VLAS ET AUTRES c. ROUMANIE

Prima reclamantă, Doamna Oxana Vlas, este o cetățeană moldavă, născută în 1978. Al doilea reclamant, Dl Andrei-Florin Moșescu, soțul ei, este cetățean român, născut în 1983. Al treilea reclamant, Richard-Andrei Moșescu este fiul lor. S-a născut în 2008 și are cetățenia română. Toți locuiesc la București. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Prima reclamantă a intrat în România la începutul anului 2007. Pe 13 decembrie 2007, s-a căsătorit cu al doilea reclamant.

Pe 4 februarie 2008, i s-a eliberat, datorită căsătoriei sale cu un cetățean român, o carte specială de rezident.

Al treilea reclamant s-a născut pe 10 octombrie 2008 la București. 1. Cererea de extrădare

În 2006, autoritățile Republicii Moldova au deschis o anchetă penală împotriva mai multor persoane, inclusiv prima reclamantă, cu privire la escrocorie. Ea a fost suspectată că a creat, cu trei cetățeni români, un cetățean ceh și mai mulți cetățeni moldavi, mai multe companii comerciale pentru a institui un sistem piramidal și că s-a apropiat de importante sume de la mai mulți cetățeni moldavi.

Printr-o sentință interlocutorie din 25 decembrie 2006, tribunalul de prima instanță din Râșcani, Republica Moldova, a hotărât să o plaseze pe prima reclamantă în detenție preventivă. Reclamanta nefiind pe teritoriul moldav, un mandat de căutare internațional a fost emis împotriva sa.

După localizarea sa în România, autoritățile moldave au solicitat extrădarea sa.

Printr-o sentință interlocutorie din 4 decembrie 2008, curtea de apel din București (« curtea de apel »), după ce a ascultat reclamanta, a admis cererea parchetului de a o plasa în detenție preventivă cu scopul extrădării pentru o perioadă de treizeci de zile. Reclamanta a fost arestată în aceeași zi.

Ea s-a pourvoit în recurs la Curtea Supremă de Justiție și Casație (« Curtea Supremă ») și a susținut, printre altele, că nu putea să plece din România întrucât al treilea reclamant avea doar două luni și îl alăpta.

Printr-o hotărâre din 8 decembrie 2008, Curtea Supremă a admis recursul ei, pe motiv că circumstanțele familiale ale primei reclamante și în special interesul superior al celui de-al treilea reclamant justificau o măsură provizoriu fără privare de libertate. Curtea Supremă i-a ordonat în același timp reclamantei să nu plece din teritoriul României pentru o perioadă de treizeci de zile. Această interzicere a fost apoi regulat reînnoită.

Printr-o decizie din 3 mai 2012, curtea de apel a admis cererea de extrădare a primei reclamante, considerând că condițiile prevăzute de legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (« legea nr. 302/2004) erau îndeplinite, și a hotărât s-o plaseze în detenție preventivă.

Înaintea curții de apel, prima reclamantă aveva indicat, printre altele, că familia sa locuiește în România și că era însărcinată cu al doilea copil. Curtea de apel a respins aceste argumente, pe motiv că în aplicare a legii nr. 302/2004, ea nu era competentă să examineze oportunitatea extrădării.

Printr-o hotărâre din 16 mai 2012, Curtea Supremă a respins recursul primei reclamante. Curtea Supremă a judecat, pe baza documentelor medicale furnizate de reclamantă, că extrădarea sa nu putea avea consecințe grave nici asupra sănătății sale, nici asupra sarcinii sale. Cât privește viața sa familială, Curtea Supremă a notat că reclamanta și-a fondat o familie în România după ce un mandat de arestare a fost emis împotriva sa de autoritățile moldave și că a doua sarcină a survenit în cursul procedurilor referitoare la extrădare și la acordarea statutului de refugiat (paragrafele 16-18 mai jos), ceea ce a făcut situația sa precară. Privind cererea reclamantei de a fi judecată penal în România, Curtea Supremă a judecat că aceasta era, în aplicare a legii nr. 302/2004, un motiv opțional de refuz al extrădării și că în acest caz continuarea procedurii penale în România nu se justifica întrucât faptele au fost săvârșite în Republica Moldova, ale cărei autorități puteau mai ușor examina dovezile și asculta numeroasele părți prejudiciate.

Pe 24 mai 2012, prima reclamantă a fost remisă autoritățile moldave la punctul de frontieră Albița-Leușeni. În momentul remiterii, era însărcinată de șapte luni. 2. Procedura privind acordarea statutului de refugiat

Între timp, prima reclamantă a făcut o cerere de acordare a statutului de refugiat. Pe 17 februarie 2009, Biroul Român pentru Imigrări i-a comunicat refuzul.

Printr-o sentință din 7 octombrie 2011, tribunalul de prima instanță a respins contestația primei reclamante, pe motiv că condițiile legale pentru acordarea statutului de refugiat nu erau îndeplinite. Privind argumentele primei reclamante referitoare la ingerință în dreptul ei la respectarea vieții familiale, tribunalul a judecat că un just echilibru trebuia realizat în acest caz între obligația de a respecta legea penală și drepturile indivizilor.

Printr-o hotărâre din 2 aprilie 2014, tribunalul județean din București a respins recursul primei reclamante. Tribunalul a judecat, printre altele, că aplicarea legii penale nu putea fi analizată ca o ingerință în dreptul ei la respectarea vieții familiale. 3. Procedura penală împotriva co-inculpaților primei reclamante

Între timp, printr-o ordonanță din 23 aprilie 2009, parchetul de pe lângă curtea de apel Suceava a admis o cerere a Parchetului General al Republicii Moldova de a relua urmărirea penală (cerere de preluare a urmăririi penale) cu privire la escrocorie împotriva celor trei cetățeni români implicați în sistemul piramidal (paragraf 6 mai sus).

La o dată neprecizată în 2009, parchetul pe lângă tribunalul județean Suceava a închis urmărirea penală, pe motiv că elementele din dosar nu probau că cei trei cetățeni români s-au apropiat, direct sau indirect, de banii în cauză. 4. Măsurile provizorii în Republica Moldova referitoare la prima reclamantă

La sosirea sa în Republica Moldova, pe 24 mai 2012, prima reclamantă a fost plasată în detenție preventivă.

Printr-o sentință interlocutorie din 6 iunie 2012, tribunalul de prima instanță din Râșcani a pus-o în libertate provizoriu sub control judiciar, cu obligația de a remite pașaportul.

Pe 7 iunie 2012, ea a remis pașaportul judecătorului de instrucție responsabil de cazul ei.

Printr-o sentință interlocutorie din 25 martie 2013, tribunalul de prima instanță din Râșcani a confirmat, parțial, controlul judiciar, dar a revocat obligația de a remite pașaportul.

Reclamanta nu a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii penale împotriva sa în Republica Moldova. 5. Desfășurări ulterioare

La o dată neprecizată în 2012, prima reclamantă a dat naștere unui băiat pe teritoriul moldav. Potrivit documentelor medicale furnizate de prima reclamantă și eliberate de spitalul Filantropia din București, sarcina sa a fost normală, o singură problemă de hipertensiune fiind detectată la aproximativ trei luni de sarcină.

Reclamanții nu au furnizat Curții informații cu privire la organizarea vieții lor familiale după extrădarea primei reclamante. Rezultă totuși din documentele furnizate că al treilea reclamant se afla cu prima reclamantă în Republica Moldova în februarie 2013 când au trimis Curții formularul de cerere.

Pe 26 aprilie 2013, prima reclamantă s-a întors în România. B. Dreptul intern relevant

Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența judiciară în materie civilă și penală (« Tratatul dintre România și Republica Moldova ») a fost semnat la Chișinău pe 6 iulie 1996. Tratatul a fost ratificat de România prin legea nr. 177/1997. Tratatul detaliază la articolele 64-80 condițiile și procedura extrădării. Prevede în special că extrădarea nu poate fi solicitată decât pentru fapte care sunt de asemenea incriminate în statul solicitat (art. 64) și că acesta din urmă nu poate aproba o cerere de extrădare a propriilor săi cetățeni (art. 65).

Dispozițiile relevante ale legii nr. 302/2004, în vigoare la época faptelor, erau redactate după cum urmează: art. 19 - persoanele exceptate de la extrădare « 1. Nu pot fi extradați din România: a) cetățenii români, dacă condițiile articolului 20 nu sunt îndeplinite; b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România (...) » art. 20 - extrădarea cetățenilor români « 1. Cetățenii români pot fi extradați din România pe baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe baza reciprocității dacă cel puțin una dintre următoarele condiții este îndeplinită: a) persoana extraditabilă și-a ales domiciliul pe teritoriul statului solicitant la data cererii de extrădare; b) persoana extraditabilă are de asemenea cetățenia statului solicitant; c) persoana extraditabilă a săvârșit fapte pe teritoriul sau împotriva unui cetățean dintr-un stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. art. 22 - motivele opționale ale refuzului extrădării « 2. Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată dacă remiterea sa este susceptibilă să aibă consecințe grave asupra ei, în particular din cauza vârstei și a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, dispozițiile articolului 23 § 1 sunt aplicabile. » art. 23 - transferul procedurii penale în caz de refuz al extrădării « 1. Refuzul extrădării cetățeanului sau refugiatului său obligă statul român să prezinte dosarul autorităților sale competente, la cererea statului solicitant, pentru continuarea urmăririi penale sau a procesului [pe fond], după caz. Pentru aceasta, statul solicitant trebuie să transmită gratuit ministerului justiției român dosarele, informațiile și obiectele referitoare la infracțiune. Statul solicitant este informat cu privire la cursul dat cererii sale. » MOTIVE

Invocând art. 3 al Convenției, prima reclamantă se plânge că a fost arestată, extradată și remisă autoritățile moldave pe când era însărcinată de șapte luni. Această procedură i-ar fi cauzat o puternică anxietate care ar fi fost agravată de absența unui suivi medical adecvat la momentul arestării. Al doilea copil al ei ar fi suferit și ar suferi de anemie.

Citând art. 6 al Convenției, ea invoca că nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în cursul procedurii de extrădare. Susține că curtea de apel și Curtea Supremă nu erau imparțiale, nu au respectat principiul egalității armelor și nu au recunoscut drepturile ei de apărare.

Sub aspectul articolului 8 al Convenției, cei trei reclamanți susțin că extrădarea primei reclamante reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul lor la respectarea vieții familiale.

Invocând art. 13 al Convenției, ei invoca că nu au beneficiat de un recurs efectiv pentru a-și invoca dreptul la respectarea vieții lor familiale.

Citând art. 14 al Convenției combinat cu articolele 6, 8 și 13 ale Convenției, prima reclamantă se plânge că a fost discriminată pe baza cetățeniei sale în comparație cu cei trei co-inculpați ai săi cetățeni români care au fost judecați în România. ÎN DREPT A. Privind motivul derivat din art. 3 al Convenției

Prima reclamantă se plânge că a fost extradată în timp ce era însărcinată, invocând art. 3 al Convenției, redactat după cum urmează: « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »

Curtea reamintește că, conform unui principiu de drept internațional, statele contractante au dreptul, fără prejudeciul obligațiilor care decurg pentru ele din tratate, inclusiv Convenție, să controleze intrarea, șederea și expulzarea străinilor (Üner c. Țările de Jos [GC], nr. 46410/99, § 54, CEDO 2006-XII, Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit, 28 mai 1985, § 67, seria A nr. 94 și Boujlifa c. Franța, 21 octombrie 1997, § 42, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI).

Cu toate acestea, extrădarea de către un stat contractant poate ridica o problemă în conformitate cu art. 3, și prin urmare să angajeze responsabilitatea statului în cauză în virtutea Convenției, atunci când există motive serioase și dovedite să se creadă că persoana în cauză, dacă este extradată în țara de destinație, va corre riscul real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3. În acest caz, art. 3 implică obligația de a nu extrada persoana în cauză în acea țară (Soering c. Regatul Unit, 7 iulie 1989, §§ 91 și 111, seria A nr. 161).

Trecând la faptele acestui caz, Curtea constată că prima reclamantă se plânge că a fost extradată în timp ce era însărcinată. Curtea constată totuși că, potrivit documentelor medicale furnizate de reclamantă, a doua sarcină a sa s-a desfășurat normal și că a dat naștere în Republica Moldova unui al doilea copil (paragraf 26 mai sus). În cursul procedurii de extrădare, reclamanta a putut ridica aceste argumente în fața tribunalelor interne și Curtea Supremă, pronunțând în ultima instanță, a judecat, printr-o decizie amplu motivată, că extrădarea sa nu putea avea consecințe nici asupra stării sale de sănătate, nici asupra sarcinii sale (paragraf 14 mai sus). De altfel, afirmațiile sale conform cărora nu ar fi beneficiat de un suivi medical adecvat la extrădare și că al doilea copil ar suferi de anemie din cauza acestei măsuri nu sunt susținute de nicio dovadă.

Rezultă că acest motiv este manifestabil nefondat și trebuie respins în aplicare a articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. B. Privind motivul derivat din art. 6 al Convenției

Prima reclamantă se plânge de lipsa echității procedurii de extrădare împotriva sa. Invoca art. 6 al Convenției, redactat după cum urmează: « 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî, fie contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil, fie bine-întemeiarea oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva sa (...) »

Curtea reamintește că o procedură de extrădare nu duce la o contestație cu privire la drepturile și obligațiile de caracter civil ale unui reclamant, nici nu se referă la bine-întemeiarea unei acuzații în materie penală adresate împotriva sa în sensul articolului 6 al Convenției (Penafiel Salgado c. Spania (decizie), nr. 65964/01, 16 aprilie 2002 și Schuchter c. Italia (decizie), nr. 68476/10, 11 octombrie 2011). De altfel, reclamanta nu a susținut că risca să sufere o refuzare flagrantă a justiției în Republica Moldova (mutatis mutandis, Einhorn c. Franța (decizie), nr. 71555/01, §§ 32-35, CEDO 2001-XI). art. 6 § 1 al Convenției prin urmare nu se aplică procedurii de extrădare litigioase (Mamatkoulov și Askarov c. Turcia [GC], nr. 46827/99 și 46951/99, §§ 82-83, CEDO 2005-I).

Rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. C. Privind motivul derivat din art. 8 al Convenției

Reclamanții invoca o ingerință disproporționată în dreptul lor la respectarea vieții familiale contrară articolului 8 al Convenției, care se citează după cum urmează: « 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât cât se justifică prin lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. »

Curtea consideră că decizia de a extrada prima reclamantă către Republica Moldova se analizează evident ca o ingerință în dreptul la respectarea vieții familiale pe care îl alcătuise în România cu al doilea și al treilea reclamant, drept garantat de art. 8 § 1 al Convenției. Cu toate acestea, consideră că o asemenea ingerință răspunde cerințelor celui de-al doilea paragraf al acestui articol în măsura în care era « prevăzută prin lege », mai ales prin Tratatul dintre România și Republica Moldova și legea nr. 302/2004, și urmărea un « scop legitim », și anume apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale.

Mai mult, o asemenea măsură poate fi considerată « necesară într-o societate democratică ». Fără a contesta consecințele depărtării primei reclamante de pe teritoriul român unde și-a alcătuit deja o viață familială cu al doilea și al treilea reclamant, Curtea este de părere că autoritățile române nu au depășit marja de apreciere recunoscută de jurisprudență în materie (Aronica c. Germania (decizie), nr. 72032/01, 18 aprilie 2002). Astfel, instanțele naționale au examinat aceste argumente și au reținut că reclamanții au alcătuit o familie în România chiar și atunci când situația primei reclamante era precară (paragraf 14 mai sus). Curtea nu vede niciun motiv pentru a contesta aceste concluzii.

Prima reclamantă se plânge în plus că a fost extradată în timp ce era însărcinată cu al doilea copil. Cu toate acestea, Curtea nu observă circumstanțe excepționale care să facă prevale dreptul la respectarea vieții familiale a reclamanților asupra scopului legitim urmărit de extrădare (King c. Regatul Unit (decizie), nr. 9742/07, § 29, 26 ianuarie 2010 și Shakurov c. Rusia, nr. 55822/10, §§ 196 și 202, 5 iunie 2012). Rezultă, de altfel, din informațiile furnizate de reclamanți, că prima reclamantă a dat naștere în Republica Moldova unui al doilea copil, fără a întâmpina dificultăți (paragraf 26 mai sus).

Curtea observă de asemenea că reclamanții nu au furnizat informații cu privire la organizarea vieții lor familiale după extrădarea primei reclamante (paragraf 27 mai sus). Curtea constată totuși că al treilea reclamant a putut, cel puțin pentru o anumită perioadă de timp, să se reunească cu prima reclamantă în Republica Moldova (paragraf 27 mai sus). De altfel, nimic din dosar nu permite să se concluzioneze că al doilea și al treilea reclamant nu ar fi putut să-și continue viața familială în Republica Moldova.

Mai mult, ingerința în viața lor familială a fost de scurtă durată, întrucât prima reclamantă s-a întors în România pe 26 aprilie 2013 (paragraf 28 mai sus).

Prin urmare, și ținând seama de interesul superior al celui de-al treilea reclamant, care avea trei ani la momentul extrădării primei reclamante, această măsură nu apare ca disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit.

Rezultă că acest motiv este manifestabil nefondat și trebuie respins în aplicare a articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. D. Privind motivul derivat din art. 13 al Convenției

Reclamanții invoca că nu au beneficiat de un recurs efectiv pentru a-și invoca dreptul la respectarea vieții lor familiale. Invoca art. 13 al Convenției, redactat după cum urmează: « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o reparație efectivă dinaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale. »

Curtea reamintește că art. 13 al Convenției intră în linie de seamă doar atunci când un reclamant are un « motiv defensabil » sub aspectul altei dispoziții a Convenției sau Protocoalelor sale (cf., printre altele, Gebremedhin c. Franța, nr. 25389/05, § 53, CEDO 2007-II).

Ținând seama de concluziile sale mai sus (paragraf 45 mai sus), Curtea este de părere că motivul pe care reclamanții îl derivă din art. 8 al Convenției poate fi considerat « defensabil ».

Cu toate acestea, Curtea constată că prima reclamantă a ridicat acest motiv în cursul procedurii de extrădare împotriva sa. A putut deci să-și invoce, înaintea curții de apel și a Curții Supreme, toate argumentele sale derivate din situația familială și a doua sarcină. Instanțele naționale au răspuns argumentelor sale în mod motivat și convingător. Curtea constată în special că Curtea Supremă a judecat, pe baza documentelor medicale furnizate de reclamantă, că extrădarea sa nu putea avea consecințe grave nici asupra sănătății sale, nici asupra sarcinii sale și că situația familială a sa în România era precară deoarece a fost alcătuită după ce un mandat de arestare a fost emis împotriva sa de autoritățile moldave și a continuat apoi, în cursul procedurilor referitoare la extrădare și la acordarea statutului de refugiat (paragraf 14 mai sus).

Curtea consideră deci că reclamanții au beneficiat de un recurs efectiv pentru a-și invoca dreptul la respectarea vieții lor familiale.

Rezultă că acest motiv este manifestabil nefondat și trebuie respins în aplicare a articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. E. Privind motivul derivat din art. 14 combinat cu articolele 6, 8 și 13 ale Convenției

Prima reclamantă se plânge că a fost discriminată pe baza cetățeniei sale în comparație cu cei trei co-inculpați ai săi cetățeni români care au fost judecați în România. Invoca art. 14 al Convenției combinat cu articolele 6, 8 și 13 ale Convenției. art. 14 al Convenției este redactat după cum urmează: « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără discriminare de niciun fel, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricare alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. »

Curtea constată că reclamanta a fost extradată către Republica Moldova, al cărei cetățean este, pentru a fi judecată penal de instanțele acelui stat. În schimb, cei trei co-inculpați ai săi cu cetățenie română au fost judecați de tribunalele române, în aplicare a dispozițiilor Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența judiciară în materie civilă și penală precum și a legii nr. 302/2004 care interzic, în principiu, extrădarea de către statul român a propriilor săi cetățeni (paragrafele 29 și 30 mai sus). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că prima reclamantă și cei trei co-inculpați ai săi cu cetățenie română se aflau în situații analoage.

În orice caz, Curtea constată că articolele 22 și 23 ale legii nr. 302/2004 permiteau autoritățile române să refuze extrădarea din motive serioase și le autorizau să continue procedura penală înaintea tribunalelor interne (paragraf 30 mai sus). În acest caz, instanțele naționale au examinat cererea primei reclamante de a fi judecată pe teritoriul român și au respins-o prin decizii dovedit motivate. Mai precis, Curtea Supremă a judecat că continuarea procedurii penale în România nu se justifica deoarece faptele au fost săvârșite în Republica Moldova ale cărei autorități puteau mai ușor examina dovezile și asculta numeroasele părți prejudiciate (paragraf 14 mai sus).

Rezultă că acest motiv este manifestabil nefondat și trebuie respins în aplicare a articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris pe 29 ianuarie 2015. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

La première requérante, M me Oxana Vlas, est une ressortissante moldave, née en 1978. Le deuxième requérant, M. Andrei-Florin Moșescu, son époux, est un ressortissant roumain, né en 1983. Le troisième requérant, Richard-Andrei Moșescu est leur fils. Il est né en 2008 et a la nationalité roumaine. Ils résident tous à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

La première requérante entra en Roumanie au début de l’année 2007. Le 13 décembre 2007, elle se maria avec le deuxième requérant.

Le 4 février 2008, elle se vit délivrer, en raison de son mariage avec un ressortissant roumain, une carte spéciale de résident.

Le troisième requérant naquit le 10 octobre 2008 à Bucarest. 1. La demande d’extradition 6 . En 2006, les autorités de la République de Moldova ouvrirent une enquête pénale contre plusieurs personnes, dont la première requérante, du chef d’escroquerie. Elle était soupçonnée d’avoir créé avec trois ressortissants roumains, un ressortissant tchèque et plusieurs autres ressortissants moldaves, plusieurs sociétés commerciales afin de mettre en place un système pyramidal et de s’être ainsi appropriée d’importantes sommes de la part de plusieurs ressortissants moldaves.

Par un jugement avant dire droit du 25 décembre 2006, le tribunal de première instance de Râșcani, en République de Moldova, décida de placer la première requérante en détention provisoire. La requérante n’étant pas sur le territoire moldave, un mandat de recherche international fut délivré à son encontre.

Après sa localisation en Roumanie, les autorités moldaves demandèrent son extradition.

Par une décision avant dire droit du 4 décembre 2008, la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel »), après avoir entendu la requérante, fit droit à la demande du parquet de la placer en détention provisoire en vue de son extradition pour une durée de trente jours. La requérante fut arrêtée le même jour.

Elle se pourvut en recours devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») et fit valoir, entre autres, qu’elle ne pouvait pas quitter la Roumanie dès lors que le troisième requérant n’avait que deux mois et qu’elle l’allaitait.

Par un arrêt du 8 décembre 2008, la Haute Cour fit droit à son pourvoi, au motif que les circonstances familiales de la première requérante et notamment l’intérêt supérieur du troisième requérant justifiaient une mesure provisoire sans privation de liberté. La Haute Cour enjoignit en même temps à la requérante de ne pas quitter le territoire de la Roumanie pendant une durée de trente jours. Cette interdiction fut ensuite régulièrement renouvelée.

Par une décision du 3 mai 2012, la cour d’appel fit droit à la demande d’extradition de la première requérante, jugeant que les conditions prévues par la loi n o 302/2004 sur la coopération judiciaire internationale en matière pénale (« la loi n o 302/2004) étaient remplies, et décida de la placer en détention provisoire.

Devant la cour d’appel, la première requérante avait indiqué, entre autres, que sa famille vivait en Roumanie et qu’elle était enceinte de son second enfant. La cour d’appel rejeta ces arguments, au motif qu’en application de la loi n o 302/2004, elle n’était pas compétente pour examiner l’opportunité de l’extradition. 14 . Par un arrêt du 16 mai 2012, la Haute Cour rejeta le pourvoi en recours de la première requérante. La Haute Cour jugea, sur la base des documents médicaux fournis par la requérante, que son extradition ne pouvait pas avoir de conséquences graves sur sa santé ou sur sa grossesse. Quant à sa vie familiale, la Haute Cour nota que la requérante avait fondé une famille en Roumanie après qu’un mandat d’arrêt eut été délivré à son encontre par les autorités moldaves et que sa seconde grossesse était survenue pendant les procédures relatives à l’extradition et à l’octroi du statut de réfugié (paragraphes 16-18 ci-dessous), ce qui rendait sa situation précaire. S’agissant de la demande de la requérante d’être jugée au pénal en Roumanie, la Haute Cour jugea qu’il s’agissait, en application de la loi n o 302/2004, d’un motif optionnel de refus de l’extradition et qu’en l’espèce la continuation de la procédure pénale en Roumanie ne se justifiait pas puisque les faits avaient été commis en République de Moldova, dont les autorités pouvaient plus facilement examiner les éléments de preuve et entendre les nombreuses parties lésées.

Le 24 mai 2012, la première requérante fut remise aux autorités moldaves au poste des frontières Albița-Leușeni. Au moment de sa remise, elle était enceinte de sept mois. 2. La procédure relative à l’octroi du statut de réfugié 16 . Entretemps, la première requérante avait fait une demande d’octroi du statut de réfugié. Le 17 février 2009, l’Office roumain des immigrations lui fit connaître son refus.

Par un jugement du 7 octobre 2011, le tribunal de première instance rejeta la contestation de la première requérante, au motif que les conditions légales pour l’octroi du statut de réfugié n’étaient pas remplies. S’agissant des arguments de la première requérante tirés de l’ingérence dans son droit au respect de la vie familiale, le tribunal jugea qu’un juste équilibre devait être ménagé en l’espèce entre l’obligation de faire respecter la loi pénale et les droits des individus. 18 . Par un arrêt du 2 avril 2014, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le pourvoi en recours de la première requérante. Le tribunal jugea, entre autres, que l’application de la loi pénale ne pouvait pas s’analyser en une ingérence dans son droit au respect de sa vie familiale. 3. La procédure pénale contre les co-inculpés de la première requérante

Entretemps, par une ordonnance du 23 avril 2009, le parquet près la cour d’appel de Suceava fit droit à une demande du Parquet général de la République de Moldova de reprendre les poursuites pénales ( cerere de preluare a urmăririi penale ) du chef d’escroquerie contre les trois ressortissants roumains impliqués dans le système pyramidal (paragraphe 6 ci ‑ dessus). 20. À une date non-précisée en 2009, le parquet près le tribunal départemental de Suceava clôtura les poursuites, au motif que les éléments du dossier ne prouvaient pas que les trois ressortissants roumains s’étaient approprié, directement ou indirectement, l’argent en question. 4. Les mesures provisoires en République de Moldova relatives à la première requérante 21. À son arrivée en République de Moldova, le 24 mai 2012, la première requérante fut placée en détention provisoire.

Par un jugement avant dire droit du 6 juin 2012, le tribunal de première instance de Râșcani la remit en liberté provisoire sous contrôle judiciaire, assorti d’une obligation de remettre son passeport.

Le 7 juin 2012, elle remit son passeport au juge d’instruction chargé de son affaire.

Par un jugement avant dire droit du 25 mars 2013, le tribunal de première instance de Râșcani confirma, en partie, le contrôle judiciaire, mais révoqua l’obligation de remettre le passeport.

La requérante n’a pas informé la Cour de l’issue de la procédure pénale à son encontre en République de Moldova. 5. Déroulements ultérieurs 26 . À une date non précisée en 2012, la première requérante donna naissance à un garçon sur le territoire moldave. Selon les documents médicaux fournis par la première requérante et délivrés par l’hôpital Filantropia à Bucarest, sa grossesse avait été normale, un seul problème d’hypertension ayant été détecté à environ trois mois de grossesse. 27 . Les requérants n’ont pas donné d’informations à la Cour sur l’organisation de leur vie familiale après l’extradition de la première requérante. Il ressort toutefois des documents fournis que le troisième requérant se trouvait avec la première requérante en République de Moldova en février 2013 lorsqu’ils ont envoyé à la Cour leur formulaire de requête. 28 . Le 26 avril 2013, la première requérante est retournée en Roumanie. B. Le droit interne pertinent 29 . Le Traité entre la Roumanie et la République de Moldova sur l’assistance judiciaire en matière civile et pénale (« le Traité entre la Roumanie et la République de Moldova ») a été signé à Chișinău le 6 juillet 1996. Le traité a été ratifié par la Roumanie par la loi n o 177/1997. Le traité détaille aux articles 64-80 les conditions et la procédure d’extradition. Il prévoit notamment que l’extradition ne peut être demandée que pour des faits qui sont également incriminés dans l’État requis (article 64) et que ce dernier ne peut faire droit à une demande d’extradition de ses propres ressortissants (article 65). 30 . Les dispositions pertinentes de la loi n o 302/2004, en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellées : Article 19 – les personnes exemptées de l’extradition « 1. Ne peuvent pas être extradés de Roumanie : a) les citoyens roumains, si les conditions de l’article 20 ne sont pas remplies ; b) les personnes qui se sont vu octroyer le droit d’asile en Roumanie (...) » Article 20 – l’extradition des citoyens roumains « 1. Les citoyens roumains peuvent être extradés de Roumanie sur la base de conventions internationales multilatérales auxquelles elle est partie et sur la base de réciprocité si au moins une des conditions suivantes est remplie : a) la personne extradable a élu domicile sur le territoire de l’État requérant à la date de la demande d’extradition ; b) la personne extradable a aussi la nationalité de l’État requérant ; c) la personne extradable a commis des faits sur le territoire ou contre un ressortissant d’un État membre de l’Union européenne, si l’État requérant est membre de l’Union européenne. Article 22 – les motifs optionnels du refus de l’extradition « 2. L’extradition d’une personne peut être refusée ou retardée si sa remise est susceptible d’avoir de graves conséquences sur elle, notamment en raison de son âge et de son état de santé. En cas de refus de l’extradition les dispositions de l’article 23 § 1 sont applicables. » Article 23 – le transfert de la procédure pénale en cas de refus de l’extradition « 1. Le refus de l’extradition de son ressortissant ou du réfugié oblige l’État roumain à soumettre l’affaire à ses autorités compétentes, à la demande de l’État requérant, en vue des poursuites pénales ou du procès [au fond], selon le cas. Dans ce but, l’État requérant doit transmettre gratuitement au ministère roumain de la Justice les dossiers, les informations et les objets relatifs à l’infraction. L’État requérant est informé de la suite donnée à sa demande. » GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, la première requérante se plaint d’avoir été arrêtée, extradée et remise aux autorités moldaves alors qu’elle était enceinte de sept mois. Cette procédure lui aurait causé une forte angoisse qui aurait été aggravée par l’absence d’un suivi médical adéquat lors de son arrestation. Son second enfant en aurait aussi pâti et souffrirait d’anémie.

Citant l’article 6 de la Convention, elle allègue ne pas avoir bénéficié des garanties d’un procès équitable lors de la procédure en vue de son extradition. Elle fait valoir que la cour d’appel et la Haute Cour n’étaient pas impartiales, n’ont pas respecté le principe de l’égalité des armes et n’ont pas reconnu ses droits de la défense.

Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, les trois requérants font valoir que l’extradition de la première requérante représente une ingérence disproportionnée dans leur droit au respect de la vie familiale.

Invoquant l’article 13 de la Convention, ils allèguent ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir leur droit au respect de leur vie familiale.

Citant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6, 8 et 13 de la Convention, la première requérante se plaint d’avoir été discriminée en raison de sa nationalité par rapport à ses trois co-inculpés ressortissants roumains qui ont été jugés en Roumanie. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention

La première requérante se plaint d’avoir été extradée alors qu’elle était enceinte, en s’appuyant sur l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour rappelle que, d’après un principe de droit international, les États contractants ont le droit, sans préjudice des engagements découlant pour eux de traités, y compris la Convention, de contrôler l’entrée, le séjour et l’expulsion des non-nationaux ( Üner c. Pays-Bas [GC], n o 46410/99, § 54, CEDH 2006 ‑ XII, Abdulaziz , Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni , 28 mai 1985, § 67, série A n o 94 et Boujlifa c. France , 21 octobre 1997, § 42, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI).

Cependant, l’extradition par un État contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, et donc engager la responsabilité de l’État en cause au titre de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, s’il est extradé vers le pays de destination, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3. Dans ce cas, l’article 3 implique l’obligation de ne pas extrader la personne en question vers ce pays ( Soering c. Royaume-Uni , 7 juillet 1989, §§ 91 et 111, série A n o 161).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que la première requérante se plaint d’avoir été extradée alors qu’elle était enceinte. Or, la Cour note que, selon les documents médicaux fournis par la requérante, sa deuxième grossesse s’est déroulée normalement et qu’elle a accouché en République de Moldova d’un second enfant (paragraphe 26 ci-dessus). Lors de la procédure d’extradition, la requérante a pu soulever ces arguments devant les tribunaux internes et la Haute Cour, statuant en dernier ressort, a jugé, par une décision amplement motivée, que son extradition ne pouvait avoir de conséquences ni sur son état de santé, ni sur sa grossesse (paragraphe 14 ci ‑ dessus). Par ailleurs, ses allégations selon lesquelles elle n’aurait pas bénéficié d’un suivi médical adéquat lors de son extradition et que son second enfant souffrirait d’anémie en raison de cette mesure ne sont étayées par aucun élément de preuve.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention 41 . La première requérante se plaint du défaut d’équité de la procédure d’extradition à son encontre. Elle invoque l’article 6 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »

La Cour rappelle qu’une procédure d’extradition n’emporte pas une contestation sur les droits et obligations de caractère civil d’un requérant, ni n’a trait au bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui au sens de l’article 6 de la Convention ( Penafiel Salgado c. Espagne (déc.), n o 65964/01, 16 avril 2002 et Schuchter c. Italie (déc.), n o 68476/10, 11 octobre 2011). Par ailleurs, la requérante n’a pas allégué qu’elle risquait de subir un déni de justice flagrant en République de Moldova ( mutatis mutandis , Einhorn c. France (déc.), n o 71555/01, §§ 32-35, CEDH 2001 ‑ XI). L’article 6 § 1 de la Convention ne trouve donc pas à s’appliquer à la procédure d’extradition litigieuse ( Mamatkoulov et Askarov c. Turquie [GC], n os 46827/99 et 46951/99, §§ 82-83, CEDH 2005 ‑ I).

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’article 8 de la Convention 44 . Les requérants allèguent une ingérence disproportionnée dans leur droit au respect de leur vie familiale contraire à l’article 8 de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » 45 . La Cour estime que la décision d’extrader la première requérante vers la République de Moldova s’analyse de toute évidence comme une ingérence dans le droit au respect de la vie familiale qu’elle avait constituée en Roumanie avec les deuxième et troisième requérants, droit qui est garanti par l’article 8 § 1 de la Convention. Toutefois, elle considère qu’une telle ingérence répond aux exigences du deuxième paragraphe de cet article dans la mesure où elle était « prévue par la loi », plus particulièrement par le Traité entre la Roumanie et la République de Moldova et la loi n o 302/2004, et poursuivait un « but légitime », à savoir la défense de l’ordre et la prévention des infractions pénales.

De plus, une telle mesure peut passer pour « nécessaire dans une société démocratique ». Sans contester les conséquences de l’éloignement de la première requérante du territoire roumain où elle avait déjà établi une vie familiale avec les deuxième et troisième requérants, la Cour est d’avis que les autorités roumaines n’ont pas dépassé la marge d’appréciation que leur reconnait la jurisprudence en la matière ( Aronica c. Allemagne (déc.), n o 72032/01, 18 avril 2002). Ainsi, les juridictions nationales ont examiné ces arguments et ont retenu que les requérants avait fondé une famille en Roumanie alors même que la situation de la première requérante était précaire (paragraphe 14 ci-dessus). La Cour n’aperçoit pas de raison pour remettre en cause ces conclusions.

La première requérante se plaint en outre d’avoir été extradée alors qu’elle était enceinte de son second enfant. Toutefois, la Cour n’y décèle pas des circonstances exceptionnelles qui fassent prévaloir le droit au respect de la vie familiale des requérants sur le but légitime poursuivi par son extradition ( King c. Royaume-Uni (déc.), n o 9742/07, § 29, 26 janvier 2010 et Shakurov c. Russie , n o 55822/10, §§ 196 et 202, 5 juin 2012). Il résulte, d’ailleurs, des informations fournis par les requérants, que la première requérante a accouché en République de Moldova d’un second enfant, sans rencontrer des difficultés (paragraphe 26 ci-dessus).

La Cour note également que les requérants n’ont pas donné d’informations sur l’organisation de leur vie familiale après l’extradition de la première requérante (paragraphe 27 ci-dessus). La Cour note néanmoins que le troisième requérant a pu, du moins pour une certaine période de temps, rejoindre la première requérante en République de Moldova (paragraphe 27 ci-dessus). En outre, rien dans le dossier ne permet de conclure que les deuxième et troisième requérants n’auraient pas pu continuer leur vie familiale en République de Moldova.

Qui plus est, l’ingérence dans leur vie familiale a été de courte durée, puisque la première requérante est retournée en Roumanie le 26 avril 2013 (paragraphe 28 ci-dessus).

Dès lors, et tout en tenant compte de l’intérêt supérieur du troisième requérant, qui avait trois ans au moment de l’extradition de la première requérante, cette mesure n’apparaît pas comme disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. D. Sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention 52 . Les requérants allèguent ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir leur droit au respect de leur vie familiale. Ils invoquent l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention n’entre en ligne de compte que lorsqu’un requérant a un « grief défendable » sous l’angle d’une autre disposition de la Convention ou de ses Protocoles (voir, parmi d’autres, Gebremedhin c. France , n o 25389/05, § 53, CEDH 2007-II).

Au vu de ses conclusions ci-dessus (paragraphe 45 ci-dessus), la Cour est d’avis que le grief que les requérants tirent de l’article 8 de la Convention peut passer pour « défendable ».

Toutefois, la Cour note que la première requérante a soulevé ce grief lors de la procédure d’extradition à son encontre. Elle a ainsi pu faire valoir, devant la cour d’appel et la Haute Cour, tous ses arguments tirés de sa situation familiale et de sa seconde grossesse. Les juridictions nationales ont répondu à ses arguments de façon motivée et convaincante. La Cour note particulièrement que la Haute Cour a jugé, sur la base des documents médicaux fournis par la requérante, que son extradition ne pouvait pas avoir de conséquences graves ni sur sa santé ni sur sa grossesse et que sa situation familiale en Roumanie était précaire puisqu’elle avait été fondée après qu’un mandat d’arrêt fut délivré à son encontre par les autorités moldaves et a continué ensuite, pendant les procédures relatives à l’extradition et à l’octroi du statut de réfugié (paragraphe 14 ci ‑ dessus).

La Cour est, dès lors, d’avis que les requérants ont bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir leur droit au respect de leur vie familiale.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. E. Sur le grief tiré de l’article 14 combiné avec les articles 6, 8 et 13 de la Convention

La première requérante se plaint d’avoir été discriminée en raison de sa nationalité par rapport à ses trois co-inculpés ressortissants roumains qui ont été jugés en Roumanie. Elle invoque l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6, 8 et 13 de la Convention. L’article 14 de la Convention est ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour note que la requérante a été extradée vers la République de Moldova, dont elle est ressortissante, pour être jugée au pénal par les juridictions de cet État. En revanche, ses trois co ‑ inculpés de nationalité roumaine ont été jugés par les tribunaux roumains, en application des dispositions du Traité entre la Roumanie et la République de Moldova sur l’assistance judiciaire en matière civile et pénale ainsi que celles de la loi n o 302/2004 qui prohibent, en principe, l’extradition par l’État roumain de ses propres ressortissants (paragraphes 29 et 30 ci-dessus). Dès lors, la Cour n’est pas convaincue que la première requérante et ses trois co-inculpés de nationalité roumaine fussent dans des situations analogues.

En tout état de cause, la Cour prend note que les articles 22 et 23 de la loi n o 302/2004 permettaient aux autorités roumaines de refuser l’extradition pour des motifs sérieux et les autorisaient à continuer la procédure pénale devant les tribunaux internes (paragraphe 30 ci-dessus). En l’espèce, les juridictions nationales ont examiné la demande de la première requérante à être jugée sur le territoire roumain et l’ont refusée par des décisions dûment motivées. Plus précisément, la Haute Cour a jugé que la continuation de la procédure pénale en Roumanie ne se justifiait puisque les faits avaient été commis en République de Moldova dont les autorités pouvaient plus facilement examiner les éléments de preuve et entendre les nombreuses parties lésées (paragraphe 14 ci-dessus).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 29 janvier 2015. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président