COMĂNECI c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
COMĂNECI c. ROUMANIE (CtEDO, 2013)
Secțiunea a treia Cerere nr. 52145/10 Gheorghe COMENECI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 octombrie 2013 într-un comitet compus din Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 5 august 2010, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Gheorghe Comăneci, este un cetățean român născut în 1940 și rezident în București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D. Nedelcea și dl V. Ovedenie, avocați din București. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cauzei Prin hotărârea din 27 ianuarie 1984, Tribunalul Militar Teritorial din București l-a condamnat pe reclamant la moarte și confiscarea integrală a bunurilor sale pentru că a adus prejudicii economiei naționale. Pedeapsa capitală nu a fost executată. Reclamantul a fost încarcerat în mai multe închisori și, în decembrie 1989, a fost eliberat. Prin hotărârea din 10 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea în anulare formulată de procurorul general al României, a pronunțat sentința din 27 ianuarie 1984 și a trimis cauza la Parchet pentru a efectua o nouă anchetă. La 19 aprilie 2001, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din București a decis să închidă procedurile penale împotriva reclamantului. Prima procedură civilă în despăgubire la 7 aprilie 2006, reclamantul sesizează tribunalul județ din București ( ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Acuzații civile în despăgubire împotriva statului român. El a revendicat drepturile salariale la care avea dreptul în perioada de detenție, precum și repararea prejudiciului moral suferit din cauza torturii la care fusese supus în timpul detenției sale. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2007, tribunalul departamental a primit parțial dreptul la acțiune și l-a condamnat pe stat să-și plătească drepturile salariale, precum și o sumă de bani ca daune morale. La apelul reclamantului, printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2007, instanța de apel din București ( A confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, fără a da totuși o motivație detaliată. Prin o decizie înainte de a pronunța dreptul din 10 decembrie 2007, instanța de apel consideră că lipsa motivării era o eroare materială datorată unei erori de dactilografiere și i-a detaliat raționamentul. Recurentul a formulat un recurs în recurs și a criticat lipsa raționamentului hotărârii pronunțate în apel. Prin Hotărârea din 11 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție ( În plus, Curtea a decis că lipsa raționamentului nu putea fi acoperită prin rectificarea erorii materiale. 10. Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2008 care conținea o motivație detaliată, instanța de apel a confirmat hotărârea în primă instanță. Printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 19 noiembrie 2008, instanța de apel a corectat o eroare materială în hotărârea sa (lipsa de precizie a numărului și a datei hotărârii, precum și a instanței landante pronunțate). 11. Printr-o hotărâre din 23 februarie 2010, Înalta Curte a respins recursul în recurs al reclamantului. A doua procedură civilă în despăgubire 12. La 14 aprilie 2006, reclamantul sesizează instanța de departament cu privire la o a doua acțiune civilă împotriva statului român. El a solicitat restituirea bunurilor sale mobile confiscate în 1984, precum și plata unei sume de bani pentru neîmplinire. 13. printr-o hotărâre din 23 februarie 2009, tribunalul departamental a respins acțiunea, pe motiv că Codul de procedură penală prevedea, în astfel de cazuri, acordarea de despăgubiri pe care recurentul se bucura deja de acordarea (a se vedea procedura de la 2), dar nu restituirea bunurilor confiscate. 14. printr-o hotărâre din 22 octombrie 2009, Curtea de apel a respins cererea reclamantului. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2010, Înalta Curte a admis recursul în recurs al reclamantului, a pronunțat hotărârea din 23 februarie 2009 și a retrimis cauza instanței departamentale. În ciuda faptului că reclamantul nu a indicat cu precizie temeiul juridic al acțiunii sale, tribunalul departamental nu i-a cerut, în ședința publică, să clarifice acest lucru. 16. Prin hotărârea din 11 iulie 2011, Tribunalul a respins acțiunea, pe motiv că dispozițiile legale pe care le-a invocat în favoarea reclamantului, care fusese reprezentat de un avocat, nu i-au acordat dreptul la restituirea bunurilor confiscate. 17. La 8 noiembrie 2011, reclamantul a introdus o acțiune în fața instanței judecătorești. 202/2010 cu privire la accelerarea procedurilor judiciare, Curtea de apel și-a exprimat cererea de recurs în recurs și, printr-o hotărâre din 29 martie 2012, l-a respins. Dreptul intern relevant 18. Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, a limitat la o singură dată posibilitatea de a retrimite o cauză după casare [art. 498 alineatul (2) ]. GRIFS 19. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul susține că posibilitatea pe care o au instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite cauza instanțelor inferioare a întârziat în mod nejustificat cele două proceduri civile. În special, acesta susține că, în cele două proceduri, care nu prezentau o complexitate deosebită, trimiterile au fost decise pentru erori direct imputabile instanțelor. 20. Invocând art. 5 și 6 din Convenție, el se plânge de condamnarea sa penală și de detenția sa. Invocând, în esență, art. 3 din Convenție, declară că a fost supus torturii în timpul detenției sale și se plânge și de condițiile sale de detenție. Reclamantul susține că cele două proceduri civile nu au fost judecate într-un termen rezonabil. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa bine stabilită, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și latura litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII). 23. În speță, Curtea constată că prima procedură a început la 7 aprilie 2006 atunci când reclamantul a sesizat instanța județală din București și a încetat cu Hotărârea din 23 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, durata sa a fost de trei ani și aproximativ zece luni la trei grade de jurisdicție. În ceea ce privește a doua procedură, Curtea constată că a început la 14 aprilie 2006 cu ocazia sesizării tribunalului județ din București și s-a încheiat la 29 martie 2012, când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre definitivă și, prin urmare, a durat cinci ani și aproximativ 11 luni. 24. Durata a două proceduri, luate în ansamblu, nu pare excesivă în sine (a contrario) România , n 29022/04, 13 martie 2012 65965/01, 7 aprilie 2009, 6 ani și 10 luni). 25. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze argumentele reclamantului care susține că posibilitatea pe care o aveau instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite cauza instanțelor inferioare a întârziat în mod nejustificat cele două proceduri (a se vedea punctul 19 de mai sus). 26. În această privință, Curtea reamintește că a identificat deja în România o deficiență de funcționare a sistemului judiciar din cauza căderilor și trimiterilor succesive datorate erorilor comise de instanțele inferioare (a se vedea, printre alte exemple, Cârstea și Grecu c. România, nr. 56326/00, § 42, 15 iunie 2006, Parisse greco-catolic Sfantul Vasile Polona c. România , citată anterior, § 74, 7 aprilie 2009 și Șega , citată anterior, § 47. Curtea a criticat, prin urmare, posibilitatea pe care o au instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite o cauză la infinit, fără nicio limitare în timp. 27. Or, în speță, cele două proceduri nu Parossis greco-catolic Spântul Vasile Polona, citată anterior cinci trimiteri succesive sau Ballai c. România, n 37188/06, 21 septembrie 2010 și Palamariu c. România, În plus, instanțele inferioare au reacționat rapid după trimiterea cauzelor și-au pronunțat hotărârile în conformitate cu instrucțiunile instanțelor de recurs (a se vedea punctele 10 și 16 de mai sus). 28. Curtea este de părere că trimiterea cauzei la o singură reluare în cele două proceduri nu a încălcat, în sine, cerințele de termen rezonabil, prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În această privință, Curtea constată că Noul Cod român de procedură civilă a limitat la o singură dată posibilitatea de a retrimite o cauză după casare (a se vedea punctul 18 de mai sus). 29. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins. Celelalte obiecții 30. Reclamantul invocă alte încălcări ale drepturilor sale garantate de Convenție, din cauza condamnării sale penale în 1984 și a deținerii sale până în decembrie 1989. 31. Curtea reamintește că, în conformitate cu principiile general recunoscute ale dreptului internațional, Convenția reglementează, pentru fiecare parte contractantă, numai faptele ulterioare intrării în vigoare a Convenției cu privire la aceasta. Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze aceste obiecțiuni, în măsura în care acestea se referă la fapte care au avut loc înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției privind România. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Adjunct Președinte