HUȚANU c. ROUMANIE

HUȚANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

Secțiunea a treia Cerere nr. 50858/09 Ioan Tiberiu HUȚANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 februarie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, greffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 iulie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Ioan Tiberiu Hușanu, este un resortisant român născut în 1978 și rezident în Sacălaz. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Cioran, avocat la Timișoara. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 decembrie 2008, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul de Primă Instanță din Reșița la o pedeapsă de șase ani de închisoare fermă pentru falsificare, utilizare falsă și înșelăciune. Această hotărâre, care i-a fost comunicată la 6 decembrie 2008 La 15 ianuarie 2009, printr-o scrisoare recomandată, reclamantul a răspuns la această hotărâre, apel primit la grefa Tribunalului de Primă Instanță a doua zi. La 23 ianuarie 2009, în temeiul unui mandat de depunere emis de Tribunalul de Primă Instanță din Reșița la 16 ianuarie 2009, reclamantul a fost încarcerat în închisoarea din Timișoara pentru a-și executa pedeapsa. La 26 ianuarie 2009, avocatul său a formulat o contestație cu privire la executarea acestei măsuri în fața instanței de primă instanță din Timișoara (denumită în continuare " tribunalul de primă instanță"). Prin hotărârea din 25 februarie 2009, Tribunalul de Primă Instană a primit contestaia formulată de reclamant în temeiul articolului 461 alineatul (1) din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP) În conformitate cu art. 385, potrivit guvernului, în conformitate cu termenii articolului 385 din tratat, Tribunalul a emis o declarație conform căreia ar putea fi pronunțat în recurs în termen de 24 de ore de la comunicarea sa imediată. din CPP care prevede, la momentul respectiv, un termen de recurs în recurs de zece zile, închisoarea din Timișoara ar fi solicitat clarificări în această privință Tribunalului de Primă Instanță, care ar fi confirmat că termenul legal de 10 zile era aplicabil în speță. La 10 martie 2009, la ora 14:00, după expirarea termenului de recurs la 9 martie 2009, la miezul nopții, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara de a elibera reclamantul, ceea ce închisoarea a făcut la ora 15:00. printr-o hotărâre definitivă din 11 februarie 2010, tribunalul de apel din Timișoara a confirmat, în calitate de instanță de ultimă instanță, hotărârea din 18 februarie 2010 decembrie 2008 pronunțată pe fondul cauzei penale a reclamantului. L A se vedea nota de subsol 1. În conformitate cu articolele 416-417 din CPP, o decizie a devenit definitivă la sfârșitul procesului de investigare a eventualelor căi de atac ordinare împotriva sa (acuzare și/sau recurs în recurs) sau în ipoteza în care astfel de căi nu au fost utilizate. 11. L 45/1998 și 417/2004 ale Curții Constituționale privind interpretarea sa sunt expuse în Hotărârea Oprea c. România 26765/05, §§ 10-11, 10 decembrie 2013). În această ultimă decizie, Curtea Constituțională a decis constituționalitatea articolului 504 menționat anterior în noua sa redactare. 3 din actele de procedură care au constatat necunoașterea dreptului la libertate individuală și care conferă astfel dreptul la despăgubiri nu limita dreptul de acces la un tribunal la persoanele care nu se regăseau în cazurile enumerate la alineatul respectiv, deoarece aceste persoane păstrau posibilitatea de a-și exercita dreptul la o instanță prin alte mijloace legale. Practica internă relevantă, la care face trimitere guvernul, referitoare la aplicarea directă de către instanțele române a dispozițiilor constituției și ale art. 5 alin. (5) din Convenție, în cauze inițiate pentru a obține repararea prejudiciului suferit în timpul privărilor de libertate considerate ilegale, este descrisă în cauza Dragomir c. România (dec.) (n) 59064/11, §§ 10-14, 3 iunie 2014). 13. În ceea ce privește jurisprudența internă referitoare la art. 504 din CPP, trebuie remarcat faptul că, printr-o hotărâre nr. 606 din 21 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție ( § 2 din Constituție și art. 5 din Convenție. Comisia a hotărât că, chiar dacă cazul reclamantului menționat anterior 504 din CPP avea dreptul de a obține despăgubiri pentru surplusul de detenție, care nu era legal. Pentru a ajunge la această concluzie, HCCJ se bazează pe interpretarea articolului 504 din CPP prin decizia Curții Constituționale din 10 martie 1998 privind dispozițiile Constituției și jurisprudența Curții cu privire la art. 5 din Convenție. Într-o altă cauză, printr-o hotărâre definitivă n Din 14 noiembrie 2008, HCCJ a concluzionat că, chiar dacă reținerea după un decret de grațiere ilegal printr-o hotărâre definitivă - nu este prevăzută în mod expres de art. 504 din CPP, dreptul la repararea prejudiciului suferit într-un astfel de caz trebuie, de asemenea, acceptat. Aceeași concluzie ar fi impusă în sensul articolului 504 în raport cu art. 5 alineatul (5) din convenție. 14. În ceea ce privește cauzele referitoare la repararea prejudiciului suferit ca urmare a detenției provizorii executate în temeiul unui mandat de executare ulterior anulat printr-o hotărâre definitivă n 969R din 17 mai 2012, pronunțat cu privire la o acțiune inițiată în ianuarie 2009, instanța de apel din București a statuat că o astfel de ipoteză era reglementată de art. 504 § 2 și 3 din CPP. L Faptul că detenția ilegală în cauză fusese, în cele din urmă, dedusă din pedeapsa de ispășit nu însemna, potrivit instanței de apel, că despăgubirea prejudiciilor morale era exclusă automat. Într-un caz relativ similar, HCCJ a confirmat, printr-o hotărâre definitivă din 4 mai 2012, hotărârea pronunțată la 18 februarie 2010 de către tribunalul departamental din Vâlcea, care a acordat reclamantului 30 000 RON pentru o detenție de aproximativ cinci săptămâni. 15. În ceea ce privește termenul de prescripție a acțiunii întemeiate pe art. 504 alineatul (3) din CPP, într-o hotărâre definitivă n 737 din 8 februarie 2012, HCCJ a confirmat faptul că art. 506 alineatul (2) din CPP trebuia să se aplice în sensul că termenul de 18 luni prevăzut de acesta începea să curgă de la pronunțarea hotărârii instanțelor care anula decizia de a iniția plasarea reclamantului în detenție și de a-l elibera pe acesta din urmă. În ceea ce privește răspunderea civilă delictală, articolele 998-899 din fostul cod civil (ACC), în vigoare până la 1 octombrie 2011, sunt reproduse în Hotărârea Csiki c. România (n 11773/05, § 55, 5 iulie 2011). Aceste dispoziții au fost înlocuite și dezvoltate în articolele 1349-1395 din Codul civil care a intrat în vigoare la data menționată anterior. În ceea ce privește jurisprudența internă relevantă referitoare la acțiunile întemeiate pe articolele 998-899 din CCCT pentru repararea de către statul membru a prejudiciilor suferite pentru presupusele erori judiciare survenite în cadrul procedurilor penale, în hotărârile finale nr. 6976 din 9 decembrie 2004, n 422 din 17 ianuarie 2006 și n 3371 din 13 iunie 2013, HCCJ a considerat că articolele menționate anterior nu pot constitui un temei juridic pentru acțiuni menite să atragă răspunderea statului în astfel de cazuri, întrucât legiuitorul a stabilit cadrul unei astfel de răspunderi prin art. 504 din CPP și art. 52 din Constituție. Procedurile menționate anterior au fost inițiate de reclamanți care, fără să fi fost privați de libertate, au susținut că au suferit prejudicii în cadrul procedurilor penale pe care le-au achitat. GRIEF 17. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost reținut ilegal în perioada 23 ianuarie - 10 martie 2009, în absența unei hotărâri definitive de condamnare. În opinia sa, în opinia sa, privarea ilegală de libertate în cursul perioadei respective a avut ca efect punerea în aplicare a unui efect combinat al punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești de condamnare, a termenului în hotărârea sa de executare și a întârzierii în punerea în libertate a acesteia după pronunțarea hotărârii care a întâmpinat contestația sa. Recurentul se plânge în principal de detenția sa în perioada 23 ianuarie - 10 martie 2009 pe baza unei hotărâri care nu era definitivă. În acest sens, acesta invocă art. 5 din Convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale și dacă este deținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă (...) Observațiile părților 19. Subliniind rolul subsidiar al sistemului convenției, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne de către solicitant, făcând referire în acest sens, în special, la acțiunea în răspundere civilă delictoasă întemeiată pe articolele 99-8999 din fostul cod civil (în vigoare până la 1 iulie 2018). octombrie 2011) și pentru a remedia prejudiciul suferit ca urmare a privării ilegale de libertate, acțiune întemeiată pe articolele 505-505 din CPP. Guvernul face trimitere la exemple de jurisprudență internă (punctul 12 de mai sus și Temeșan c. România, nr 36293/02, §§ 26-30, 10 iunie 2008). Atrăgând atenția asupra faptului că hotărârea definitivă din 25 februarie 2009 a Tribunalului de Primă Instanță din Reșița a recunoscut caracterul ilegal al detenției în cauză, Guvernul consideră că acesta îi aparține reclamantului care a inițiat o acțiune întemeiată în special pe art. 504 CPP, pentru a permite instanțelor interne să examineze faptele, să aprecieze - având în vedere hotărârea definitivă menționată anterior Prin urmare, guvernul consideră că prezenta cauză este de a se apropia de cauzele Tomuleț c. România ((dec.) n 1558/05, 16 noiembrie 2010) și Dragomir, decizia menționată anterior, și de a distinge de cauza Oprea, menționată anterior 20. Fără a comenta cu privire la excepția adusă de guvern, reclamantul menționează că a existat o încălcare a art. 5 alin. (1) din Convenție ca urmare a deținerii sale în detenție a unei hotărâri care nu a fost definitivă și a întârzierii luate de autorități în procedura de contestare a executării, inclusiv după pronunțarea hotărârii din 25 februarie 2009 care a dispus eliberarea sa. Evaluarea Curții 21. Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne urmărește să ofere statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDH 1999 V 22. Este esențial ca mecanismul de salvgardare instituit prin convenție să aibă un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Curtea are sarcina de a monitoriza respectarea de către statele contractante a obligațiilor care le revin în temeiul convenției. Aceasta nu poate și nu trebuie să înlocuiască statele contractante cărora le revine sarcina de a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern; prin urmare, regula epuizării căilor de atac interne este o parte indispensabilă a funcționării acestui mecanism de protecție. Statele nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competența de control a Curții în ceea ce privește obiecțiunile îndreptate împotriva unui stat au, prin urmare, obligația de a utiliza anterior căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al țării lor (a se vedea, mutatis mutandis Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Rec., 1996 IV și Demopoulos și alții c. Turcia (dec.) [GC], n Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât referitoare la infracțiunile incriminate, disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită ( Mocanu și alții [GC], nr 10865/09, 45886/07 și 32431/08, § 222, CEDO 2014 (extrași)). Curtea subliniază că simplul fapt, nesusținând de probe relevante, de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnat la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne ( Hotărârea menționată anterior. 24. Prin urmare, în măsura în care există o cale de atac la nivel național care să permită instanțelor interne din statul membru în cauză, cel puțin în esență, încălcarea unui drept protejat de convenție, această cale de atac trebuie să fie exercitată. ; și aceasta este partea din convenție care trebuie să fi fost expusă la nivel național astfel încât să se poată ajunge la concluzia că sunt epuizate căile de atac efective (a se vedea mutatis mutandis Azinas c. Cipru [GC], nr 56679/00, § 38, CEDH 2004 III 25). În ceea ce privește sarcina probei, este de competența guvernului excitant al neobosirii să convingă Curtea că acțiunea era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor. După ce a demonstrat acest lucru, ce este pentru reclamant că a trebuit să stabilească că acțiunea invocată de guvern a fost de fapt utilizată sau că, din orice motiv, nu a fost nici adecvat, nici efectiv, având în vedere faptele cauzei, sau că anumite circumstanțe speciale au făcut obiectul exercitării (Akdivar și altele, citată anterior, § 68, Demopoulos și altele) , decizia menționată anterior, punctul 69, și McFarlane c. Irlanda [GC], nr 31333/06, § 107, 10 septembrie 2010). 26. În speță, Curtea constată că părțile nu contestă faptul că primirea prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2009 al Tribunalului de Primă Instană din Reși a Tribunalului de Primă Instană din Reși a executării introduse de reclamant în temeiul articolului 461 alineatul (1) litera (a) din CPP, care sanciona plasarea în detenie pe baza unei hotărâri definitive, reprezintă o recunoaștere a caracterului ilegal al deteniei reclamantului începând cu 23 ianuarie 2009.27 Ar trebui să se analizeze acum dacă reclamantul dispune de o cale de atac pentru a obține o despăgubire pentru detenția ilegală în cauză. În ceea ce privește prima cale invocată de guvern, și anume acțiunea în răspundere civilă ilegală întemeiată pe art. 998 999 din vechiul cod civil, Curtea consideră, în lumina jurisprudenței relevante (punctul 16 de mai sus), că nu a demonstrat caracterul efectiv, în practică, al acestei căi de atac. În ceea ce privește alte căi de atac menționate, și anume acțiunea în despăgubire pentru detenție ilegală reglementată de art. 50-506 din CPP, Curtea constată că, printre ipotezele de punere în aplicare, art. 504 prevedea în mod explicit cazul unei hotărâri a instanței care a revocat deținerea pe care o considerase ilegală și că reclamantul nu a epuizat această cale de atac, fără a oferi explicații. Este adevărat că exemplele concrete de jurisprudență de care dispune Curtea și care confirmă în ultimă instanță aplicarea articolului 504 din CPP în cauze similare cu cele din prezent datează mai degrabă de la începutul anului 2012, în timp ce termenul de prescripție Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în cazul în care există o îndoială cu privire la eficiența unei acțiuni interne, acesta este un punct care trebuie supus instanțelor (Tomuleț, decizie sus-menționată, Roseiro Bento c. Portugalia (dec.), n 29288/02, 30 noiembrie 2004 și Kirilov c. Bulgaria (dec.), n 15158/02, 29 aprilie 2008). În februarie 2009, care sancționase plasarea sa în detenție împotriva dispozițiilor CPP și, de asemenea, a dispozițiilor articolului 504 din CPP, care se puteau citi în mod rezonabil ca deschizând dreptul de a obține despăgubiri, Curtea consideră că persoana în cauză ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac înainte de a o sesiza. Acest lucru cu atât mai mult cu cât a existat încă din acel moment o tendință a instanțelor, constatată chiar de Curte, de a interpreta art. 504 din CPP, și chiar direct art. 5 Õ 5 din Convenție, pentru a acoperi lacunele CPP, urmând astfel Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale (a se vedea mutatis mutandis, Tomuleț Dragomir, deciziile menționate anterior, Temeșan, citată anterior, 26-30). 28. Prin urmare, Curtea soluționează excepia invocată de guvern și decide să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 februarie 2015. Marialiena Tsirli Josep Casadeval Asociere Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

50858/09

Ioan Tiberiu HUȚANU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 février 2015 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Luis López Guerra,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popović,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Iulia Antoanella Motoc,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juillet 2009,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Ioan Tiberiu Huțanu, est un ressortissant roumain né en 1978 et résidant à Săcălaz. Il a été représenté devant la Cour par M

e

A.

Cioran, avocat à Timișoara.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 18 décembre 2008, le requérant fut condamné par le tribunal de première instance de Reșița à une peine de six ans de prison ferme pour faux, usage de faux et escroquerie. Ce jugement, qui lui fut communiqué le 6

janvier 2009, était susceptible d’appel dans un délai de dix jours à partir de sa communication. Le 15 janvier 2009, par lettre envoyée en recommandé, le requérant interjeta appel de ce jugement, appel reçu au greffe du tribunal de première instance le lendemain.

5.

Le 23 janvier 2009, en vertu d’un mandat de dépôt délivré par le tribunal de première instance de Reșița le 16 janvier 2009, le requérant fut incarcéré dans la prison de Timișoara afin d’exécuter sa peine. Le 26

janvier

2009, son avocat formula une contestation à l’exécution de cette mesure devant le tribunal de première instance de Timișoara (ci-après, «

le tribunal de première instance

»), dénonçant la mise en exécution d’un jugement qui n’était pas devenu définitif.

6.

Par un jugement du 25 février 2009, le tribunal de première instance accueillit la contestation formulée par le requérant sur la base de l’article

461 § 1 du code de procédure pénale (ci-après, «

le CPP

») et ordonna sa remise immédiate en liberté. Le jugement porta la mention qu’il était susceptible d’un pourvoi en recours dans un délai de 24 heures après sa communication, qui fut effectuée le 26 février 2009 au requérant et à la prison de Timișoara.

7.

Selon le Gouvernement, au vu des termes de l’article 385

3

du CPP prévoyant à l’époque des faits un délai de pourvoi en recours de dix jours, la prison de Timișoara aurait demandé des éclaircissements à cet égard au tribunal de première instance, qui aurait confirmé que le délai légal de dix jours était applicable en l’espèce.

8.

Le 10 mars 2009, à 14 heures, après l’expiration du délai de pourvoi le 9 mars 2009 à minuit, le tribunal de première instance notifia à la prison de Timișoara de libérer le requérant, ce que la prison fit à 15 heures.

9.

Par un arrêt définitif du 11 février 2010, la cour d’appel de Timișoara confirma, en tant que juridiction de dernier ressort, le jugement du 18

décembre 2008 rendu sur le fond de l’affaire pénale concernant le requérant. L’intéressé commença à purger sa peine de six ans de prison ferme le 18 février 2010, déduction étant faite de sa détention du 23 janvier au 10 mars 2009.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

10.

L’article 385

3

le CPP

») en vigueur à l’époque des faits, prévoyait que le délai de pourvoi en recours (

recurs

) était de dix jours, à moins qu’il y ait des dispositions légales contraires. L’article 461 § 1 a) prévoyait que la contestation à l’exécution pouvait être formulée dans le cas de l’exécution d’une décision qui n’était pas encore définitive. Selon les articles 416-417 du CPP, une décision devenait définitive à l’issue de l’examen des éventuelles voies de recours ordinaires à son encontre (appel et/ou pourvoi en recours) ou dans l’hypothèse où de telles voies n’avaient pas été utilisées.

11.

L’article 504 du CPP, dans sa rédaction en vigueur depuis sa modification par la loi n

o

281/2003, ainsi que les décisions n

os

45/1998 et 417/2004 de la Cour constitutionnelle portant sur son interprétation, sont exposés dans l’arrêt

Oprea c. Roumanie

(n

o

26765/05, §§ 10-11, 10

décembre 2013). Dans cette dernière décision, la Cour constitutionnelle a décidé de la constitutionnalité de l’article 504 précité dans sa nouvelle rédaction. Elle a précisé que la règlementation expresse dans l’article

504 §

3 des actes de procédure ayant constaté la méconnaissance du droit à la liberté individuelle et ouvrant ainsi le droit à une réparation ne limitait pas le droit d’accès à un tribunal aux personnes qui ne se retrouvaient pas dans les cas énumérés dans ledit paragraphe, puisque ces personnes gardaient la possibilité de faire valoir leur droit à un tribunal par d’autres voies légales.

12

.

La pratique interne pertinente, à laquelle renvoie le Gouvernement, relative à l’application directe par les tribunaux roumains des dispositions de la Constitution et de l’article 5 § 5 de la Convention, dans des affaires engagées pour obtenir la réparation du préjudice subi lors des privations de liberté considérées illégales, est décrite dans l’affaire

Dragomir c.

Roumanie

(déc.) (n

o

59064/11, §§ 10-14, 3 juin 2014).

13.

Concernant la jurisprudence interne relative à l’article

504 du CPP, il convient de noter que par un arrêt n

o

6006 du 21 septembre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice («

la HCCJ

») a accueilli l’action d’un plaignant fondée sur l’article 504 précité, l’article

20

504 du CPP, l’intéressé avait le droit d’obtenir des dédommagements pour le surplus de détention, qui n’était pas «

légale

». Pour aboutir à cette conclusion, la HCCJ s’est appuyée sur l’interprétation de l’article 504 du CPP par la décision de la Cour constitutionnelle du 10

mars

1998, sur les dispositions de la Constitution et sur la jurisprudence de la Cour sur l’article 5 de la Convention. Dans une autre affaire, par un arrêt définitif n

o

7034 du 14 novembre 2008, la HCCJ a conclu que, même si la remise en détention après un décret de grâce – jugée illégale par un arrêt définitif - n’était pas prévue expressément par l’article 504 du CPP, le droit à la réparation du préjudice subi dans un tel cas doit être également accepté. La même conclusion s’imposerait en interprétant l’article 504 par rapport à l’article 5 § 5 de la Convention.

14.

Pour ce qui est des affaires relatives à la réparation du préjudice subi du fait de la détention provisoire exécutée en vertu d’un mandat d’exécution ultérieurement annulé, par un arrêt définitif n

o

969R du 17 mai 2012, rendu sur une action engagée en janvier 2009, la cour d’appel de Bucarest a jugé qu’une telle hypothèse était couverte par l’article 504 §§ 2 et 3 du CPP. L’annulation d’un tel mandat délivré sur la base d’un jugement pénal qui n’était pas définitif représentait «

la révocation de la mesure privative de liberté

» à laquelle cette disposition fait référence. Le fait que la détention illégale en question avait été finalement déduite de la peine à purger ne signifiait pas, selon la cour d’appel, que la réparation du préjudice moral était automatiquement exclue. La cour d’appel octroya 1 000 RON pour le préjudice moral subi du fait des deux semaines de détention illégale. Dans une affaire relativement similaire, la HCCJ a confirmé, par un arrêt définitif du 4 mai 2012, le jugement rendu le 18 février 2010 par le tribunal départemental de Vâlcea, qui avait octroyé 30

000 RON au plaignant pour une détention d’environ cinq semaines.

15.

Concernant enfin le délai de prescription de l’action fondée sur l’article 504 § 3 du CPP, dans un arrêt définitif n

o

737 du 8 février 2012, la HCCJ a confirmé que l’article

506 §

2 du CPP devait s’interpréter dans le sens que le délai de 18 mois qu’il prévoyait commençait à courir à partir du prononcé de la décision des tribunaux annulant la décision ayant fondé le placement du plaignant en détention et remettant ce dernier en liberté.

16

.

En matière de responsabilité civile délictuelle, les articles 998-999 de l’ancien code civil (ACC), en vigueur jusqu’au 1

er

octobre 2011, sont reproduits dans l’arrêt

Csiki c. Roumanie

, (n

o

11273/05, § 55, 5

juillet

2011). Ces dispositions ont été remplacées et développées dans les articles 1349 à 1395 du code civil entré en vigueur à la date susmentionnée. Pour ce qui est de la jurisprudence interne pertinente concernant des actions fondées sur les articles 998-999 de l’ACC pour la réparation par l’État des préjudices subis pour des erreurs judiciaires alléguées survenues dans des procédures pénales, dans des arrêts définitifs n

o

6976 du 9 décembre 2004, n

o

422 du 17 janvier 2006 et n

o

3371 du 13 juin 2013, la HCCJ a jugé que les articles précités ne pouvaient constituer une base légale pour des actions visant à entraîner la responsabilité de l’État dans de tels cas, puisque le législateur a fixé le cadre d’une telle responsabilité par l’article 504 du CPP et l’article 52 de la Constitution. Les procédures précitées avaient été engagées par des plaignants qui, sans avoir été privés de liberté, alléguaient avoir subi des préjudices dans des procédures pénales à l’issue desquelles ils avaient été acquittés.

GRIEF

17.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été détenu illégalement du 23 janvier au 10 mars 2009, en l’absence d’une décision définitive de condamnation. L’effet combiné de la mise en exécution d’un jugement de condamnation frappé d’appel, du délai dans le jugement de sa contestation à l’exécution et du retard dans sa remise en liberté après le prononcé du jugement ayant accueilli sa contestation a eu pour effet, selon lui, sa privation illégale de liberté au cours de la période susmentionnée.

EN DROIT

18.

Le requérant se plaint essentiellement de l’illégalité de son placement en détention du 23 janvier au 10 mars 2009 sur la base d’un jugement qui n’était pas définitif. Il invoque à ce titre l’article 5 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

a)

s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent

;

(...)

»

A.

Les observations des parties

19.

Soulignant le rôle subsidiaire du système de la Convention, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant, renvoyant à cet égard notamment à l’action en responsabilité civile délictuelle fondée sur les articles 998-999 de l’ancien code civil (en vigueur jusqu’au 1

er

octobre 2011) et à l’action en réparation du préjudice subi du fait d’une privation illégale de liberté, action fondée sur les articles

504-505 du CPP. Le Gouvernement renvoie à des exemples de jurisprudence interne (paragraphe 12 ci-dessus et

Temeșan c. Roumanie

, n

o

36293/02, §§ 26-30, 10 juin 2008). Mettant en avant que le jugement définitif du 25 février 2009 du tribunal de première instance de Reșiƫa avait reconnu le caractère illégal de la détention en cause, le Gouvernement considère qu’il appartenait au requérant d’engager une action fondée notamment sur l’article 504 CPP, afin de permettre aux tribunaux internes d’examiner les faits, d’apprécier - compte tenu du jugement définitif précité – de la légalité de la détention et de réparer le préjudice allégué. Partant, le Gouvernement considère que la présente affaire est à rapprocher des affaires

Tomuleț c. Roumanie

((déc.) n

o

1558/05, 16

novembre 2010) et

Dragomir

, décision précitée, et à distinguer de l’affaire

Oprea,

précitée.

20.

Sans commenter sur l’exception soulevée par le Gouvernement, le requérant maintient qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention du fait de son placement en détention en exécution d’un jugement qui n’était pas définitif et du retard pris par les autorités dans la procédure en contestation à l’exécution, y compris postérieurement au prononcé du jugement du 25 février 2009 ayant ordonné sa remise en liberté.

B.

Appréciation de la Cour

21.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres,

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH 1999

‑

V).

22.

Il est primordial que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme. La Cour a la charge de surveiller le respect par les États contractants de leurs obligations au titre de la Convention. Elle ne peut et ne doit se substituer aux États contractants auxquels il incombe de veiller à ce que les droits et libertés fondamentaux consacrés par la Convention soient respectés et protégés au niveau interne. La règle de l’épuisement des voies de recours internes est donc une partie indispensable du fonctionnement de ce mécanisme de protection. Les États n’ont pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Les personnes désireuses de se prévaloir de la compétence de contrôle de la Cour en ce qui concerne les griefs dirigés contre un État ont donc l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays (voir,

mutatis mutandis

,

Akdivar et autres c.

Turquie

, 16 septembre 1996, § 65,

Recueil

1996

‑

IV et

Demopoulos et autres c.

Turquie

(déc.) [GC], n

os

46113/99 et autres, § 69, CEDH 2010 – ...).

23.

Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (

Mocanu et autres c.

Roumanie

[GC], n

os

10865/09, 45886/07 et 32431/08, § 222, CEDH 2014 (extraits)). La Cour souligne que le simple fait, non appuyé par des preuves pertinentes, de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec, ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (

Kunqurova v.

Azerbaijan

(dec.), n

o

5117/03, 23 juin 2005, et

Dragomir

, décision précitée).

24.

Dès lors qu’il existe au niveau national un recours permettant aux juridictions internes d’examiner, au moins en substance, le grief de violation d’un droit protégé par la Convention, c’est ce recours qui doit être exercé

; et c’est le grief tiré de la Convention qui doit avoir été exposé au niveau national pour que l’on puisse conclure à l’épuisement des «

recours effectifs

» (voir,

mutatis mutandis

,

Azinas c. Chypre

[GC], n

o

56679/00, §

38, CEDH 2004

‑

III).

25.

En ce qui concerne la charge de la preuve, il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits. Une fois cela démontré, c’est au requérant qu’il revient d’établir que le recours évoqué par le Gouvernement a en fait été employé ou bien que, pour une raison quelconque, il n’était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause, ou encore que certaines circonstances particulières dispensaient l’intéressé de l’exercer (

Akdivar et autres

, précité, § 68,

Demopoulos et autres

, décision précitée, § 69, et

McFarlane c. Irlande

[GC], n

o

31333/06, § 107, 10 septembre 2010).

26.

En l’espèce, la Cour observe que les parties ne contestent pas que l’accueil par le jugement définitif du 25

février 2009 du tribunal de première instance de Reșiƫa de la contestation à l’exécution introduite par le requérant en vertu de l’article 461 § 1 a) du CPP, qui sanctionnait le placement en détention sur la base d’un jugement non définitif, représente une reconnaissance du caractère illégal de la détention du requérant à partir du 23 janvier 2009.

27.

Il convient d’examiner à présent si le requérant disposait d’une voie de recours pour obtenir une réparation pour la détention illégale en question. Pour ce qui est de la première voie invoquée par le Gouvernement, à savoir l’action en responsabilité civile délictuelle fondée sur les articles 998

‑

999 de l’ancien code civil, la Cour considère, à la lumière de la jurisprudence pertinente (paragraphe 16 ci-dessus), que le Gouvernement n’a pas démontré le caractère effectif, en pratique, de cette voie de recours. S’agissant de l’autre voie de recours mentionnée, à savoir l’action en dédommagement pour détention illégale régie par les articles 504-506 du CPP, la Cour observe que l’article 504 prévoyait explicitement, parmi les hypothèses d’application, le cas d’une décision du tribunal ayant révoqué la détention qu’il avait jugée illégale et que le requérant n’a pas épuisé cette voie de recours, sans fournir des explications. Il est vrai que les exemples concrets de jurisprudence dont la Cour dispose et qui confirment en dernier ressort l’application de l’article 504 du CPP dans des affaires similaires à la présente datent plutôt du début de l’année 2012, alors que le délai de prescription – dans le cas du requérant – était échu depuis septembre 2010. Toutefois, il convient de noter que s’il y a un doute sur l’efficacité d’un recours interne, c’est là un point qui doit être soumis aux tribunaux (

Tomuleț

, décision précitée,

Roseiro Bento c. Portugal

(déc.), n

o

29288/02, 30 novembre 2004 et

Kirilov c. Bulgarie

(déc.), n

o

15158/02, 29 avril 2008). Dans la mesure où le requérant bénéficiait d’un jugement définitif du 25

février 2009 qui avait sanctionné son placement en détention contraire aux dispositions du CPP et aussi des dispositions de l’article 504 du CPP qui pouvaient raisonnablement se lire comme lui ouvrant le droit à obtenir des dédommagements, la Cour considère que l’intéressé aurait dû épuiser cette voie de recours avant de la saisir. Ceci d’autant plus qu’il y avait dès cette époque une tendance des tribunaux, constatée par la Cour elle-même, à interpréter l’article 504 du CPP, et même directement l’article 5 § 5 de la Convention, pour combler les lacunes du CPP en suivant ainsi la décision n

o

45/1998 de la Cour constitutionnelle (voir,

mutatis mutandis, Tomuleț

et

Dragomir

, décisions précitées,

et

Temeșan,

précité,

§§

26-30).

28.

Partant, la Cour accueille l’exception soulevée par le Gouvernement et décide de rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 26 février 2015.

Marialiena Tsirli

Josep Casadevall

Greffière adjointe

Président