MUNTEANU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
MUNTEANU v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
SECȚIUNEA TERZĂ Cerere nr. 39435/08 Vladimir MUNTEANU împotriva României depusă la 17 iulie 2008 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, Vladimir Munteanu, este un național moldovenesc, născut în 1965 și trăiește în Cahul. El este reprezentat în fața Curții de către dl I. Vitalie, avocat practicant în Chișinău. La 30 august 2006, reclamantul a fost acuzat împreună cu doi cetățeni români de fraudă, creând și aparținând unui grup de infracțiuni organizate, utilizând documente falsificate în fața autorităților vamale și spălării de bani. Decizia procurorului a susținut că reclamantul împreună cu câțiva cetățeni români au importat anvelope de autovehicule în România și documentele vamale falsificate pentru a evita impozitele vamale. La 3 septembrie 2006, deținerea reclamantului la încarcerare a fost ordonată timp de 30 de zile de Curtea Județeanului București. Cererea procurorului de investigare de prelungire a detenției reclamantului la reținere a fost respinsă de Curtea de județ de la București la 27 septembrie 2006 cu motivul că nu exista nici o suspiciune rezonabilă de faptul că reclamantul a fost vinovat de infracțiunile de care a fost acuzat. La 2 octombrie 2006, Oficiul Procurorilor al Curții Înalte de Casare și Justiție a emis o decizie care interzice reclamantului să părăsească România pentru o perioadă de 30 de zile în scopul continuării anchetei pentru infracțiunile menționate mai sus. Această măsură preventivă a fost prelungită lunar prin ordinul procurorului de investigare. La 28 septembrie 2007, reclamantul a solicitat anularea măsurii în fața Curții Județenești din București. El a susținut că nu au fost luate noi măsuri de investigare de către procurori în același timp și măsura împotriva lui a fost extinsă automat, fără a lua în considerare situația sa specifică, și anume că el nu este un cetățean român și că soția și doi copii minori locuiau în Moldova și au nevoie de o viză pentru a călători în România. Reclamantul a susținut, de asemenea, că prelungirea măsurii pentru mai mult de un an ar fi contrar dispozițiilor Codului de procedură penală. La 15 ianuarie 2008, Curtea de județ din București a decis asupra plângerii reclamantului și a revocat măsurile preventive luate împotriva acestuia. Curtea a analizat cea mai recentă decizie luată de procuror la 23 Noiembrie 2007 și a susținut că extinderea interdicției de a părăsi țara pentru mai mult de un an a fost contrară dispozițiilor articolului 145 combinate cu art. 145 din Codul de procedură penală. Curtea a susținut că decizia procurorului este o copie a deciziei anterioare în acest sens și nu a furnizat niciun motiv nou de prelungire a măsurii împotriva reclamantului. În plus, instanța a susținut că procurorul nu a demonstrat că există vreo suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis o infracțiune. Hotărârea a devenit finală la 21 ianuarie 2008, când apelul procurorului a fost respins. În acea zi, reclamantul a fost liber să părăsească România și s-a întors în țara sa de origine, Moldova. Nu a fost niciodată informat cu privire la statutul anchetei pe care îl petrecea în România. Între timp, la cererea soției reclamantului, la cererea soției, o instanță din Moldova a retras drepturile parentale ale reclamantului față de fiul său. 10. În plus, potrivit reclamantului, la o dată neespecificată pe parcursul perioadei în care a fost interzis să părăsească România, el a cerut fără succes permisiunea de a vizita tatălui său care suferă de cancer și a suferit o operațiune în Moldova. Legea internă relevantă 11. art. 136 din Codul de procedură penală prevede următoarele: „ (1) În cazurile privind infracțiunile pedepsite cu închisoare, pentru a asigura buna conduită a procesului penal sau pentru a împiedica suspectul sau acuzatul să fugă în timpul anchetei penale, a procesului sau în timpul executării pedepsei, poate fi impusă persoanei una dintre următoarele măsuri preventive: (...) (c) interzicerea părăsirii țării; (...) (8) Măsura care urmează să fie luată este alegetă ținând seama de scopul său, de gravitatea infracțiunii, de sănătate, de vârstă, [și de orice] condamnare anterioară sau de alte circumstanțe [de] persoana împotriva căreia trebuie impusă măsura.” 12. din Codul de procedură penală prevede că cerințele prevăzute la art. 145 care se referă la măsura de a nu părăsi orașul se aplică, de asemenea, măsurii de a nu părăsi țara. 13. art. 145 din Codul de procedură penală se citește după cum urmează în partea sa relevantă: „(2) (...) Măsura de a nu părăsi orașul poate fi prelungită în cursul anchetei penale, dacă este necesar și numai prin o decizie motivată. Prelungirea este ordonată de procurorul care efectuează sau supraveghează ancheta, fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile. Durata maximă a măsurii prevăzute la alineatul (1) în cursul anchetei penale este de un an.” În conformitate cu art. 8 din Convenție și cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge că interdicția impusă să nu părăsească România a fost extinsă automat și dincolo de termenul legal și a încălcat dreptul la libertatea de circulație, împiedicând totodată să se întoarcă în țara sa de origine și să se întâlnească cu soția, copiii și tatăl său bolnav. El susține, de asemenea, că, deoarece nu s-a putut întoarce în Moldova pentru o perioadă atât de lungă de timp, și-a pierdut drepturile părinților asupra fiului său pe care nu l-a văzut de atunci. A existat vreo restricție asupra dreptului reclamantului la libertatea de circulație, garantată de art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție? Dacă da, această restricție a fost în conformitate cu legea și necesară în conformitate cu art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4?