cererii nr. 8684/04
prezentate de Erol ZAVAR
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), în ședință la 6 martie 2007 într-o cameră compusă din:
Doamna F. Tulkens, președintă,
Domnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky,
Doamna A. Mularoni,
Domnul D. Popović,
judecători,
și de doamna S. Dollé, grefier de secție,
Vu cererea sus-menționată introdusă la 11 martie 2004,
Vu decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei,
Vu decizia de a trata prioritar cererea în virtutea articolului 41 al regulamentului Curții.
Vu observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
Reclamantul, domnul Erol Zavar, este un cetățean turc, născut în 1969. Este reprezentat în fața Curții de doamna Șafak Yıldız, avocat la Istanbul.
Faptele cauzei, conform expunerii de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Tratament medical urmat de reclamant
În iunie 1999, puțin înainte de arestare, reclamantul suferit o rezecție transuretrală a unei tumori a vezicii urinare.
În timpul detenției sale la penitenciarul Eskișehir, după prescripție medicului penitenciarului, reclamantul suferit, la diferite date, o examinare urologică, ortopedie și cardiologică la spitalul public Eskișehir.
La 12 aprilie 2002, medicul penitenciarului Eskișehir a prescris o examinare urologică, care nu a avut loc din cauza transferului persoanei în cauză la penitenciarul Tekirdağ.
La 27 iunie 2001, curtea de securitate a statului Ankara a condamnat reclamantul la închisoare pe viață pentru acuzații de apartenență la o organizație ilegală și atingere la ordinea constituțională.
Între 1 iulie 2002 și 16 aprilie 2004, reclamantul a consultat medicul penitenciarului Tekirdağ de șaizeci de ori pentru diferite patologii. La fiecare vizită, s-a prescris un tratament și/sau o consultație în serviciul medical specializat adecvat. În perioada aceasta, a fost transferat la aceste diferite servicii din spitale civile. Astfel, la 1 iulie 2002, 28 martie și 1 decembrie 2003, 28 ianuarie, 9 martie și 8 aprilie 2004, a fost transferat la serviciul de urologie al spitalului Tekirdağ și al centrului universitar de spital Trakya („C.H.U.") pentru control al tumorii vezicii.
La controlul din 28 ianuarie 2004, cistoscopia a dezvăluit focare tumorale papilare multiple la vezică.
Din 9 la 26 februarie 2004, reclamantul a fost spitalizat la C.H.U., unde a suferit o rezecție transuretrală pe 17 februarie 2004.
La 16 martie 2004, spitalul public Tekirdağ a remis un raport concluzionând că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu menținerea lui în detenție. Un raport întocmit pe 10 decembrie 2002 de același spital concluzionase la fel.
La 23 martie 2004, avocatul reclamantului a cerut o opinie cu privire la starea de sănătate a clientului săului ordinului medicilor Istanbul. Consultat de ordin, serviciul de urologie al centrului universitar de spital Cerrahpașa (Istanbul) a indicat că, conform rezultatelor biopsiei realizate pe 18 iunie 2004, tumora era superficială, și a recomandat o cistoscopie trimestrială.
La 21 mai 2004, la cererea procuraturii Tekirdağ, Institutul medico-legal a concluzionat că reclamantul nu era afectat de o patologie angajând un prognostic vital, și a recomandat executarea pedepsei într-un mediu spitalicesc pentru o perioadă de șase luni de la intervența chirurgicală care a avut loc pe 17 februarie 2004.
La 2 iunie 2004, Institutul medico-legal a reconfirmat concluziile sale și a precizat că patologia în cauză nu intra în domeniul articolului 104 al Constituției referitor la amnistia prezidențială.
La 9 iunie 2004, reclamantul a suferit o nouă rezecție transuretrală la C.H.U., unde a fost spitalizat din 8 la 22 iunie 2004.
La 17 iunie 2004, Institutul medico-legal, reunit în consiliu general, a ajuns la aceeași concluzie ca mai înainte.
La 8 iulie 2004, procurorul Republicii Edirne a respins cererea de suspendare a executării pedepsei și amnistiei, pe baza raportului din 17 iunie 2004.
La 23 iulie 2004, în timp ce era spitalizat la C.H.U. din 25 iunie 2004 conform recomandărilor rapoartelor Institutului medico-legal, reclamantul a părăsit spitalul de proprie voință.
A fost din nou spitalizat la C.H.U. din 9 la 17 septembrie 2004 pentru control prin cistoscopie.
La 24 septembrie 2004, serviciul de urologie al C.H.U. a indicat că cistoscopia realizată pe 9 septembrie 2004 era normală și că o chimioterapie intravesicală era planificată. Protocolul prevedea o chimioterapie săptămânală în primele patru săptămâni, apoi lunară în următoarele cinci luni. Chimioterapia putea fi realizată în spital de zi și nu necesita spitalizare prolongată.
La 18 octombrie 2004, Institutul medico-legal a concluzionat că patologia reclamantului nu necesita suspendarea executării pedepsei. Protocolul de chimioterapie ales nu necesita spitalizare; era suficient ca persoana în cauză să fie dusă la perioade determinate la serviciul de urologie al C.H.U. Raportul s-a referit la rapoartele precedente remise de Institutul medico-legal și la cele ale serviciului de urologie al C.H.U. din 2 și 8 august și 24 septembrie 2004. A precizat că reclamantul fusese examinat la Institutul medico-legal pe 6 august 2004.
La 21 decembrie 2004, reclamantul a fost spitalizat la C.H.U. unde a suferit o rezecție transuretrală a doua zi. A părăsit spitalul pe 24 decembrie la cererea sa, în timp ce ieșirea era planificată pentru 27 decembrie 2004.
La 17 februarie 2005, reclamantul a fost din nou spitalizat la C.H.U. dar a refuzat îngrijirile. S-a întors pe 21 martie 2005 pentru control.
La 29 martie 2005, reclamantul a fost din nou admis la C.H.U. și a suferit o rezecție transuretrală a doua zi. A părăsit spitalul pe 1 aprilie la cererea sa, în timp ce ieșirea era planificată pentru 4 aprilie 2005.
Rapoartele întocmite pe 9 și 27 mai 2005 de serviciul de urologie al C.H.U. au concluzionat că recurențele tumorale observate la reclamant puteau fi considerate o evoluție normală a patologiei. Medicii au subliniat la acest moment lipsa cooperării persoanei în cauză, refuzul de a continua tratamentul și nerespectarea prescripțiilor medicale. Au precizat că dacă tumora rămânea la această etapă superficială, una din caracteristicile acestei patologii era răspândirea cancerului către straturile vezicii și creșterea gradului celulei. Au adăugat că patologia prezenta o evoluție conform cu cea observată mai des la tumorile vezicii; nu exista pentru moment nicio pierdere de organ sau țesuturi, și cooperarea pacientului la tratament intracavitar, respectarea tratamentului prescris și controalele endoscopice periodice erau capitale pentru tratamentul patologiei și protecția organelor.
Reclamantul a fost din nou spitalizat din 5 la 8 iulie 2005 și a suferit o nouă rezecție transuretrală pe 6 iulie. Raportul întocmit a doua zi a dezvăluit că rezultatele histopatologice erau conforme cu un carcinomă uroteliană papilar neinvaziv de grad înalt.
La o dată necomunicată, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Ankara.
Din 16 septembrie la 27 octombrie 2005, reclamantul a fost admis de cinci ori la serviciul de urologie al spitalului Numune (Ankara) pentru controale și analize. La 23 septembrie, a fost spitalizat acolo pentru a suferi o rezecție transuretrală. La 30 decembrie 2005, reclamantul a suferit o cistoscopie pentru care a stat șase zile la spital.
Raportul din 8 martie 2006 întocmit de Institutul medico-legal a indicat că tratamentul trimestrial prin cistoscopie era adaptat și că starea de sănătate a reclamantului nu necesita suspendarea executării pedepsei. S-a referit la rapoartele sale precedente, la raportul serviciului de urologie al C.H.U. din 9 mai 2005, la intervența realizată pe 30 martie 2005, la rezultatele biopsiei din 7 iulie 2005 și la examinările și analizele realizate pe 24 ianuarie 2006 la spitalul Numune. Raportul a precizat că reclamantul fusese prezentat la Institutul medico-legal pe 7 decembrie 2005.
La 19 aprilie 2006, reclamantul a suferit o cistoscopie de control la spitalul Numune, unde a fost spitalizat din 13 la 24 aprilie 2006.
În scrisoarea sa din 21 decembrie 2006, reclamantul indică a fi suferit o nouă rezecție transuretrală pe 28 noiembrie 2006 și raportează o chimioterapie. Adaugă că execută cu dificultate gesturile vieții cotidiene pentru care necesită ajutorul colegului lui de celulă.
2.Plângeri și cereri depuse de reclamant și procedură dirigită împotriva lui
a) Plângere contra gardienilor penitenciarului Bayrampașa și procedură împotriva reclamantului
În cererile sale adresate pe 22 septembrie 2003 procuraturii Eyüp și 30 decembrie 2003 procuraturii Tekirdağ, reclamantul a denunțat maltratarea pe care o fi suferit-o pe 18 septembrie 2003 la penitenciarul Bayrampașa în cursul unei percheziții. Soția lui a depus, de asemenea, o cerere în acest sens la procuratura Eyüp pe 2 octombrie 2003.
La 11 ianuarie 2004, prefectul Istanbul a estimat că nu era cazul să autorizeze deschiderea unei investigații privind cei patru gardieni implicați. S-a bazat pe raportul furnizat pe 29 septembrie 2003 de centrul medical al penitenciarului și pe declarațiile gardienilor.
Privitor la incidentul din 18 septembrie 2003, tribunalul penal Eyüp a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șase luni, convertită într-o amendă, pentru rezistență la agent depozitar al autorității publice. A observat că, în ziua incidentului, reclamantul refuzase percheziția înainte de a se întoarce la celulă, apucause un gardian de gât și încercase să-l sufoce, circumstanță care antrenase pentru acesta un concediu de o zi.
b) Plângere contra medicilor spitalului public Tekirdağ
La 25 martie 2004, reclamantul denunțase medicii spitalului public Tekirdağ pentru neîndeplinire a funcțiilor.
La 24 iunie 2004, consilul administrativ Tekirdağ decidea să nu autorizeze deschiderea unei investigații penale. Urmând concluziile a doi medici investigatori, observase că reclamantul beneficiase de toate îngrijirile fără întârziere.
c) Plângere contra administrației penitenciare Tekirdağ
Reclamantul denunțase administrația penitenciară la procuratura Tekirdağ pentru a-și fi întârziat intenționat îngrijirile și pentru a-l fi ținut în penitenciar în perioada în care trebuia să se găsească în mediu spitalicesc.
La 14 martie 2005, procurorul Republicii Tekirdağ estimase că nu era cazul să se angajeze proceduri penale. Observase că reclamantul fusese încarcerat la penitenciarul Tekirdağ pe 8 iunie 2002, efectuase o vizită la dispensarul penitenciarului pe 1 iulie și fusese transferat la serviciul de urologie al spitalului public Tekirdağ. După această dată, persoana în cauză suferise mai multe examene medicale la dispensar, fusese transferat la spitalul public și beneficiase de îngrijiri. Procurorul Republicii se referise la rapoartele furnizate de spitalul public și de Institutul medico-legal concluzionând că starea de sănătate a reclamantului nu necesita suspendarea executării pedepsei. Observase că reclamantul fusese spitalizat la C.H.U. conform recomandărilor raportului Institutului.
d) Plângeri privind percheziții în cursul spitalizării
Reclamantul denunțase gardenii pentru a-l fi forțat să se dezbrace la sosirea sa la serviciul specializat al spitalului pe 8 iunie 2004, cu scopul de a efectua percheziție. La 29 martie 2005, procurorul Republicii Edirne remisese o ordonanță de clasare. Observase că gardenii efectuaserăPercheziția reclamantului conform textelor de lege și protocolului semnat în acest scop între ministerele Justiției, Sănătății și Internelor.
La 25 mai 2005, consilul administrativ al prefecturii Edirne decidea că nu era cazul să autorizeze deschiderea procedurilor penale împotriva gardienilor denunțați de reclamant. Acesta se plângea de a fi fost forțat să se dezbrace la sosirea sa la serviciul penitenciar al C.H.U. Trakya pe 29 martie 2005.
e) Plângere contra ministrului Justiției
La 30 noiembrie 2005, procurorul Republicii Ankara remisese o ordonanță de clasare. Soția reclamantului repro șa ministrului Justiției un abuz al funcțiilor deoarece soțul ei nu beneficiase de art. 399 al codului vechi de procedură penală referitor la suspendarea executării pedepselor. Procurorul preciza că deschiderea procedurilor penale împotriva unui ministru revine competenței Adunării Naționale.
f) Cerere adresată Adunării Naționale
La 1 decembrie 2005, soția reclamantului adresase o cerere Adunării Naționale, prin care denunța maltratarea suferită de soțul ei și se plângea că plângerile se terminaserăCu ordine de clasare. Ea făcea, de asemenea, valabil faptul că cererile de transfer al soțului ei la Institutul medico-legal, formulate pe 27 aprilie și 31 mai 2005, pentru a verifica compatibilitatea stării sale de sănătate cu menținerea în detenție nu fusesererisipite.
Dreptul și practica internă și internațională relevante figurează în hotărârea Tekin Yıldız c. Turcia (nr. 22913/04, 10 noiembrie 2005).
De la 1 iunie 2005, suspendarea executării unei pedepse privative de libertate din motiv medical este reglementată conform articolului 16 § 2 al legii nr. 5275 din 29 decembrie 2004 privind executarea pedepselor și măsurilor preventive. Noul cod de procedură penală nu prevede dispoziție referitoare la executarea pedepselor.
Invocând articolele 3, 5, 6 și 13 ale Convenției, reclamantul susține că condițiile detenției sale nu sunt compatibile cu starea sa de sănătate și că nu a beneficiat de o urmărire medicală adecvată. Potrivit lui, apariția tumorilor rezultă din faptul că nu a fost plasat într-un centru spitalicesc specializat.
Invocând articolele 6 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge că autoritățile au întârziat să-l retrimitță la Institutul medico-legal pentru a verifica compatibilitatea stării sale de sănătate cu menținerea în detenție.
Invocând art. 14 al Convenției, reclamantul susține o discriminare din cauza opiniilor politice.
Guvernul excepționează neepuizarea căilor de recurs de către reclamant în măsura în care acesta a introdus cererea la Curs fără a aștepta finalul cererii de suspendare a pedepsei.
Pe fond, Guvernul susține că autoritățile naționale au îndeplinit toate obligațiile lor privind art. 3 al Convenției, reclamantul beneficiind de toate îngrijirile medicale necesare stării sale de sănătate. Potrivit lui, starea sa de sănătate este compatibilă cu menținerea în detenție. La acest moment, observă că toate concluziile rapoartelor medicale sunt unanime cu privire la faptul că suspendarea executării pedepsei nu este necesară.
Guvernul observă că penitenciarul este dotat cu echipamente medicale adecvate și personal competent. Reclamantul este sub control medical continuu și este transferat, după cum este necesar, către serviciile medicale specializate ale spitalelor civile.
Guvernul adaugă că reclamantul și soția lui au cerut în mod explicit întoarcerea lui la penitenciar pe 23 iulie 2004.
Reclamantul susține că controalele medicale suferite în cursul detenției au lipsit uneori de eficacitate în măsura în care o cistoscopie nu a fost realizată la fiecare examinare. Observă că intervențiile chirurgicale nu au permis dispariția tumorilor canceroase. Potrivit lui, urmărirea și tratamentul de care beneficiază nu sunt adaptate patologiei de care suferă, care ar angaja un prognostic vital.
Reclamantul denunță, de asemenea, condițiile transferului lui către spitalele civile. Explică a fi fost încătusat și plasat într-un fourgon de transfer. Adaugă că, în cursul spitalizărilor, este legat de barele patului lui, circumstanță care l-a determinat să refuze anumite îngrijiri.
Reclamantul susține a fi fost victimă a agresiunilor în cursul detenției sale la penitenciar, al examinărilor medicale sau al spitalizărilor. Se plânge că plângerile depuse în acest sens nu au fost efective.
Curtea nu consideră necesar să tranșeze chestiunea epuizării căilor de recurs interne, cererea fiind inadmisibilă din motivele care urmează.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este de esență relativă; depinde de ansamblul datelor cauzei și în special de natura și contextul tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata, de efectele fizice sau psihice, și uneori de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 67, CEDO 2001-III, Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000-XI, și mai recent, Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006-...).
Convenția nu conține nicio dispoziție specifică referitoare la situația persoanelor private de libertate, a fortiori bolnave, dar nu este exclus ca detenția unei persoane bolnave să prezinte probleme din unghiul articolului 3 (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 38, CEDO 2002-IX, și Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 76, 15 ianuarie 2004).
Dacă nu se poate deduce o obligație generală de eliberare a unui deținut din motive de sănătate, art. 3 al Convenției impune cu siguranță statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare. Curtea a afirmat ulterior dreptul oricărui prigionjer la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană, de maniera a asigura că modalitățile executării măsurilor luate nu supun persoana în cauză unei angoare sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției; a adăugat că, în afara sănătății prigionjerului, este bunăstarea care trebuie asigurată în mod adecvat ținând seama de exigențele practice ale închisoririi (Mouisel, precitată, § 40, Matencio, precitată, § 78, și mai recent, Rivière c. Franța, nr. 3834/03, § 62, 11 iulie 2006).
Curtea observă mai întâi că legislația turcă privind aplicarea pedepselor în caz de boală gravă a condamnaților oferă autorităților naționale mijloace de a interveni în caz de afecțiuni medicale grave care afectează deținuții. Sănătatea figurează printre elementele putând motiva o decizie de eliberare provizorie sau suspendarea unei pedepse. Aceste măsuri suplimentează recursul în grație medicală rezervat președintelui Republicii. De la intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală pe 1 iunie 2005, dispozițiile referitoare la suspendarea executării pedepsei pentru afecțiuni medicale grave figurează în legea nr. 5275 privind executarea pedepselor și măsurilor preventive. art. 16 al acestei legi reiau termenii articolului 399 al codului vechi de procedură penală.
Curtea consideră că procedurile prevăzute în dreptul intern constituie o primă vedere garanții adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunăstării prigionjerilor pe care statele trebuie să le concilieze cu exigențele legitime ale pedepsei privative de libertate (a se vedea în acest sens, Tekin Yıldız c. Turcia, nr. 22913/04, § 73, 10 noiembrie 2005).
În aceste condiții, a examinat dacă menținerea în detenție a reclamantului plasat pe acesta într-o situație care atinge un nivel suficient de gravitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 3 al Convenției.
În prezenta cauză, patologia de care suferă reclamantul este anterioară încarcerării lui. Puțin înainte de arestare, fusese spitalizat pentru o tumoare a vezicii. Niciun element din dosar nu indică faptul că această afecțiune și recurența tumorilor sunt imputabile autorităților penitenciare și condițiilor de detenție ca atare.
Pe toată durata detenției, reclamantul a avut acces la îngrijiri medicale, atât în serviciul medical al diferitelor penitenciare unde fusese încarcerat, cât și în spitale civile. Evoluția bolii lui a fost monitorizată regulat de-a lungul anilor și continuă să fie monitorizată și acum. Reclamantul a consultat de mai multe ori medicii penitenciarelor, care l-au transferat către centre medicale specializate pentru a-i dispensa un tratament medical mai adecvat. Astfel, a fost transferat de mai multe ori la serviciile de ortopedie, cardiologie și urologie ale spitalelor civile. Examinarea dosarului cauzei nu dezvăluie nicio neglijență sau întârziere în îngrijiri.
Privitor în special la tumora vezicii, Curtea observă că reclamantul a fost supus unei urmăriri medicale adaptate stării sale de sănătate și că boala lui a fost întotdeauna tratată cu îngrijiri și medicamente corespunzătoare. După cum rezultă din dosar, prima examinare urologică după încarcerarea reclamantului a fost prescrisă pe 12 aprilie 2002 de medicul penitenciarului Eskișehir. Dacă examinarea aceasta nu a avut loc din cauza transferului reclamantului la penitenciarul Tekirdağ, acesta din urmă a fost transferat la serviciul de urologie deja pe 1 iulie 2002, unde a fost prescris un tratament medicamentos. Ulterior, a fost transferat de două ori la serviciul de urologie al spitalelor civile pentru control al tumorii. Cistoscopia realizată pe 28 ianuarie 2004 la serviciul de urologie al C.H.U. Trakya a dezvăluit tumori multiple. Reclamantul a fost spitalizat pe 9 februarie 2004 și a suferit o rezecție transuretrală. În continuare, a beneficiat de o urmărire regulată, a suferit mai multe intervenții chirurgicale și a beneficiat de tratamente medicale.
Privitor la oportunitatea menținerii în detenție a reclamantului, Curtea observă că starea sa de sănătate nu a fost considerată îngrijorătoare și incompatibilă cu detenția. Persoana în cauză a fost supusă mai multor expertize la Institutul medico-legal, autoritate competentă pentru a remite expertize judiciare. Toate rapoartele remise de acest Institut au concluzionat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu menținerea în detenție și au recomandat executarea pedepsei într-un mediu spitalicesc pentru o perioadă de șase luni de la data intervenției chirurgicale din 17 februarie 2004. Rapoartele medicale remise de spitalul Tekirdağ au concluzionat, de asemenea, la aptitudinea reclamantului de a ispășii pedeapsa de închisoare.
De altfel, reclamantul a ședut regulat în mediu spitalicesc. La spitalizare, conform recomandărilor Institutului medico-legal, și la șederile ulterioare, reclamantul a părăsit spitalul la cererea sa expresă.
Curtea subliniază că reclamantul ar putea din nou cere suspendarea executării pedepsei dacă starea sa s-ar agrava.
Privitor la aserțiuni ale imobilizării în cursul administrării îngrijirilor, nu au putut fi demonstrate de reclamant. Privitor la condițiile transferului în mediu spitalicesc, nu rezultă deloc din dosar că starea de sănătate a reclamantului-l exonera nici de purtarea menoțelor nici de plasarea în fourgon de transfer. Este vorba de măsuri normal legate de detenție. Nimic nu lasă să creadă că sunt disproporționate ținând seama de necesitățile securității. De asemenea, plângerile depuse de reclamant sau de soția lui nu se referă direct la purtarea menoțelor sau a imobilizărilor.
În concluzie, Curtea consideră că autoritățile naționale au asigurat o preluare a stării de sănătate a reclamantului permițândui să evite tratamente contrare articolului 3 al Convenției. Menținerea lui în detenție nu a antrenat o suferință mergând dincolo de cea care comportă inevitabil o pedeapsă de închisoare și tratamentul bolii lui.
Rezultă că cererea este evident nefundată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Curtea consideră că alte obiecții prezentate de reclamant nu merită o examinare separată.
Din acestea, este cazul să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Grefier
Președintă
de la requête n
o
8684/04
présentée par Erol ZAVAR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 mars 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 mars 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Erol Zavar, est un ressortissant turc, né en 1969. Il est représenté devant la Cour par M
e
Șafak Yıldız, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Traitement médical suivi par le requérant
En juin 1999, peu avant son arrestation, le requérant subit une résection transurétrale d’une tumeur de la vessie.
Lors de sa détention à la prison d’Eskișehir, sur prescription du médecin de la prison, le requérant subit, à différentes dates, un examen urologique, orthopédique et cardiologique à l’hôpital public d’Eskișehir.
Le 12 avril 2002, le médecin de la prison d’Eskișehir prescrivit un examen urologique, lequel n’eut pas lieu en raison du transfert de l’intéressé à la prison de Tekirdağ.
Le 27 juin 2001, la cour de sûreté de l’État d’Ankara condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité des chefs d’appartenance à une organisation illégale et d’atteinte à l’ordre constitutionnel.
Entre le 1
er
juillet 2002 et le 16 avril 2004, le requérant consulta le médecin de la prison de Tekirdağ à soixante reprises pour différentes pathologies. A chaque visite, un traitement et/ou une consultation dans le service médical spécialisé approprié furent prescrits. Pendant cette période, il fut transféré vers ces différents services dans des hôpitaux civils. Ainsi, les 1
er
juillet 2002, 28 mars et 1
er
décembre 2003, 28 janvier, 9 mars et 8
avril 2004, il fut transféré au service d’urologie de l’hôpital de Tekirdağ et du centre hospitalier universitaire de Trakya («
le C.H.U.
») pour un contrôle de la tumeur vésicale.
Lors du contrôle du 28 janvier 2004, la cystoscopie révéla de multiples foyers papillaires tumoraux à la vessie.
Du 9 au 26 février 2004, le requérant fut hospitalisé au C.H.U., où il subi une résection
transurétrale
le 17 février 2004.
Le 16 mars 2004, l’hôpital public de Tekirdağ rendit un rapport concluant que l’état de santé du requérant était compatible avec son maintien en détention. Un rapport établi le 10 décembre 2002 par le même hôpital avait conclut de même.
Le 23 mars 2004, l’avocat du requérant demanda un avis sur l’état de santé de son client à l’ordre des médecins d’Istanbul. Consulté par l’ordre, le service d’urologie du centre hospitalier universitaire de Cerrahpașa (Istanbul) indiqua que, selon les résultats de la biopsie réalisée le 18
juin 2004, la tumeur était superficielle, et recommanda une cystoscopie trimestrielle.
Le 21 mai 2004, sur requête du parquet de Tekirdağ, l’Institut médico-légal conclut que le requérant n’était pas atteint d’une pathologie engageant un pronostic vital, et recommanda l’exécution de la peine dans un milieu hospitalier pendant une période de six mois à partir de l’intervention chirurgicale qui avait eu lieu le 17 février 2004.
Le 2 juin 2004, l’Institut médico-légal réitéra ses conclusions et précisa que ladite pathologie n’entrait pas dans le champ d’application de l’article
104 de la Constitution relative à l’amnistie présidentielle.
Le 9 juin 2004, le requérant subit une nouvelle résection transurétrale au C.H.U., où il fut hospitalisé du 8 au 22 juin 2004.
Le 17 juin 2004, l’Institut médico-légal, réuni en conseil général, parvint à la même conclusion que précédemment.
Le 8 juillet 2004, le procureur de la République d’Edirne rejeta la demande de sursis à l’exécution de la peine et d’amnistie, sur la base du rapport du 17 juin 2004.
Le 23 juillet 2004, alors qu’il était hospitalisé au C.H.U. depuis le 25
juin 2004 conformément aux recommandations des rapports de l’Institut médico-légal, le requérant quitta l’hôpital de son propre gré.
Il fut à nouveau hospitalisé au C.H.U. du 9 au 17 septembre 2004 pour un contrôle par cystoscopie.
Le 24 septembre 2004, le service d’urologie du C.H.U. indiqua que la cystoscopie réalisée le 9 septembre 2004 était normale et qu’une chimiothérapie intra-vésicale était planifiée. Le protocole prévoyait une chimiothérapie hebdomadaire les quatre premières semaines, puis mensuelle les cinq mois suivants. La chimiothérapie pouvait être réalisée en hôpital de jour et ne nécessitait pas d’hospitalisation prolongée.
Le 18 octobre 2004, l’Institut médico-légal conclut que la pathologie du requérant ne nécessitait pas de sursis à l’exécution de la peine. Le protocole de chimiothérapie choisi ne nécessitait pas d’hospitalisation
; il suffisait que l’intéressé soit conduit à des périodes déterminées au service d’urologie du C.H.U. Le rapport se référa aux précédents rapports rendus par l’Institut médico-légal ainsi qu’à ceux du service d’urologie du C.H.U. des 2 et 8
août et 24 septembre 2004. Il précisa que le requérant avait été examiné à l’Institut médico-légal le 6 août 2004.
Le 21 décembre 2004, le requérant fut hospitalisé au C.H.U. où il subi une résection transurétrale le lendemain. Il quitta l’hôpital le 24
décembre à sa demande, alors que sa sortie était prévue pour le 27 décembre 2004.
Le 17 février 2005, le requérant fut à nouveau hospitalisé au C.H.U. mais il refusa les soins. Il y retourna le 21 mars 2005 pour un contrôle.
Le 29 mars 2005, le requérant fut à nouveau admis au C.H.U. et y subit une résection transurétrale le lendemain. Il quitta l’hôpital le 1
er
avril à sa demande, alors que sa sortie était prévue pour le 4 avril 2005.
Les rapports établis les 9 et 27 mai 2005 par le service d’urologie du C.H.U. conclurent que les récurrences tumorales observées chez le requérant pouvaient être considérées comme une évolution normale de la pathologie. Les médecins soulignèrent à cet égard le manque de coopération de l’intéressé, son refus de poursuivre le traitement et le non-respect des prescriptions médicamenteuses. Ils précisèrent que si la tumeur restait à ce stade superficiel, l’une des caractéristiques de cette pathologie était la propagation du cancer vers les couches de la vessie et l’augmentation du grade de la cellule. Ils ajoutèrent que la pathologie présentait une évolution conforme à celle observée majoritairement dans les tumeurs vésicales
; il n’y avait pour l’instant aucune perte d’organe ou de tissus, et la coopération du malade au traitement intra-cavitaire, le respect du traitement prescrit et les contrôles endoscopiques périodiques étaient capitaux pour le traitement de la pathologie et la protection des organes.
Le requérant fut encore hospitalisé du 5 au 8 juillet 2005 et subit une nouvelle résection transurétrale le 6 juillet. Le rapport établi le lendemain révéla que les résultats histopathologiques étaient conformes à
un carcinome urothélial papillaire non invasif
de haut grade.
A une date non communiquée, le requérant fut transféré à la prison d’Ankara.
Du 16 septembre au 27 octobre 2005, le requérant fut admis à cinq reprises au service d’urologie de l’hôpital Numune (Ankara) pour des contrôles et analyses. Le 23 septembre, il y fut hospitalisé pour subir une résection transurétrale. Le 30 décembre 2005, le requérant subit une cystoscopie pour laquelle il séjourna six jours à l’hôpital.
Le rapport du 8 mars 2006 établi par l’Institut médico-légal indiqua que le traitement trimestriel par cystoscopie était adapté et que l’état de santé du requérant ne nécessitait pas le sursis à l’exécution de la peine. Il se référa à ses précédents rapports, au rapport du service d’urologie du C.H.U. du 9
mai 2005, à l’intervention réalisée le 30 mars 2005, aux résultats de la biopsie du 7 juillet 2005 ainsi qu’aux examens et analyses réalisés le 24
janvier 2006 à l’hôpital Numune. Le rapport précisa que le requérant avait été présenté à l’Institut médico-légal le 7 décembre 2005.
Le 19 avril 2006, le requérant subit une cystoscopie de contrôle à l’hôpital de Numune, où il fut hospitalisé du 13 au 24 avril 2006.
Dans sa lettre du 21 décembre 2006, le requérant indique avoir subi une nouvelle résection transurétrale le 28 novembre 2006 et fait état d’une chimiothérapie. Il ajoute qu’il effectue difficilement les gestes de la vie quotidienne pour lesquels il requiert l’aide de son compagnon de cellule.
2.
Plaintes et requêtes déposées par le requérant et procédure dirigée contre lui
a)
Plainte contre des gendarmes de la prison de Bayrampașa et procédure contre le requérant
Dans ses requêtes adressées le 22 septembre 2003 au parquet d’Eyüp et le 30 décembre 2003 au parquet de Tekirdağ, le requérant dénonça les mauvais traitements qu’il aurait subis le 18 septembre 2003 à la prison de Bayrampașa lors d’une fouille. Son épouse déposa également une requête en ce sens au parquet d’Eyüp le 2 octobre 2003.
Le 11 janvier 2004, le préfet d’Istanbul estima qu’il n’y avait pas lieu d’autoriser l’ouverture d’une enquête concernant les quatre gendarmes mis en cause. Il se fonda sur le rapport délivré le 29 septembre 2003 par le centre médical de la prison ainsi que sur les déclarations des gendarmes.
Concernant toujours l’incident survenu le 18 septembre 2003, le tribunal correctionnel d’Eyüp condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de six mois, convertie en une amende, pour résistance à un agent dépositaire de l’autorité publique. Il releva que, le jour de l’incident, le requérant avait refusé la fouille avant de regagner sa cellule, avait saisi un gendarme au cou et tenté de l’étrangler, circonstance qui avait entrainé pour ce dernier un arrêt de travail d’un jour.
b)
Plainte contre les médecins de l’hôpital public de Tekirdağ
Le 25 mars 2004, le requérant dénonça les médecins de l’hôpital public de Tekirdağ pour manquement à leurs fonctions.
Le 24 juin 2004, le conseil administratif de Tekirdağ décida de ne pas autoriser l’ouverture d’une enquête pénale. Suivant les conclusions de deux médecins enquêteurs, il releva que le requérant avait bénéficié de tous les soins sans retard.
c)
Plainte contre l’administration pénitentiaire de Tekirdağ
Le requérant dénonça l’administration pénitentiaire devant le parquet de Tekirdağ pour avoir sciemment retardé ses soins et l’avoir gardé en prison pendant la période où il aurait dû se trouver en milieu hospitalier.
Le 14 mars 2005, le procureur de la République de Tekirdağ estima qu’il n’y avait pas lieu d’engager de poursuites pénales. Il releva que le requérant avait été incarcéré à la prison de Tekirdağ le 8 juin 2002, avait effectué une visite au dispensaire de la prison le 1
er
juillet et avait été transféré au service d’urologie de l’hôpital public de Tekirdağ. Après cette date, l’intéressé avait subi plusieurs examens médicaux au dispensaire, avait été transféré à l’hôpital public et avait bénéficié de soins. Le procureur de la République se référa aux rapports délivrés par l’hôpital public et l’Institut médico-légal concluant que l’état de santé du requérant ne nécessitait pas le sursis à l’exécution de sa peine. Il releva que le requérant avait été hospitalisé au C.H.U. conformément aux recommandations du rapport de l’Institut.
d)
Plaintes concernant les fouilles lors de son hospitalisation
Le requérant dénonça les gendarmes pour l’avoir obligé à se dévêtir à son arrivée au service spécialisé de l’hôpital le 8 juin 2004, ce aux fins de procéder à sa fouille. Le 29 mars 2005, le procureur de la République d’Edirne rendit une ordonnance de non-lieu. Il releva que les gendarmes avaient procédé à la fouille du requérant conformément aux textes de loi et au protocole signé à cet égard entre les ministères de la Justice, de la Santé et de l’Intérieur.
Le 25 mai 2005, le conseil d’administration de la préfecture d’Edirne décida qu’il n’y avait pas lieu d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales à l’encontre des gendarmes dénoncés par le requérant. Ce dernier se plaignait d’avoir été contraint de se dévêtir à son arrivée au service carcéral du C.H.U. de Trakya le 29 mars 2005.
e)
Plainte contre le ministre de la Justice
Le 30 novembre 2005, le procureur de la République d’Ankara rendit une ordonnance de non-lieu. L’épouse du requérant reprochait au ministre de la Justice un abus de ses fonctions parce que son mari n’avait pas été admis au bénéfice de l’article 399 de l’ancien code de procédure pénale relative au sursis à l’exécution des peines. Le procureur précisa que l’ouverture de poursuites pénales à l’encontre d’un ministre relevait de la compétence de l’Assemblée nationale.
f)
Requête adressé à l’Assemblée nationale
Le 1
er
décembre 2005, l’épouse du requérant adressa une requête à l’Assemblée nationale, par laquelle elle dénonçait les mauvais traitements subis par son mari et se plaignait que les plaintes se soient terminées par des ordonnances de non-lieu. Elle faisait également valoir que les demandes de transfert de son époux à l’Institut médico-légal, formulées les 27 avril et 31
mai 2005, afin de vérifier la compatibilité de son état de santé avec le maintien en détention n’avaient pas été satisfaites.
B.
Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents
Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents figurent dans l’arrêt
Tekin Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, 10 novembre 2005).
Depuis le 1
er
juin 2005, le sursis à l’exécution d’une peine privative de liberté pour raison médicale est régi selon l’article 16 § 2 de la loi n
o
5275 du 29 décembre 2004 sur l’exécution des peines et des mesures préventives. Le nouveau code de procédure pénale ne prévoit pas de disposition relative à l’exécution des peines.
Invoquant les articles 3, 5, 6 et 13 de la Convention, le requérant soutient que les conditions de sa détention ne sont pas compatibles avec son état de santé et qu’il n’a pas bénéficié d’un suivi médical adéquat. Selon lui, l’apparition des tumeurs résulte du fait qu’il n’a pas été placé dans un centre hospitalier spécialisé.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint que les autorités ont tardé à le renvoyer à l’Institut médico-légal afin de vérifier la compatibilité de son état de santé avec son maintien en détention.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant allègue une discrimination en raison de ses opinions politiques.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours par le requérant dans la mesure où celui-ci a introduit sa requête devant la Cour sans avoir attendu l’issue de la demande de suspension de la peine.
Sur le fond, le Gouvernement soutient que les autorités nationales ont rempli toutes leurs obligations au regard de l’article 3 de la Convention, le requérant ayant bénéficié de tous les soins médicaux requis par son état de santé. D’après lui, son état de santé est compatible avec un maintien en détention. A cet égard, il fait observer que toutes les conclusions des rapports médicaux sont unanimes sur le fait que le sursis à l’exécution de la peine n’est pas nécessaire.
Le Gouvernement fait remarquer que l’établissement pénitentiaire est doté d’équipements médicaux adaptés et d’un personnel compétent. Le requérant est sous contrôle médical continu et est transféré, au besoin, vers les services médicaux spécialisés des hôpitaux civils.
Le Gouvernement ajoute que le requérant et son épouse ont expressément demandé son retour à la prison le 23 juillet 2004.
Le requérant soutient que les contrôles médicaux subis pendant sa détention ont parfois manqué d’efficacité dans la mesure où une cystoscopie n’a pas été réalisée lors de chaque examen. Il fait observer que les interventions chirurgicales n’ont pas permis la disparition des tumeurs cancéreuses. D’après lui, le suivi et le traitement dont il bénéficie ne sont pas adaptés à la pathologie dont il est atteint, laquelle engagerait un pronostic vital.
Le requérant dénonce également les conditions de son transfert vers les hôpitaux civils. Il explique avoir été menotté et placé dans un fourgon de transfert. Il ajoute que, lors des hospitalisations, il est entravé aux barreaux de son lit, circonstance qui l’a poussé à refuser certains soins.
Le requérant soutient avoir été victime d’agressions lors de sa détention à la prison, de ses examens médicaux ou de ses hospitalisations. Il se plaint que les plaintes déposées en ce sens n’ont pas été effectives.
La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de l’épuisement des voies de recours internes, la requête étant irrecevable pour les
raisons qui suivent.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence
; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et notamment de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d’exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi autres,
Peers c.
Grèce
, n
o
‑
III,
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
‑
XI, et, plus récemment,
Jalloh c. Allemagne
[GC], n
o
‑
...).
La Convention ne contient aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades, mais il n’est pas exclu que la détention d’une personne malade puisse poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 (
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §
‑
IX, et
Matencio c. France
, n
o
58749/00, § 76, 15
janvier 2004).
Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé, l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’État de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté notamment par l’administration des soins médicaux requis. La Cour a par la suite affirmé le droit de tout prisonnier à des conditions de détention conformes à la dignité humaine, de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention
; elle a ajouté que, outre la santé du prisonnier, c’est son bien-être qui doit être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement (
Mouisel
, précité, § 40,
Matencio
, précité, § 78, et plus récemment,
Rivière c. France
, n
o
3834/03, § 62, 11 juillet 2006).
La Cour note d’abord que la législation turque relative à l’application des peines en cas de maladie grave des condamnés offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir en cas d’affections médicales graves atteignant des détenus. La santé figure parmi les éléments pouvant motiver une décision de libération provisoire ou la suspension d’une peine. Ces mesures suppléent le recours en grâce médicale réservé au président de la République. Depuis l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale le 1
er
juin 2005, les dispositions relatives au sursis à l’exécution de la peine pour affections médicales graves figurent dans la loi n
o
5275 relative à l’exécution des peines et des mesures préventives. L’article 16 de cette loi reprend les termes de l’article 399 de l’ancien code de procédure pénale.
La Cour considère que les procédures prévues en droit interne constituent à première vue
des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les États doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté (voir, en ce sens,
Tekin Yıldız c. Turquie
, n
o
22913/04, § 73, 10 novembre 2005).
Dans ces conditions, elle a examiné si le maintien en détention du requérant a placé ce dernier dans une situation qui atteint un niveau suffisant de gravité pour rentrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention.
En l’espèce, la pathologie dont le requérant est atteint est antérieure à son incarcération. Peu avant son arrestation, il avait été hospitalisé pour une tumeur vésicale. Aucun élément du dossier n’indique que cette affection et la récurrence de tumeurs soient imputables aux autorités pénitentiaires et aux conditions de détention en tant que telles.
Pendant toute la durée de sa détention, le requérant a eu accès aux soins médicaux, tant dans le service médical des différentes prisons où il a été incarcéré que dans des hôpitaux civils. L’évolution de sa maladie a été régulièrement surveillée depuis des années et continue toujours de l’être. Le requérant a à plusieurs reprises consulté les médecins des prisons, lesquels l’ont transféré vers des centres médicaux spécialisés afin de lui dispenser un traitement médical plus adéquat. C’est ainsi qu’il a été transféré à plusieurs reprises dans les services d’orthopédie, de cardiologie et d’urologie d’hôpitaux civils. L’examen du dossier de l’affaire ne révèle aucun négligence ou retard dans les soins.
S’agissant tout particulièrement de la tumeur vésicale, la Cour observe que le requérant a fait l’objet d’un suivi médical adapté à son état de santé et que sa maladie a toujours été traitée par des soins et des médicaments appropriés. Tel qu’il ressort du dossier, le premier examen urologique après l’incarcération du requérant a été prescrit le 12 avril 2002 par le médecin de la prison d’Eskișehir. Si cet examen n’a pas eu lieu en raison du transfert du requérant à la prison de Tekirdağ, ce dernier a été transféré dans un service d’urologie dès le 1
er
juillet 2002, où un traitement médicamenteux a été prescrit. Par la suite, il a été transféré à deux reprises au service d’urologie d’hôpitaux civils pour un contrôle de la tumeur. La cystoscopie réalisée le 28
janvier 2004 au service d’urologie du C.H.U. de Trakya a révélé de multiples tumeurs. Le requérant a été hospitalisé le 9 février 2004 et a subi une résection transurétrale. Ensuite, il a bénéficié d’un suivi régulier, subi plusieurs interventions chirurgicales et bénéficié de traitements médicamenteux.
Quant à l’opportunité de maintenir le requérant en détention, la Cour note que son état de santé n’a pas été jugé préoccupant et inconciliable avec la détention. L’intéressé a été soumis à plusieurs expertises à l’Institut médico-légal, autorité compétente pour rendre des expertises judiciaires. Tous les rapports délivrés par cet Institut ont conclu que l’état de santé du requérant était compatible avec son maintien en détention et ont recommandé l’exécution de la peine dans un milieu hospitalier pendant une période de six mois à partir de la date de l’intervention chirurgicale du 17
février 2004. Les rapports médicaux délivrés par l’hôpital de Tekirdağ ont également conclu à l’aptitude du requérant à purger sa peine d’emprisonnement.
Par ailleurs, le requérant a régulièrement séjourné en milieu hospitalier. Lors de son hospitalisation, sur les recommandations de l’Institut médico-légal, ainsi que lors de ses séjours ultérieurs, le requérant a quitté l’hôpital à sa demande expresse.
La Cour souligne que le requérant pourrait à nouveau demander un sursis à l’exécution de sa peine si son état devait s’aggraver.
S’agissant des allégations d’entrave lors de l’administration des soins, elles n’ont pas pu être démontrées par le requérant. Pour ce qui est des conditions de transfert en milieu hospitalier, il ne ressort aucunement du dossier que l’état de santé du requérant l’exonère ni du port des menottes ni du placement dans un fourgon de transfert. Il s’agit là de mesures normalement liées à la détention. Rien ne laisse penser qu’elles sont disproportionnées au regard des nécessités de la sécurité. Aussi les plaintes déposées par le requérant ou son épouse ne portent pas directement sur le port des menottes ou d’entraves.
En conclusion, la Cour estime que les autorités nationales ont assuré une prise en charge de l’état de santé du requérant lui permettant d’éviter des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Son maintien en détention n’a pas entrainé une souffrance allant au-delà de celle que comportent inévitablement une peine d’emprisonnement et le traitement de sa maladie.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
La Cour estime que les autres griefs présentés par le requérant ne méritent pas un examen séparé.
Dès lors, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente