COZMA c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 40030/08 Irina Aurora COZMA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 septembrie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinta Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Marialena Tsirli, adjunctă la secțiune, având în vedere cererea formulată la 11 august 2008, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, Irina Aurora Cozma, este un cetățean român născut în 1962 și rezident în Bacău. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul S. A. Tudor, avocată la Suceava. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamanta a fost înscrisă ca avocată la Baroul de Bacău. În 2004, acționând în această calitate, ea a reprezentat în fața tribunalului departamental Bacău F.V. și A.A. ( În urma unei plângeri penale împotriva reclamantei și a S.M., și avocată, au fost acuzați că le-au solicitat suma de 2 500 de euro în scopul de a adresa un magistrat de la tribunalul departamental din Bacă și de a obține o hotărâre favorabilă. Mai precis, ei susțineau că S.M. a fost inițial de acord să le reprezinte, dar apoi le-a prezentat reclamanta pentru că aceasta era fina magistratului în cauză. La cererea PNA, la 9 noiembrie 2004, tribunalul departamental din Suceava ( La 2 iunie 2005, tribunalul a verificat transcrierile convorbirilor telefonice și a reținut douăzeci și opt de fișiere pe care le-a considerat relevante pentru cauză. Prin rechiziționarea din 9 iunie 2005, PNA a trimis-o pe reclamantă în judecată pe șeful traficului de influență. Recurenta a declarat că suma în cauză reprezenta onorariile sale și că reclamanții au fost acuzați din răzbunare pentru pierderea procesului lor. Ea a contestat, de asemenea, comunicarea sa și a susținut că PNA a încurajat reclamanții să apeleze și să o provoace să facă afirmații inexacte. Instanța i-a auzit, de asemenea, pe reclamanți și pe mai mulți martori, inclusiv pe magistratul tribunalului departamental din Bacău (punctul 4 de mai sus) și a avut acces la documentele privind litigiul civil al reclamanților. Între timp, la o dată nespecificată în 2006, reclamanta și S.M. au sesizat Parchetul în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bac September 2006, la contestarea recurentei și a S.M. de către Tribunalul de Primă Instanță din Bacău. Aceste hotărâri au fost vărsate în dosarul penal al recurentei în fața Tribunalului. Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2006, Tribunalul a condamnat reclamanta la un an și șase luni de închisoare cu suspendare pentru trafic de influenă, bazată în principal pe declarațiile reclamanților și transcrierea convorbirilor telefonice. Instanța a respins argumentul recurentei întemeiat pe onorariile sale, pe motiv că nu a dovedit că a încheiat un contract cu reclamanții și le-a dat o chitanță. Instanța a respins, de asemenea, argumentul provocarii, considerând că apelurile interceptate erau în spatele comisiei de fapte. 10. Prin hotărârea din 30 mai 2007, tribunalul a respins apelul său și a judecat în mod legal hotărârea din 30 mai 2007 a Tribunalului din Suceava. Pe de altă parte, tribunalul din oficiu a făcut apel la un an și zece luni de închisoare cu suspendare. 11. La recursul recurentei, printr-o hotărâre din 11 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a confirmat condamnarea. 12. recurenta a fost reprezentată de avocați numiți din oficiu sau la alegerea sa în cursul întregii proceduri. 281/2003, în vigoare în momentul faptelor, sunt rezumate în cauza Dumitru Popescu c. România (n 71525/01, § 45, 26 aprilie 2007). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale, pe motiv că, pe de o parte, nu a beneficiat de dreptul de a nu se autoincrimina, deoarece condamnarea sa se bazează în principal pe transcrierea conversațiilor sale cu reclamanții care au fost obligați să facă afirmații, iar, pe de altă parte, instanțele nu au verificat ipoteza că reclamanții l-ar fi denunțat pentru a se răzbuna pe rezultatul negativ al litigiului lor. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 16. Curtea reamintește că Convenția nu reglementează eligibilitatea probelor ca atare, materie care se încadrează în primul șef al dreptului intern. Comisia a avut deja ocazia să declare că nu este de competența sa să se pronunțe, în principiu, asupra admisibilității anumitor tipuri de probe, de exemplu, a elementelor obținute în mod ilegal sau asupra vinovăției reclamantului. Este necesar să se examineze dacă procedura, inclusiv modul în care au fost obținute elementele de probă, a fost echitabilă în ansamblul său, ceea ce implică examinarea unei astfel de proceduri și, în cazurile în care se află în discuție încălcarea unui alt drept protejat prin convenție, natura acestei încălcări ( Khan c. Regatul Unit, n 35394/97, § 34, CEDH 2000 P.G. și J.H. c. Regatul Unit, nr. 44787/98, § 76, CEDO 2001 IX). 17. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea constată că Cauza recurentei are două ramuri distincte pe care o va examina separat. 18. În primul rând, în ceea ce privește presupusa încălcare a dreptului de a nu se autoincrimina, Curtea ia notă de faptul că, la data convorbirii sale telefonice, recurenta a furnizat procurorului și judecătorilor un element decisiv pentru a justifica condamnarea sa. 19. Cu toate acestea, în cazul de față, comunicarea telefonică a fost autorizată prin lege pentru a obține mijloace de probă și, în acest caz, aceaceasta a fost efectuată cu permisiunea și sub controlul tribunalului județean din Suceava, așa cum impune legea (punctul 5 de mai sus). În timp ce recurenta pare să fi contestat legalitatea lacunei, tribunalele interne au decis, prin hotărâri pe deplin motivate, că aceasta era legală (punctele 9 și 10 de mai sus). 20. Curtea constată că reclamanta nu a contestat totuși nici conținutul, nici autenticitatea transcrierilor conversațiilor sale. chiar avocată și reprezentată de avocați în cursul procedurii, ea ar fi putut solicita în cunoștință de cauză înregistrările conversațiilor sale (Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, § 47, seria A n 140 și Dumitru Popescu (n citată anterior, § 109). De asemenea, recurenta nu este reclamată în fața instanțelor naționale de la .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În ceea ce privește modul în care aceste transcrieri au fost obținute, Curtea constată că instanțele interne au analizat în mod corespunzător acest argument al recurentei și l-au respins în mod motivat. În plus, au examinat și alte elemente de probă, iar transcrierile în cauză nu au constituit elementul unic care a dus la concluzia intimă a judecătorilor naționali cu privire la vinovăția recurentei (Dumitru Popescu (n citată anterior, § 110 și Viorel Burzo c. România, 75109/01 și 12639/02, § 141, 30 iunie 2009). Prin urmare, Curtea nu are motive să pună sub semnul întrebării hotărârile instanțelor interne. 22. În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanții au acționat din dorința de a se răzbuna pentru insecucesul procesului lor, Curtea ia notă de faptul că recurenta a putut să îl ridice în fața instanțelor interne care l-au respins totuși în mod motivat. Curtea constată, de asemenea, că declarațiile reclamanților nu au fost la nivelul probei împotriva reclamantei, ci că instanțele interne au examinat alte elemente de probă, inclusiv neprovocarea reclamanților acuzați de șantaj (punctul 8 de mai sus). Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială hotărârile instanțelor interne. 23. În consecință, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Modulul adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

40030/08

Irina Aurora COZMA

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 septembre 2013 en un Comité composé de

:

Alvina Gyulumyan,

présidente

,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

juges

,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 août 2008,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Irina Aurora Cozma, est une ressortissante roumaine née en 1962 et résidant à Bacău. Elle a été représentée devant la Cour par M

e

S. A. Tudor, avocate à Suceava.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

3.

Au moment des faits, la requérante était inscrite comme avocate au Barreau de Bacău. En 2004, agissant en cette qualité, elle représenta devant le tribunal départemental de Bacău F.V. et A.A. («

les plaignants

») dans un litige civil dont l’issue leur fut défavorable.

4.

Le 25 octobre 2004, les plaignants saisirent le Parquet National Anti

‑

corruption de Suceava («

le PNA

») d’une plainte pénale contre la requérante et S.M., également avocate. Ils les accusaient de leur avoir demandé la somme de 2

500 euros afin d’intervenir auprès d’un magistrat du tribunal départemental de Bacău et d’obtenir une décision judiciaire favorable. Plus précisément, ils prétendaient que S.M. avait initialement accepté de les représenter, mais leur avait ensuite présenté la requérante parce qu’elle était la filleule du magistrat en question.

5.

Sur demande du PNA, le 9 novembre 2004, le tribunal départemental de Suceava («

le tribunal

») autorisa l’interception des conversations téléphoniques de la requérante. Les 6 décembre 2004 et 5 janvier et 1

er

février 2005, le tribunal renouvela ces autorisations. Le 2 juin 2005, le tribunal vérifia les transcriptions des conversations téléphoniques et en retint vingt-huit fichiers qu’il jugea pertinents pour l’affaire.

6.

Par un réquisitoire du 9 juin 2005, le PNA renvoya la requérante en jugement du chef de trafic d’influence.

7.

L’affaire fut enregistrée par le tribunal qui entendit la requérante et S.M. La requérante déclara que la somme en question représentait ses honoraires et que les plaignants l’avait accusée par vengeance pour la perte de leur procès. Elle contesta aussi l’interception de ses communications et fit valoir que le PNA avait encouragé les plaignants à l’appeler et à la provoquer à faire des affirmations inexactes. Le tribunal entendit aussi les plaignants et plusieurs témoins, dont le magistrat du tribunal départemental de Bacău (paragraphe 4 ci-dessus) et eut accès aux documents du litige civil des plaignants. La requérante put faire entendre un témoin à décharge.

8.

Entretemps, à une date non précisée en 2006, la requérante et S.M. saisirent le parquet près le tribunal de première instance de Bacău d’une plainte pénale contre les plaignants qu’elles accusaient de chantage, pour les avoir dénoncées par désir de vengeance. L’ordonnance de non-lieu du parquet fut confirmée, le 1

er

septembre 2006, sur contestation de la requérante et de S.M., par le tribunal de première instance de Bacău. Ces décisions furent versées au dossier pénal de la requérante devant le tribunal.

9.

Par un jugement du 16 novembre 2006, le tribunal condamna la requérante à un an et six mois de prison avec sursis pour trafic d’influence, se fondant principalement sur les déclarations des plaignants et la transcription des conversations téléphoniques. Le tribunal rejeta l’argument de la requérante tiré de ses honoraires, au motif qu’elle n’avait pas prouvé avoir conclu un contrat avec les plaignants et leur avoir donné un reçu. Le tribunal rejeta également l’argument de la provocation, en jugeant que les appels interceptés étaient postérieurs à la commission des faits.

10.

La requérante interjeta appel, en contestant, entre autres, la légalité de l’interception de ses conversations. Par un arrêt du 30 mai 2007, la cour d’appel de Suceava rejeta son appel et jugea l’interception légale. En revanche, la cour d’appel fit droit à l’appel du parquet et porta la peine à un an et dix mois de prison avec sursis.

11.

Sur pourvoi en recours de la requérante, par un arrêt du 11

février

2008, la Haute Cour de cassation et de justice confirma sa condamnation.

12.

La requérante fut représentée par des avocats nommés d’office ou de son choix pendant toute la procédure.

B.

Le droit interne pertinent

13.

Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale, tel qu’amendées par la loi n

o

281/2003, en vigueur au moment des faits, sont résumées dans l’affaire

Dumitru Popescu c. Roumanie (n

o

2)

(n

o

71525/01, § 45, 26 avril 2007).

GRIEFS

14.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du défaut d’équité de la procédure pénale, au motif que, d’un côté, elle n’a pas bénéficié du droit de ne pas s’auto-incriminer puisque sa condamnation s’est principalement fondée sur la transcription de ses conversations avec les plaignants qui l’avaient provoquée à faire des affirmations inexactes et que, de l’autre côté, les tribunaux n’ont pas vérifié l’hypothèse que les plaignants l’auraient dénoncée pour se venger de l’issue défavorable de leur litige.

EN DROIT

15.

La requérante allègue le défaut d’équité de la procédure pénale à son encontre et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose dans ses parties pertinentes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

16.

La Cour rappelle d’emblée que la Convention ne réglemente pas l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne. Elle a déjà eu l’occasion de déclarer qu’il ne lui appartient pas de se prononcer, par principe, sur la recevabilité de certaines sortes d’éléments de preuve, par exemple des éléments obtenus de manière illégale, ou encore sur la culpabilité du requérant. Il y a lieu d’examiner si la procédure, y compris la manière dont les éléments de preuve ont été obtenus, fut équitable dans son ensemble, ce qui implique l’examen de «

l’illégalité

» en question et, dans les cas où se trouve en cause la violation d’un autre droit protégé par la Convention, de la nature de cette violation (

Khan c. Royaume-Uni

, n

o

35394/97, § 34, CEDH 2000

‑

V

et

P.G. et J.H. c.

Royaume-Uni

, n

o

44787/98, § 76, CEDH 2001

‑

IX).

17.

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que le grief de la requérante comporte deux branches distinctes qu’elle examinera séparément.

18.

En premier lieu, en ce qui concerne la violation alléguée du droit de ne pas s’auto-incriminer, la Cour note que l’interception de ses conversations téléphoniques à l’insu de la requérante a fourni au parquet et aux juges un élément décisif pour justifier sa condamnation.

19.

Toutefois, l’interception des communications téléphoniques était autorisée par la loi afin d’obtenir des moyens de preuve et, en l’espèce, elle a été effectuée avec l’autorisation et sous le contrôle du tribunal départemental de Suceava comme l’exigeait la loi (paragraphe 5 ci-dessus). Alors même que la requérante semble avoir contesté la légalité de l’interception, les tribunaux internes ont décidé, par des décisions amplement motivées, qu’elle était légale (paragraphes 9 et 10 ci-dessus).

20.

La Cour note que la requérante n’a cependant contesté ni le contenu ni l’authenticité des transcriptions de ses conversations. En effet, elle

‑

même avocate et représentée par des avocats au cours de la procédure, elle aurait pu demander l’expertise des enregistrements de ses conversations (

Schenk c.

Suisse

, 12 juillet 1988, § 47, série A n

o

140 et

Dumitru Popescu (n

o

2)

précité, § 109).

La requérante ne s’est pas non plus plainte devant les juridictions nationales de l’irrecevabilité comme moyen de preuve des transcriptions de ses conversations au motif que l’interception aurait été effectuée en violation de son droit au respect de sa vie privée et de sa correspondance.

21.

S’agissant plus précisément de la manière prétendument déloyale selon laquelle ces transcriptions avaient été obtenues, la Cour note que les tribunaux internes ont bien analysé cet argument de la requérante et l’ont rejeté de façon motivée. De plus, ils ont examiné d’autres éléments de preuve et les transcriptions en cause n’ont pas constitué l’élément unique ayant forgé l’intime conviction des juges nationaux quant à la culpabilité de la requérante (

Dumitru Popescu (n

o

2)

précité, § 110 et

Viorel Burzo c.

Roumanie

, n

os

75109/01 et 12639/02, § 141, 30 juin 2009). La Cour n’aperçoit donc pas de raison pour remettre en cause les décisions des tribunaux internes.

22.

En second lieu, s’agissant de l’argument selon lequel les plaignants ont agi par désir de se venger pour l’insuccès de leur procès, la Cour note que la requérante a pu le soulever devant les tribunaux internes qui l’ont toutefois rejeté de façon motivée. Elle note également que les déclarations des plaignants n’ont pas été l’unique élément de preuve contre la requérante, mais que les tribunaux internes ont examiné d’autres éléments de preuve, dont le non-lieu en faveur des plaignants que la requérante avait accusés de chantage (paragraphe 8 ci-dessus). La Cour n’aperçoit non plus de raison de remettre en cause les décisions des tribunaux internes.

23.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Marialena Tsirli

Alvina Gyulumyan

Greffière adjointe

Présidente