CtEDO 11.06.2013 Auto

KETCHUM c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
11.06.2013
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KETCHUM c. ROUMANIE (CtEDO, 2013)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 15594/11 Thomas Lowell KETCHUM împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 iunie 2013 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Biersan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 februarie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul Thomas Lowell Ketchum este un cetățean american născut în 1957 și rezident în Statele Unite ale Americii. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Stoica Josan, avocată la București. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: în 2005, reclamantul a intrat pe teritoriul României. La 4 septembrie 2006, autoritățile române au emis un permis de ședere valabil pentru cinci ani. La 3 mai 2007, el s-a căsătorit cu un cetățean român. Cuplul s-a căsătorit la București, unde au creat o societate comercială cu profil agricol. Fiul minor al unei prime căsătorii a soției sale locuia cu ei. La 30 iulie 2007, reclamantul a fost eliberat, datorită căsătoriei sale cu un resortisant român, un card de rezident special ( card rezidența pentru membrii de familiar ), de asemenea, valabil pentru cinci ani. La 2 septembrie 2010, Parchetul aflat în apropierea tribunalului de apel din Plyguești l-a arestat pe reclamant pentru 24 de ore, din cauza unei cereri de extrădare din partea autorităților judiciare americane care îl căutau pentru fapte de posesie ilegală de arme și de posesie de documente de identitate și de cărți de credit falsificate. Reclamantul a riscat 15 ani de închisoare în cazul unei condamnări în Statele Unite ale Americii, printr-o decizie din 2 septembrie 2010, Tribunalul de apel din Plyguești (inclusiv tribunalul de apel din partea statului) și reclamantul aflat în detenție provizorie pentru o perioadă de 29 de zile în vederea extrădării sale. Printr-o decizie din 29 octombrie 2010, instanța de apel a dat dreptul la cererea de extrădare a reclamantului, considerând că condițiile legale au fost îndeplinite. Pe recursul reclamantului, Înalta Curte de Casație și Justiție ( Prin hotărârea din 8 noiembrie 2010, Tribunalul a respins decizia menționată anterior și a trimis cauza în fața instanței judecătorești, solicitându-i să ia în considerare cererea de azil formulată între timp de solicitant (punctul 9 de mai jos). Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte a prelungit reținerea provizorie a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile. Detenția provizorie a reclamantului a fost prelungită ulterior de instanța judecătorească la fiecare 30 de zile, așa cum impune Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Printr-o decizie definitivă din 25 februarie 2011, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins cererea de azil a reclamantului, pe motiv că nu îndeplinește condițiile impuse de Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. 10. Prin hotărârea din 28 februarie 2011, Înalta Curte a constatat că arestarea provizorie a recurentului în vederea extrădării sa a avut loc în aceeași zi, la ora 24, în temeiul Legii nr. 302/2004, care limita durata detenției la 180 de zile. 11. Printr-o decizie din 28 februarie 2011, instanța de apel a examinat din nou cererea de extrădare a reclamantului și a dat dreptul la aceasta, judecând condițiile legale îndeplinite în acest caz. Comisia a remarcat că cererea de azil formulată de solicitant a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă de justiție și a considerat că, prin introducerea de către solicitant a unei a doua cereri de azil, nu a avut niciun efect suspensiv asupra procedurii de extrădare. Instanța a emis un al doilea mandat de arestare împotriva reclamantului. 12. Prin hotărârea din 3 martie 2011, Înalta Curte a respins recursul reclamantului, considerând că al doilea mandat de arestare emis împotriva sa era legal.Înalta Curte a considerat că legea nr. 302/2004 distingea între două măsuri de detenție provizorie: o primă decizie în vederea extrădării și o a doua decizie în vederea predării persoanei menționate autorităților statului solicitant. Părțile relevante ale hotărârii sunt astfel formulate Din interpretarea dispozițiilor art. 45 § 3 și 6 din Legea nr. 302/2004 (...) que mai poate fi decisă reținerea provizorie a unei persoane în vederea extrădării, prin formarea de judecată sesizată a cererii de extrădare și pentru o perioadă de 180 de zile (în speță până la 28 februarie 2011) în vederea remiterii prin formarea de judecată care a examinat și a primit cererea de extrădare, în cazul în care se pronunță, prin hotărâre, asupra detenției persoanei extrădate în vederea predării acesteia. Prin urmare, reținerea provizorie în vederea predării persoanei extrădate este o măsură procedurală separată cu un regim diferit de cel pe care legiuitorul l-a prevăzut pentru detenție provizorie în vederea extrădării. Pentru această măsură [detenție provizorie în vederea predării] legiuitorul a prevăzut termene și condiții distincte. Această măsură începe atunci când cererea de extrădare este acceptată și se încheie dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente din statul solicitant în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predarea sa (...). 14. În cursul procedurilor de mai sus, reclamantul a fost asistat de avocați la alegerea sa sau de către instanțe, precum și de interpreți de limbă engleză. 15. La 25 martie 2011, reclamantul a fost predat autorităților americane. El nu a informat Curtea cu privire la desfășurarea procesului său în Statele Unite. Dreptul intern relevant 16. Dispozițiile relevante ale legii nr. 302/2004, în vigoare la data faptelor, au fost astfel formulate Art. 23 □ Persoanele scutite de extrădare Nu pot fi extrădate din România (...) b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România (...) Art. 39 art. 45 mai precis, detenția provizorie și sesizarea instanței (...). După identificarea persoanei care face obiectul cererii de extrădare, procurorul general competent sesizează imediat instanța judecătorească competentă pentru a se pronunța asupra detenției provizorii în vederea extrădării (arestare in vederea extremii) a persoanei care urmează să fie extrădată (personala extradabila) ) și continuarea procedurii judiciare referitoare la cererea de extrădare. Detenția provizorie în vederea extrădării este decisă și prelungită prin aceeași formare de judecată ca cea sesizată în fondul cererii de extrădare, prin hotărâre înainte de a spune drept, fără ca durata totală a detenției provizorii să poată depăși 180 de zile. După redactarea deciziei privind detenția, judecătorul emite un mandat de arestare în vederea extrădării. Se aplică dispozițiile Codului de procedură penală privind conținutul și executarea mandatului de arestare (...). În timpul examinării cererii de extrădare, instanța verifică periodic, la fiecare 30 de zile, necesitatea de a menține reținerea provizorie și poate decide, după caz, fie să mențină această măsură, fie să o înlocuiască cu obligația de a nu părăsi țara sau comuna (...). După primirea cererii de extrădare printr-o hotărâre judecătorească, Tribunalul decide, de asemenea, cu privire la arestarea persoanei extrădate în vederea predării (arestare in vederea predeii Măsura reținerii provizorii în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente din statul solicitant în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare (...). 10. Hotărârea înainte de a pronunța dreptul privind măsura de arestare provizorie în vederea extrădării, menținerii, înlocuirii sau sosirii la termen a acesteia poate face obiectul unui recurs separat, în termen de 24 de ore de la pronunțare (...). Art. 59 □ Termenele pentru predarea persoanei extrădate (...) 5. În cazul în care persoana extrădată nu este preluată [de către autoritățile statului solicitant] la data convenită, aceasta poate fi eliberată în termen de 15 zile de la data respectivă; acest termen nu poate fi prelungit decât o singură dată cu cel mult 15 zile. Invocând art. 5 alineatul (1) și art. 4 din convenție, reclamantul se plânge că arestarea sa provizorie în perioada 28 februarie - 25 martie 2011 era lipsită de temei juridic și se plânge, de asemenea, de lipsa controlului judiciar asupra acestei măsuri 18. Citând art. 6 alineatul (1) din Convenție, acesta se plânge că procedura de extrădare împotriva sa și denunță mai multe nereguli, printre care lipsa comunicării cererii de extrădare, deficiențele traducerii în limba engleză în timpul audierilor și atitudinea ostilă a judecătorilor. 19. Invocând art. 8 din Convenție, acesta a invocat o ingerință disproporționată în viața sa privată și de familie, din cauza extrădării sale în Statele Unite. februarie, 25 martie 2011, și se plânge de lipsa controlului judiciar asupra acestei măsuri. El invocă dispozițiile art. 5 alin. (1) și (4) din Convenție, astfel formulate Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) în cazul în care este vorba despre arestare sau detenție legală a unei persoane (...) împotriva căreia este în desfășurare o procedură de expulzare sau de extrădare (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 21. Curtea reamintește că, pentru a fi în conformitate cu Convenția, privarea de libertate trebuie să fie nu numai de una dintre excepțiile prevăzute la lit. (a) - (f) de la art. 5 În primul rând, Convenția se referă la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond ca procedură, dar solicită, în plus, respectarea oricărei privări de libertate în sensul articolului 5 care constă în protecția persoanelor împotrivarbitrarilor (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 50) Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 III și Djalti c. Bulgaria , nr. 31206/05, § 49, 12 martie 2013). art. 5 alineatul (1) impune ca detenția să aibă un temei juridic în dreptul intern, dar necesită, de asemenea, ca legislația națională care permite privarea de libertate să fie compatibilă cu preeminența dreptului, noțiunea inerentă tuturor articolelor Convenției. Această calitate presupune ca legislația națională să fie suficient de accesibilă și de precisă pentru a evita orice pericol derbitrar (Amur) , citată anterior, punctul 50 și Mathloom c. Grecia, n 48883/07, § 63, 24 aprilie 2012). 23. În speță, Curtea constată că reclamantul susține, din perspectiva articolului 5 alineatul (1) din Convenție, că detenția sa provizorie în perioada 28 februarie-25 martie 2011 nu avea un temei juridic în dreptul intern și, prin urmare, trebuie să verifice dacă legea internă conținea dispoziții care permiteau o astfel de privare de libertate și, în acest sens, să verifice calitatea acestei legi 24. Curtea ia notă de faptul că reclamantul a invocat aceste argumente în fața instanțelor naționale care, totuși, și-au judecat detenția legală și a indicat ca temei juridic pentru detenția sa dispozițiile Legii nr. 302/2004. Înalta Curte română, hotărând în ultimă instanță cu privire la recursul în recurs al reclamantului, a hotărât că această lege permite o detenție în vederea predării persoanei extrădate autorităților statului solicitant (punctul 13 de mai sus). Potrivit Înaltei Curți, legea conform căreia o astfel de măsură putea fi decisă de instanța în cauză fiind pronunțată cu privire la cererea de extrădare și era limitată la 30 de zile. 25. Curtea nu a primit nici un motiv pentru a contesta această interpretare, iar reclamantul, care a fost reprezentat de avocați pe tot parcursul procedurii, nu a făcut nici acest lucru. Prin urmare, detenția reclamantului în perioada 28 februarie - 25 martie 2011 avea într-adevăr un temei juridic în dreptul intern și legea care permitea îndeplinirea condițiilor de accesibilitate și previzibilitate impuse de jurisprudența în materie. 26. În plus, Curtea constată că, în speță, condițiile impuse de lege, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte, au fost îndeplinite, deoarece plasarea în detenție provizorie a reclamantului fusese decisă de instanța care a făcut obiectul cererii de extrădare și că măsura nu a depășit termenul de 30 de zile. 27. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului formulate în temeiul articolului 5 alineatul (4) din convenție și referitoare la lipsa controlului judiciar al detenției provizorii în vederea predării sale către autoritățile americane, Curtea ia notă de faptul că această măsură a fost pronunțată în primă instanță și că a fost ulterior confirmată de Înalta Curte care se pronunță asupra recursului reclamantului (punctele de mai sus). Prin urmare, Comisia constată că, în speță, a existat un control, de două grade de jurisdicție, al privării de libertate a reclamantului, în conformitate cu cerințele prevăzute la art. 5 alineatul (4) din convenție. 28. În consecință, aceste obiecțiuni sunt în mod evident nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din convenție. La art. 6 alineatul (1), acesta are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide fie contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) 30. Curtea amintește că o procedură de extrădare nu implică o contestare privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unui solicitant și nici n Pe de altă parte, reclamantul nu a putut fi supus unei denigrari flagrante în Statele Unite ale Americii (Einhorn c. Franța (dec.), nr. 71555/01, §§ 32-35, CEDH 2001-XI). În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul susține o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, contrar articolului 8 din convenție, care se citește astfel Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da . 33. Curtea consideră că decizia de a extrăda reclamantul către state Cu toate acestea, ea consideră că o astfel de interferență îndeplinește cerințele celui de-al doilea paragraf al acestui articol; a fost prevăzută de lege și are un scop legitim. 34. În plus, o astfel de măsură poate fi considerată necesară într-o societate democratică. Fără a pune la îndoială consecințele pe care le are la dispoziția reclamantului teritoriului român în care a stabilit în ultimii ani o viață privată și de familie, Curtea este de părere că autoritățile române nu au depășit marja de apreciere pe care o recunoaște jurisprudența în materie (Aronica c. Germania (dec.), nr 72032/01, 18 aprilie 2002).În plus, Curtea nu identifică în speță circumstanțe excepționale care prevalează dreptul la respectarea vieții private și de familie al reclamantului cu privire la scopul legitim urmărit de extrădarea sa (regele c. Regatul Unit (dec.), nr. 9742/07, § 29, 26 ianuarie 2010 și Shakurov c. Rusia , nr. 55822/10, §§ 196 și 202, 5 iunie 2012).L a extrădării reclamantului nu este, prin urmare, disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. 35. Prin urmare, rezultă că acest spătar este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă