Secțiunea a treia Cerere nr. 52145/10 Gheorghe COMENECI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 octombrie 2013 într-un comitet compus din Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 5 august 2010, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Gheorghe Comăneci, este un cetățean român născut în 1940 și rezident în București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D. Nedelcea și dl V. Ovedenie, avocați din București. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Contextul cauzei Prin hotărârea din 27 ianuarie 1984, Tribunalul Militar Teritorial din București l-a condamnat pe reclamant la moarte și confiscarea integrală a bunurilor sale pentru că a adus prejudicii economiei naționale. Pedeapsa capitală nu a fost executată. Reclamantul a fost încarcerat în mai multe închisori și, în decembrie 1989, a fost eliberat. Prin hotărârea din 10 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea în anulare formulată de procurorul general al României, a pronunțat sentința din 27 ianuarie 1984 și a trimis cauza la Parchet pentru a efectua o nouă anchetă. La 19 aprilie 2001, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din București a decis să închidă procedurile penale împotriva reclamantului.
Prima procedură civilă în despăgubire la 7 aprilie 2006, reclamantul sesizează tribunalul județ din București ( … Acuzații civile în despăgubire împotriva statului român. El a revendicat drepturile salariale la care avea dreptul în perioada de detenție, precum și repararea prejudiciului moral suferit din cauza torturii la care fusese supus în timpul detenției sale. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2007, tribunalul departamental a primit parțial dreptul la acțiune și l-a condamnat pe stat să-și plătească drepturile salariale, precum și o sumă de bani ca daune morale. La apelul reclamantului, printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2007, instanța de apel din București ( A confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, fără a da totuși o motivație detaliată.
Prin o decizie înainte de a pronunța dreptul din 10 decembrie 2007, instanța de apel consideră că lipsa motivării era o eroare materială datorată unei erori de dactilografiere și i-a detaliat raționamentul. Recurentul a formulat un recurs în recurs și a criticat lipsa raționamentului hotărârii pronunțate în apel. Prin Hotărârea din 11 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție ( În plus, Curtea a decis că lipsa raționamentului nu putea fi acoperită prin rectificarea erorii materiale. 10. Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2008 care conținea o motivație detaliată, instanța de apel a confirmat hotărârea în primă instanță. Printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 19 noiembrie 2008, instanța de apel a corectat o eroare materială în hotărârea sa (lipsa de precizie a numărului și a datei hotărârii, precum și a instanței landante pronunțate).
11. Printr-o hotărâre din 23 februarie 2010, Înalta Curte a respins recursul în recurs al reclamantului. A doua procedură civilă în despăgubire 12. La 14 aprilie 2006, reclamantul sesizează instanța de departament cu privire la o a doua acțiune civilă împotriva statului român. El a solicitat restituirea bunurilor sale mobile confiscate în 1984, precum și plata unei sume de bani pentru neîmplinire. 13. printr-o hotărâre din 23 februarie 2009, tribunalul departamental a respins acțiunea, pe motiv că Codul de procedură penală prevedea, în astfel de cazuri, acordarea de despăgubiri pe care recurentul se bucura deja de acordarea (a se vedea procedura de la 2), dar nu restituirea bunurilor confiscate.
14. printr-o hotărâre din 22 octombrie 2009, Curtea de apel a respins cererea reclamantului. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2010, Înalta Curte a admis recursul în recurs al reclamantului, a pronunțat hotărârea din 23 februarie 2009 și a retrimis cauza instanței departamentale. În ciuda faptului că reclamantul nu a indicat cu precizie temeiul juridic al acțiunii sale, tribunalul departamental nu i-a cerut, în ședința publică, să clarifice acest lucru. 16. Prin hotărârea din 11 iulie 2011, Tribunalul a respins acțiunea, pe motiv că dispozițiile legale pe care le-a invocat în favoarea reclamantului, care fusese reprezentat de un avocat, nu i-au acordat dreptul la restituirea bunurilor confiscate.
17. La 8 noiembrie 2011, reclamantul a introdus o acțiune în fața instanței judecătorești. 202/2010 cu privire la accelerarea procedurilor judiciare, Curtea de apel și-a exprimat cererea de recurs în recurs și, printr-o hotărâre din 29 martie 2012, l-a respins. Dreptul intern relevant 18. Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, a limitat la o singură dată posibilitatea de a retrimite o cauză după casare [art. 498 alineatul (2) ]. GRIFS 19. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul susține că posibilitatea pe care o au instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite cauza instanțelor inferioare a întârziat în mod nejustificat cele două proceduri civile. În special, acesta susține că, în cele două proceduri, care nu prezentau o complexitate deosebită, trimiterile au fost decise pentru erori direct imputabile instanțelor.
20. Invocând art. 5 și 6 din Convenție, el se plânge de condamnarea sa penală și de detenția sa. Invocând, în esență, art. 3 din Convenție, declară că a fost supus torturii în timpul detenției sale și se plânge și de condițiile sale de detenție. Reclamantul susține că cele două proceduri civile nu au fost judecate într-un termen rezonabil.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa bine stabilită, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și latura litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII). 23. În speță, Curtea constată că prima procedură a început la 7 aprilie 2006 atunci când reclamantul a sesizat instanța județală din București și a încetat cu Hotărârea din 23 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, durata sa a fost de trei ani și aproximativ zece luni la trei grade de jurisdicție. În ceea ce privește a doua procedură, Curtea constată că a început la 14 aprilie 2006 cu ocazia sesizării tribunalului județ din București și s-a încheiat la 29 martie 2012, când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre definitivă și, prin urmare, a durat cinci ani și aproximativ 11 luni. 24. Durata a două proceduri, luate în ansamblu, nu pare excesivă în sine (a contrario) România , n 29022/04, 13 martie 2012 65965/01, 7 aprilie 2009, 6 ani și 10 luni). 25. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze argumentele reclamantului care susține că posibilitatea pe care o aveau instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite cauza instanțelor inferioare a întârziat în mod nejustificat cele două proceduri (a se vedea punctul 19 de mai sus).
26. În această privință, Curtea reamintește că a identificat deja în România o deficiență de funcționare a sistemului judiciar din cauza căderilor și trimiterilor succesive datorate erorilor comise de instanțele inferioare (a se vedea, printre alte exemple, Cârstea și Grecu c. România, nr. 56326/00, § 42, 15 iunie 2006, Parisse greco-catolic Sfantul Vasile Polona c. România , citată anterior, § 74, 7 aprilie 2009 și Șega , citată anterior, § 47. Curtea a criticat, prin urmare, posibilitatea pe care o au instanțele de recurs de a rupe și de a retrimite o cauză la infinit, fără nicio limitare în timp.
27. Or, în speță, cele două proceduri nu Parossis greco-catolic Spântul Vasile Polona, citată anterior cinci trimiteri succesive sau Ballai c. România, n 37188/06, 21 septembrie 2010 și Palamariu c. România, În plus, instanțele inferioare au reacționat rapid după trimiterea cauzelor și-au pronunțat hotărârile în conformitate cu instrucțiunile instanțelor de recurs (a se vedea punctele 10 și 16 de mai sus). 28. Curtea este de părere că trimiterea cauzei la o singură reluare în cele două proceduri nu a încălcat, în sine, cerințele de termen rezonabil, prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În această privință, Curtea constată că Noul Cod român de procedură civilă a limitat la o singură dată posibilitatea de a retrimite o cauză după casare (a se vedea punctul 18 de mai sus).
29. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins. Celelalte obiecții 30. Reclamantul invocă alte încălcări ale drepturilor sale garantate de Convenție, din cauza condamnării sale penale în 1984 și a deținerii sale până în decembrie 1989. 31. Curtea reamintește că, în conformitate cu principiile general recunoscute ale dreptului internațional, Convenția reglementează, pentru fiecare parte contractantă, numai faptele ulterioare intrării în vigoare a Convenției cu privire la aceasta. Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze aceste obiecțiuni, în măsura în care acestea se referă la fapte care au avut loc înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției privind România.
cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 52145/10 Gheorghe COMĂNECI contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 octobre 2013 en un Comité composé de : Luis López Guerra, président, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 5 août 2010, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Gheorghe Comăneci, est un ressortissant roumain né en 1940 et résidant à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M e P. D. Nedelcea et M e V. Ovedenie, avocats à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce
2.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. Contexte de l’affaire
3.Par un jugement du 27 janvier 1984, le tribunal militaire territorial de Bucarest condamna le requérant à mort et à la confiscation intégrale de ses avoirs pour avoir porté préjudice à l’économie nationale. La peine capitale ne fut pas exécutée. Le requérant fut incarcéré dans plusieurs prisons et, en décembre 1989, il fut remis en liberté.
4.Par un jugement du 10 octobre 1994, la Cour suprême de Justice fit droit au recours en annulation formé par le procureur général de la Roumanie, cassa le jugement du 27 janvier 1984 et renvoya l’affaire au parquet pour procéder à une nouvelle enquête.
5.Le 19 avril 2001, le parquet près le tribunal départemental de Bucarest décida de clore les poursuites pénales contre le requérant. 2. La première procédure civile en dommages et intérêts
6.Le 7 avril 2006, le requérant saisit le tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental ») d’une action civile en dommages et intérêts contre l’État roumain. Il réclamait les droits salariaux auxquels il avait droit pendant sa période de détention ainsi que la réparation du dommage moral subi en raison de la torture à laquelle il avait été soumis pendant sa détention.
7.Par un jugement du 22 janvier 2007, le tribunal départemental fit partiellement droit à son action et condamna l’État à lui payer ses droits salariaux ainsi qu’une somme d’argent à titre de dommage moral.
8.Sur appel du requérant, par un arrêt du 19 novembre 2007, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») confirma le jugement rendu en première instance, sans toutefois donner de motivation détaillée. Par une décision avant dire droit du 10 décembre 2007, la cour d’appel estima que l’absence de motivation était une erreur matérielle due à une faute de dactylographie et détailla son raisonnement.
9.Le requérant forma un pourvoi en recours et critiqua l’absence de raisonnement de l’arrêt rendu en appel. Par un arrêt du 11 juin 2008, la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour » – l’ancienne Cour suprême de Justice) fit droit au pourvoi et renvoya l’affaire à la cour d’appel. La Haute Cour jugea que l’absence de raisonnement ne pouvait pas être couverte par la voie de la rectification d’erreur matérielle.
10.Par un arrêt du 16 octobre 2008 contenant une motivation détaillée, la cour d’appel confirma le jugement de première instance. Par une décision avant dire droit du 19 novembre 2008, la cour d’appel rectifia une erreur matérielle dans son arrêt (l’absence de précision du numéro et de la date du jugement ainsi que de la juridiction l’ayant rendu).
11.Par un arrêt du 23 février 2010, la Haute Cour rejeta le pourvoi en recours du requérant. 3. La deuxième procédure civile en dommages et intérêts
12.Le 14 avril 2006, le requérant saisit le tribunal départemental d’une deuxième action civile contre l’État roumain. Il réclama la restitution de ses biens meubles confisqués en 1984, ainsi que le paiement d’une somme d’argent pour défaut de jouissance.
13.Par un jugement du 23 février 2009, le tribunal départemental rejeta l’action, au motif que le Code de procédure pénale prévoyait, dans de tels cas, l’octroi de dommages et intérêts que le requérant s’était déjà vu octroyer (voir procédure sous 2), mais non pas la restitution des biens confisqués.
14.Par un arrêt du 22 octobre 2009, la cour d’appel rejeta l’appel du requérant.
15.Par un arrêt du 2 novembre 2010, la Haute Cour fit droit au pourvoi en recours du requérant, cassa le jugement du 23 février 2009 et renvoya l’affaire au tribunal départemental. La Haute Cour retint que bien que le requérant n’ait pas indiqué avec précision le fondement juridique de son action, le tribunal départemental ne lui avait pas demandé, en séance publique, de le clarifier.
16.Par un jugement du 11 juillet 2011, le tribunal rejeta l’action, au motif que les dispositions légales qu’avait invoquées en sa faveur le requérant, qui avait été représenté par un avocat, ne lui donnaient pas droit à la restitution des biens confisqués.
17.Le 8 novembre 2011, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel. En application des dispositions de la loi n o 202/2010 sur l’accélération des procédures judiciaires, la cour d’appel qualifia sa demande de pourvoi en recours et, par un arrêt du 29 mars 2012, le rejeta. B. Le droit interne pertinent
18.Le Nouveau Code de procédure civile, entré en vigueur le 15 février 2013, a limité à une seule fois la possibilité de renvoyer une affaire après cassation (article 498 § 2). GRIEFS
19.Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant fait valoir que la possibilité qu’avaient les juridictions de recours de casser et de renvoyer l’affaire aux juridictions inférieures a déraisonnablement retardé les deux procédures civiles. Il allègue notamment que dans les deux procédures, qui ne présentaient pas de complexité particulière, les renvois ont été décidés pour des erreurs directement imputables aux juridictions.
20.Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, il se plaint de l’iniquité de sa condamnation pénale et de l’irrégularité de sa détention. Invoquant, en substance, l’article 3 de la Convention, il allègue avoir été soumis à la torture pendant sa détention et se plaint aussi de ses conditions de détention. EN DROIT A. Le grief tiré de la durée des deux procédures
21.Le requérant fait valoir que les deux procédures civiles n’ont pas été jugées dans un délai raisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».
22.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence bien établie, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII).
23.En l’espèce, la Cour note que la première procédure a débuté le 7 avril 2006 lorsque le requérant a saisi le tribunal départemental de Bucarest et a pris fin avec l’arrêt du 23 février 2010 de la Haute Cour de cassation et de justice. Sa durée a été donc de trois ans et environ dix mois pour trois degrés de juridiction. S’agissant de la deuxième procédure, la Cour note qu’elle a débuté le 14 avril 2006 lors de la saisine du tribunal départemental de Bucarest et a pris fin le 29 mars 2012, lorsque la Haute Cour de cassation et de justice a rendu un arrêt définitif. Elle a donc duré cinq ans et environ onze mois.
24.La durée de deux procédures, prises globalement, ne semble pas excessive en soi ( a contrario , Șega c. Roumanie , n o 29022/04, 13 mars 2012 – presque dix ans pour trois degrés de juridiction, Floarea Pop c. Roumanie , n o 63101/00, 6 avril 2010 – sept ans et dix mois pour trois degrés de juridiction, Ispan c. Roumanie , n o 67710/01, 31 mai 2007 – sept ans et huit mois pour trois degrés de juridiction ou Paroisse gréco-catholique Sfântul Vasile Polonă c. Roumanie , n o 65965/01, 7 avril 2009 – six ans et dix mois).
25.La Cour doit toutefois examiner les arguments du requérant qui allègue que la possibilité qu’avaient les juridictions de recours de casser et de renvoyer l’affaire aux juridictions inférieures a déraisonnablement retardé les deux procédures (voir paragraphe 19 ci-dessus).
26.A cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà identifié à l’égard de la Roumanie une déficience de fonctionnement du système judiciaire à raison des cassations et renvois successifs dus à des erreurs commises par les juridictions inférieures (voir, parmi d’autres exemples, Cârstea et Grecu c. Roumanie , n o 56326/00, § 42, 15 juin 2006, Paroisse gréco-catholique Sfântul Vasile Polonă c. Roumanie , précité, § 74, 7 avril 2009 et Șega , précité, § 47). La Cour a donc critiqué la possibilité qu’avaient les juridictions de recours de casser et de renvoyer une affaire à l’infini, sans aucune limitation dans le temps.
27.Or, en l’espèce, les deux procédures n’ont fait l’objet que d’un seul renvoi chacune ( a contrario ¸ Cârstea et Grecu , précité – trois renvois successifs, Paroisse gréco-catholique Sfântul Vasile Polonă , précité – cinq renvois successifs ou Ballai c. Roumanie , n o 37188/06, 21 septembre 2010 et Palamariu c. Roumanie , n o 17145/04, 19 janvier 2010 – deux renvois successifs). De plus, les juridictions inférieures ont vite réagi après le renvoi des affaires et ont rendu leurs décisions en respectant les instructions des juridictions de recours (voir paragraphes 10 et 16 ci-dessus).
28.La Cour est d’avis que le renvoi de l’affaire à une seule reprise dans les deux procédures n’a pas, en soi, enfreint les exigences du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. À cet égard, la Cour note que le Nouveau Code roumain de procédure civile a limité à une seule fois la possibilité de renvoyer une affaire après cassation (voir paragraphe 18 ci-dessus).
29.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Les autres griefs
30.Le requérant allègue d’autres violations de ses droits garantis par la Convention, en raison de sa condamnation pénale en 1984 et de sa détention jusqu’en décembre 1989.
31.La Cour rappelle que conformément aux principes généralement reconnus du droit international, la Convention régit, pour chaque Partie contractante, uniquement les faits postérieurs à l’entrée en vigueur de la Convention à son égard. Par conséquent, la Cour n’est pas compétente pour examiner ces griefs, dans la mesure où ceux-ci se réfèrent à des faits survenus avant le 20 juin 1994, date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie.
32.Il s’ensuit que ces griefs sont incompatibles ratione temporis avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Luis López Guerra Greffière adjointe Président