriva medicilor. La 16 octombrie 2009, solicitat de Parchet, institutul medico-legal a emis un raport de expertiză care a conchis că medicii au acționat în conformitate cu regulile artei și că au acordat un tratament adecvat. În plus, raportul precizează că, în pofida tratamentului, reclamantul suferea de o boală cardiovasculară și că a suferit de complicații legate de o infecție urinară. La 4 martie 2010, Parchetul a emis, pe baza raportului menționat anterior, o ordonanță de nejudiciare. La 8 aprilie 2010, Curtea a respins opoziția formulată împotriva refuzului de a fi judecată. Această decizie a fost notificată recurentei la 17 mai 2010. GRIEFS invocând articolele 2 și 8 din Convenție, recurenta susține că intervenția medicilor a fost incorectă și tardivă și îi consideră pe aceștia responsabili pentru decesul soțului ei. De asemenea, ea le reproșează că nu au fost bine informați cu privire la starea de sănătate a soțului ei și că nu i - a cerut consimțământul față de diferitele intervenții medicale și susține că spitalul nu era suficient echipat. Invocând art. 6, recurenta se plânge, de asemenea, de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță, în măsura în care Parchetul ar fi condus o investigație incompletă, inechivocă și insuficientă, bazată pe un simplu raport medico-legal, în același timp greșit și părtinitor. În plus, aceasta afirmă că instana de judecată a făcut o decizie inechitabilă. În cele din urmă, Comisia consideră că cauza nu a fost tratată într-un interval de timp rezonabil. În contextul specific al neglijenței medicale, obligația de a institui un sistem judiciar eficient nu impune, în toate cazurile, acțiuni de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH 21 mai 2013). În speță, recurenta nu este prevalorată de posibilitatea de a da o acțiune în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat în dosar nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6, Curtea constată că procedura introdusă de recurentă era de natură pur penală. Pe de altă parte, Curtea constată că, începând din iunie 2005, noul Cod de procedură penală nu este obligatoriu ca cererile de constituire a unei părți implicate să fie însoțite de o cerere de despăgubire pecuniară, ceea ce elimină orice caracter civil (a se vedea Beyazgül c. Turcia , n 27849/03, § 30-44, 22 septembrie 2009 și Perez c. France [GC], n 47287/99, § 70, CEDH 2004-I. Curtea consideră că acest motiv trebuie declarat incompatibil rațional materiae și că trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Atilla Nalbant Peer Lorenzen Ministru adjunct f.f. președinte
Requête n
o
633/11
Günay BULAK
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 novembre 2010,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Günay Bulak, est une ressortissante turque née en 1944 et résidant à İzmit. Elle est représentée devant la Cour par M
e
F.
Aydınkaya, avocat à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 novembre 2006, l’époux de la requérante, se plaignant d’une infection des voies urinaires, se rendit à l’hôpital privé Acıbadem de Kocaeli où un médecin lui inséra une sonde urétrale. La requérante indique qu’elle s’est opposée à cette intervention qui lui avait été déconseillée par d’autres médecins.
Après cette intervention, à une date imprécise, l’époux de la requérante fut transféré à l’hôpital privé Acıbadem de Kadıköy pour une dialyse. Il y fut reçu au service des urgences où un médecin informa la requérante que son époux était en bonne santé.
Le 23 novembre 2006, la requérante remarqua, lors de sa visite, un gonflement du corps de son époux. Les médecins réitérèrent que l’intéressé était en bonne santé.
La requérante aurait découvert que les médecins avaient, sans l’en informer, extrait du liquide des poumons de son mari à la suite d’un traitement médical erroné.
Le 25 novembre 2006, après avoir examiné le patient, un médecin de l’hôpital prépara un rapport indiquant que l’époux de la requérante était inconscient, que son pénis était œdémateux et que toute pose de sonde était à proscrire.
Le 26 novembre 2006, malgré ce rapport, le médecin de garde assura la requérante que l’état de santé de son époux était bon, qu’il était conscient et qu’il se rétablissait. Les médecins effectuèrent une seconde pose de sonde urétrale.
Le 27 novembre 2006, l’état de santé du patient empira et les médecins décidèrent d’extraire du liquide péritonéal de son abdomen.
Le même jour, ils pratiquèrent une néphrotomie (extraction d’un calcul du rein) et placèrent le patient sous ventilation assistée avec le consentement de la requérante.
Le 4 décembre 2006, les médecins annoncèrent à la requérante que le tableau clinique de son mari était critique.
Le 5 décembre 2006, un autre médecin annonça que la situation de l’époux de la requérante s’était empirée en raison d’une hémorragie causée par des déchirures de la prostate et de la vessie.
Le 6 décembre 2006, l’époux de la requérante décéda.
Le jour même, la requérante déposa une plainte à l’encontre des médecins.
Le 16 octobre 2009, sollicité par le parquet, l’institut médico-légal émit un rapport d’expertise concluant que les médecins avaient agi dans les règles de l’art et qu’ils avaient prodigué un traitement approprié. Le rapport précise en outre que l’époux de la requérante souffrait d’une maladie cardiovasculaire et qu’il avait succombé aux complications liées à une infection urinaire malgré le traitement.
Le 4 mars 2010, le parquet rendit, sur le fondement dudit rapport, une ordonnance de non-lieu.
Le 8 avril 2010, la cour d’assises rejeta l’opposition formée contre le non-lieu. Cette décision fut notifiée à la requérante le 17 mai 2010.
Invoquant les articles 2 et 8 de la Convention, la requérante soutient que l’intervention des médecins a été incorrecte et tardive et tient ces derniers pour responsable du décès de son époux. Elle leur reproche en outre de ne pas l’avoir informée correctement de l’état de santé de son mari et de ne pas lui avoir demandé son consentement aux différentes interventions médicales. Elle soutient par ailleurs que l’hôpital n’était pas suffisamment équipé.
Invoquant l’article 6, la requérante se plaint également d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, dans la mesure où le parquet aurait conduit une investigation incomplète, ineffective et insuffisante basée sur un simple rapport médico-légal, au demeurant erroné et partial. Elle affirme en outre que la cour d’assises a rendu une décision inéquitable. Enfin, elle estime que l’affaire n’a pas été traitée dans un délai raisonnable.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs, tirés des articles 2 et 8 de la Convention, appellent un examen sur le terrain de l’article 2 uniquement.
Dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
mai 2013).
En l’espèce, la requérante ne s’est pas prévalue de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes
Quant au grief tiré de l’article 6, la Cour note que la procédure introduite par la requérante était de nature purement pénale. Par ailleurs, la Cour observe que, depuis juin 2005, le nouveau code de procédure pénale n’autorise pas que les demandes de constitution de partie intervenante soient assorties d’une demande de réparation pécuniaire, ce qui ôte à la procédure tout caractère civil (voir
Beyazgül c. Turquie
, n
o
27849/03, §§ 30 à 44, 22
septembre 2009, et
Perez c. France
[GC], n
o
La Cour estime que ce grief doit être déclaré incompatible
ratione materiae
et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président