ANDREIESCU c. ROUMANIE

ANDREIESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2013)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere n 10656/05 Luiza ANREIESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 aprilie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 martie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, având în vedere deportarea dlui Corneliu Biersan, judecător ales în temeiul României (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele camerei l-a numit pe Kristina Pardalos ca judecător ad hoc (art. 26 alineatul (1)). 4 din Convenție și art. 29 1 din regulament), După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața recurentei, dl Luiza Andreiscu, este un cetățean român născut în 1959 și rezident la București. Guvernul român (atmosfera) a fost reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta este avocată la București. La intervenia recurentei în calitatea sa de avocată M.C. și P.I. erau foștii proprietari ai unei clădiri pe care statul o posedase în timpul regimului comunist. La statul a vândut imobilul soților B. În 2004, reclamanta l-a reprezentat pe M.C. și P.I. într-o acțiune împotriva soților B. în anulare a contractului de vânzare încheiat între stat și aceștia din urmă și care se referă la proprietatea în cauză. Din dosar reiese că printr-o hotărâre nedefinitivă pronunțată la o dată nespecificată, acțiunea clienților recurentei a fost respinsă. Aceștia din urmă ar fi formulat o cerere de revizuire împotriva acestei hotărâri. În cadrul procedurii de revizuire, calea de atac extraordinară, în cadrul tribunalului de primă instanță din București, la data de 21 aprilie 2004, tribunalul de primă instanță din București (inclusiv tribunalul de primă instanță) La 19 mai 2004, tribunalul le-a solicitat clienților reclamantei să depună la dosar copii ale traducerilor certificate ale documentelor necesare pentru citatul corect al soților B. În ședința din 19 mai 2004, tribunalul de primă instanță a solicitat părților să depună concluzii cu privire la excepia de supremaie a cererii de revizuire. Recurenta a solicitat respingerea excepiei. Din partea introductivă a hotărârii înainte de a pronuna dreptul la această audiere că clienii reclamantei, prin intermediul acesteia din urmă, au solicitat amânarea cauzei pentru a depune la dosar copii legalizate ale acțiunii introductive [de revizuire] pe motiv că nu au fost în posesia documentelor originale pentru a putea efectua legalizarea copiilor. Tribunalul de Primă Instanță a menționat în cadrul procedurii de judecată pe care o urma să suspende examinarea cererii de revizuire, pe motiv că fondul cauzei nu a făcut obiectul unei hotărâri definitive. 10. Clienții recurentei au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 10 septembrie 2004. Iunie 2006, Tribunalul de Primă Instanță de la București a constatat că cererea de revizuire era expirată, din cauza inactivitatei părților. § 2 al. b din CPC (punctul 16 de mai jos), Tribunalul de Primă Instanță care se află în formațiune de judecător unic, compus din judecătorul U.P., a condamnat recurenta la plata unei amenzi judiciare de 5 000 000 de lei românești vechi, pe motiv că documentele solicitate de instanța judecătorească nu fuseseră depuse la dosar. 12. La 4 iunie 2004, această hotărâre a fost comunicată prin afișare pe poarta apartamentului M.C.R. în care recurenta avea sediul profesional. Recurenta a declarat că nu a primit comunicarea hotărârii la acea dată, ci pe care a introdus, în dosarul cauzei, hotărârea înainte de a pronunța dreptul din 19 aprilie 2004 prin care a condamnat-o la plata în instanță a unui termen limită de 10 septembrie 2004 (punctul 10 de mai sus). Cererea de revizuire a actului judiciar 13. La 14 septembrie 2004, pe baza dispozițiilor articolului 108 din CPC, recurenta a formulat o cerere de revizuire a Ö Õ ï instanței judiciare. 2004 a susținut punctul de vedere al clienților săi care considerau nejustificată cererea de a traduce și de a legaliza toate documentele depuse la dosar. Comisia a remarcat că hotărârea anterioară a afirmat în mod eronat că a solicitat un termen limită pentru efectuarea traducerilor solicitate la dosar, din cauza faptului că nu avea originalele documentelor, clienții săi neprezentând o astfel de intenție. Aceasta susținea, de asemenea, că instanța nu a discutat în ședința publică cu privire la aplicarea sancțiunii, în timp ce aceasta a avut posibilitatea de a face acest lucru. În octombrie 2004, recurenta și-a completat cererea, prezentând dovezi care să demonstreze că cererea de traducere a judecătorului U.P. nu a fost justificată. De asemenea, aceasta sesizează instanța cu privire la o cerere de recuzare a judecătorului U.P., susținând că, în temeiul dispozițiilor legale aplicabile în acest domeniu, cererea sa de reexaminare trebuia să fie pronunțată de aceeași instanță care o aplicase. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 12 octombrie 2004 pronunțată în camera Consiliului, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea de recuzare. Prin hotărârea din 8 decembrie 2004 pronunțată în camera Consiliului, Tribunalul de Primă Instanță din București, care se afla în formațiune de judecător unic, compusă din judecătorul U.P., a respins cererea de reexaminare fără motivare. Dreptul intern relevant 16. Articolele relevante din Codul de procedură civilă ( Dacă legea nu dispune altfel, instanța, în conformitate cu dispozițiile acestui capitol, sancționează astfel următoarele fapte comise în timpul procesului: (...) (2) o amendă judiciară de la 300.000 la 5 000 000 lei: (...) (b) absența avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea sau nerespectarea de către aceștia a obligațiilor stabilite de lege sau de instanță, în cazul în care, din acest motiv, procesul a fost amânat; (...) Art. 108 Împotriva hotărârii înainte de a pronunța dreptul prevăzut la art. 108 , persoana condamnată la plata în termen de [...] poate face o cerere de reexaminare, solicitând instanței, în mod motivat, să revină asupra celui în cauză sau să-și diminueze pierderea. Cererea trebuie făcută în termen de 15 zile, de la data la care a fost luată măsura sau, dacă este cazul, de la data comunicării hotărârii înainte de a pronunța dreptul. Cererea se soluționează printr-o hotărâre înainte de a se pronunța drept irevocabil, pronunțată în camera consiliului, de către instanța care a aplicat. art. 155 Atunci când constată că desfășurarea normală a unui proces este împiedicată din vina părții solicitante, pe motiv că aceasta nu a îndeplinit obligațiile impuse de lege sau stabilite (...) în cursul instanței, instanța poate suspenda acțiunea, indicând într-o instanță înainte de a pronunța dreptul obligațiile care nu au fost respectate (...). 17. În conformitate cu art. 28 din CPC în vigoare la data faptelor, persoana interesată putea solicita instanței să corecteze eventualele erori materiale sau omisiuni ale conținutului unei hotărâri judecătorești, inclusiv cele legate de afirmațiile părților în fața instanței. GRIFS 18. Invocând art. 10 din Convenție, recurenta invocă un obstacol în calea dreptului său la libertatea de exprimare, pe motiv că a fost condamnată la plata unei amenzi judiciare pentru susținerea în fața instanței de primă instanță din București a intereselor clienților săi, în special refuzul lor de a plăti traduceri la dosar, o atitudine contrară opiniei judecătorului U.P. 19. Invocând art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 10 din Convenție, Comisia se plânge că nu a beneficiat de o acțiune efectivă la nivel național, în măsura în care aceeași instanță a aplicat dreptul judiciar și a redactat cererea de reexaminare 20. Pe lângă art. 6 alineatul (1) din Convenție, Comisia se plânge că procedura de reexaminare nu a fost echitabilă, pe motiv că instanța de primă instanță nu a supus dezbaterii părților, în ședință publică, necesitatea de a-i impune o amendă și că același judecător a aplicat o amendă și a încheiat cererea de reexaminare. În cele din urmă, menționând art. 14 din Convenție, Comisia consideră că a fost supusă unui tratament discriminatoriu, pe motiv că aceasta a fost reprezentată în fața instanțelor naționale a clienților care fuseseră deposedați de clădirea lor în timpul regimului comunist. Guvernul consideră că cererea este tardivă pentru nerespectarea termenului de șase luni. În această privință, Tribunalul susține că cererea de reexaminare a Ö culpei judiciare nu constituie o cale de atac efectivă pentru a epuiza și că, prin urmare, decizia internă definitivă este reprezentată în speță prin hotărârea din 19 mai 2004 a Tribunalului de Primă Instanță din București care a adresat reclamantei. 23. recurenta Õ se opune acestei tezei. 24. Curtea nu consideră necesară examinarea acestei excepții a guvernului, deoarece consideră că cererea este inadmisibilă din motivele prezentate mai jos. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 10 din Convenția 25. Recurenta a invocat un obstacol în calea dreptului său la libertatea de exprimare, pe motiv că a fost condamnată la plata unei amenzi judiciare pentru susținerea în fața instanței de primă instanță din București a intereselor clienților săi, care au fost contrare dispozițiilor judecătorului U.P. Art. 10 din Convenție este astfel formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. 26. Guvernul consideră că art. 10 din Convenție nu se aplică faptelor din speță și că reclamanta nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne. 27. În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 10 din convenție, reiese că, în prezenta cauză, recurenta nu a fost sancționată pentru că și-a exprimat opinia în fața instanței, ci pentru că nu și-a respectat obligațiile procedurale, al căror cadru este stabilit prin Codul de procedură civilă. El adaugă că reclamanta nu a invocat în fața instanțelor naționale faptul că, cu ocazia ședinței din 19 mai 2004, libertatea sa de exprimare ar fi fost necunoscută, astfel încât ar fi fost împiedicată să-și prezinte opiniile în calitate de avocat. 28. recurenta contestă afirmațiile guvernului. Aceasta explică faptul că a fost sancționată pentru susținerea în fața instanței a poziției clienților săi în procedură, și anume refuzul lor de a depune la dosar documentele solicitate de instanță. Aceasta arată că aceasta a fost sancționată pentru că a indicat instanței U.P. că a făcut o greșeală și că amenda reflectă răzbunarea acesteia din urmă 29. Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale înălțării fiecăruia. Sub rezerva alin. (2) din art. 10, aceasta nu este valabilă numai pentru: informații mai bune sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care se ciocnesc, șochează sau îngrijorează: astfel doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există nici o societate democratică (a se vedea, printre multe altele, Cornelia Popa c. România, 17437/03, § 26, 29 martie 2011). În cazul în care avocații își apără clienții în fața instanțelor, avocații beneficiază de garanții privind libertatea de exprimare ( Nikula Finlanda, n 31611/96, § 30, CEDH 2002 II și Kyprianou Cipru [GC], n 73797/01, § 166, CEDH 2005 XIII). 30. În speță, recurenta și-a primit amenda judiciară pe motiv că clienții săi nu au depus copii certificate în conformitate cu dosarul, astfel cum le-a solicitat Tribunalul de Primă Instanță și că a solicitat o amânare a cauzei pentru a se conforma acestei obligații. mai 2004 în cadrul acțiunii în revizie (punctul 8 și 11 de mai sus). Astfel, sancțiunea aplicată recurentei se referea exclusiv la nerespectarea obligațiilor procedurale și nu la faptul că a exprimat idei sau opinii personale (a se vedea, a contrao Kyprianou, menționat anterior, și Nikula, menționat anterior). 31. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Pe de altă parte, art. 13 din Convenția combinată cu art. 10 din Convenția 32. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de ceea ce nu a beneficiat la nivel intern de o acțiune efectivă pentru a contesta punerea în aplicare a legislației judiciare. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unui tribunal național, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea drepturilor și libertăților Convenției, astfel cum pot fi recunoscute. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință impunerea unei acțiuni interne prin care să se poată examina conținutul unui (Kaya c. Turcia, 19 februarie 1998, § 106, Rec., 1998, p. I. Având în vedere concluziile la care a ajuns Curtea cu privire la spătarul articolului 10 din Convenție, aceasta consideră că spătarul întemeiat pe art. 13 din Convenție este, de asemenea, vădit nefondat. În consecință, trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Recurenta se plânge de ceea ce nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul cererii de reexaminare, cu încălcarea articolului 6 din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 36. Guvernul consideră că art. 6 din Convenția nu se aplică în speță. Deși reclamanta poate invoca un drept de natură patrimonială, guvernul consideră că art. 6 menționat anterior nu poate fi aplicat în domeniul său civil. De asemenea, el observă că nu este aplicabil nici procedurii în cauză în domeniul său penal. Acesta subliniază faptul că, în dreptul intern, aplicarea unei amenzi judiciare prevăzute la art. 108 alineatul (2) litera (b) din CPC nu intră sub incidența dreptului penal și că sancțiunea aplicată unei sume mici nu a cauzat un prejudiciu important recurentei. 37. Recurenta consideră că art. 6 din Convenție se aplică în speță. 38. Curtea apreciază că, în speță, în dreptul statului membru în cauză, Tribunalul prezintă caracterul unei sancțiuni judiciare care nu aduce atingere hotărârii judecătorești mai degrabă decât unei hotărâri judecătorești sau unei obligații cu caracter civil (L În acest caz, actele au fost sancționate printr-o amendă judiciară prin art. 108. 2 (b) CPC. Cu toate acestea, acest lucru nu este decisiv în sensul aplicabilității articolului 6 din Convenție, informațiile furnizate de dreptul intern (n) având o valoare relativă (Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984, § 52, seria A n 73). 40. În ceea ce privește natura infracțiunii, se pare că dispoziția a cărei încălcare a fost reproșată recurentei viza asigurarea bunei desfășurări a procesului și, prin urmare, buna administrare a justiției. Sancționarea neîndeplinirii unei astfel de obligații nu poate constitui o măsură punitivă în general pentru toți cetățenii. Într-adevăr, în conformitate cu formularea articolului 108 § 2 litera (b) din CPC, aceasta nu se referea decât la un anumit grup de persoane, și anume avocați și reprezentanți ai părților în procedură. Cu siguranță, în fapt, partea în cauză viza în principal sancționarea pentru împiedicarea reiterării faptelor reproșate. Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că astfel de standarde și sancțiuni derivă din putere, inerent oricărei jurisdicții, de a asigura desfășurarea corectă și disciplinată a procedurilor pe care le deține. Măsurile ordonate în acest fel de către instanțe se apropie mai mult de exercitarea prerogativelor disciplinare decât de impunerea unei pedepse a șefului de gladiatură (Putz Austria) , 22 februarie 1996, § 33, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 41. În ceea ce privește severitatea sancțiunii mai mici decât ar putea fi aplicată reclamantei (Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], nr. 39665/95 și 408/98, § 120, CEDH 2003-X), Curtea constată că nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea, a inverso Anghel c. România , n 28183/03, § 52, 4 octombrie 2007) și că nu a fost înscrisă în cazierul judiciar. În plus, deși reclamantei i s-a impus suma maximă de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (cc.), nr. 43862/98, CEDO 2001-I. Pe de altă parte, reclamanta nu a susținut că suma de la Ö Õ Õ a adus atingere mijloacelor sale economice. 42. În concluzie, toate aceste elemente nu se dovedesc a fi suficient de importante pentru a permite calificarea ca sancțiune penală, în sensul art. 6 din Convenție, a măsurii pe care reclamanta a făcut-o. Prin urmare, această dispoziție nu găsește de ce să se aplice în aspectul său penal. 43. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. Citând art. 14 din Convenție, recurenta consideră că a fost supusă unui tratament discriminatoriu, pe motiv că aceasta a reprezentat în fața instanțelor naționale clienții care fuseseră deposedați de clădirea lor în timpul regimului comunist. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

10656/05

Luiza ANDREIESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 9 avril 2013 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Alvina Gyulumyan,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 mars 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Vu le déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du règlement), le président de la chambre a désigné M

me

Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge

ad hoc

(article 26 §

4 de la Convention et article 29

§

1 du règlement),

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Luiza Andreiescu, est une ressortissante roumaine née en 1959 et résidant à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Razvan-Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

La requérante est avocate à Bucarest.

1.

L’intervention de la requérante en sa qualité d’avocate

5.

M.C. et P.I. étaient les anciens propriétaires d’un immeuble dont l’État avait pris possession pendant le régime communiste. L’État vendit l’immeuble aux époux B.

6.

En 2004, la requérante représenta M.C. et P.I. dans une action contre les époux B. en annulation du contrat de vente conclu entre l’État et ces derniers et portant sur l’immeuble en question. Il ressort du dossier que par un jugement non-définitif rendu à une date non précisée, l’action des clients de la requérante fut rejetée. Ces derniers auraient formé une demande de révision contre ce jugement.

7.

Dans le cadre de la procédure de révision, voie extraordinaire de recours, lors de l’audience du 21 avril 2004, le tribunal de première instance de Bucarest («

le tribunal de première instance

»), siégeant en formation de juge unique, composée de la juge U.P., constata que les époux B. avaient la nationalité allemande et habitaient en Allemagne. Le tribunal ajourna l’audience au 19 mai 2004 et demanda aux clients de la requérante de verser au dossier pour cette date des copies des traductions certifiées conformes des documents nécessaires pour la citation correcte des époux B.

8

.

Lors de l’audience du 19 mai 2004, le tribunal de première instance demanda aux parties de déposer des conclusions sur l’exception de prématurité de la demande de révision. La requérante demanda le rejet de l’exception. Il ressort de la partie introductive du jugement avant dire droit dressé à l’occasion de cette audience que les clients de la requérante, par l’intermédiaire de cette dernière, «

demandèrent l’ajournement de l’affaire afin de verser au dossier des copies certifiées conformes de l’action introductive [de révision] au motif qu’ils n’étaient pas en possession des documents originaux pour pouvoir procéder à la légalisation des copies.

» Le tribunal de première instance sursit alors à statuer en se référant aux articles 155

1

et 108

1

du code de procédure civile («

CPC

»).

9.

Le tribunal de première instance nota dans le dispositif du jugement qu’il allait surseoir à l’examen de la demande de révision, au motif que le fond de l’affaire n’avait pas fait l’objet d’un arrêt définitif.

10.

Les clients de la requérante formèrent un recours contre ce jugement qui fut rejeté par un arrêt définitif du 10 septembre 2004. Par un jugement du 21

juin 2006, le tribunal de première instance de Bucarest constata que la demande de révision était périmée, en raison de l’inactivité des parties.

2.

L’application d’une amende judiciaire à la requérante

11

.

Toujours le 19 mai 2004, par un jugement rendu en chambre de conseil, se fondant sur l’article 108

1

000

000 lei roumains anciens, au motif que les documents sollicités par le tribunal n’avaient pas été versés au dossier.

12.

Le 4 juin 2004, ce jugement fut communiqué par affichage sur la porte de l’appartement de M.C.R. où la requérante avait son siège professionnel. La requérante dit ne pas avoir reçu communication du jugement à cette date, mais qu’elle découvrit, dans le dossier de l’affaire, le jugement avant dire droit du 19

avril 2004 la condamnant au paiement de l’amende judiciaire, lors de l’audience du 10 septembre 2004 (paragraphe

10 ci-dessus).

3.

La demande de réexamen de l’amende judiciaire

13.

Le 14 septembre 2004, se fondant sur les dispositions de l’article

108

5

du CPC, la requérante forma une demande de réexamen de l’amende judiciaire. Elle faisait valoir que lors de l’audience du 19

avril

2004, elle avait soutenu le point de vue de ses clients qui estimaient injustifiée la demande de traduire et de légaliser tous les documents versés au dossier. Elle nota que le jugement avant dire droit avait mentionné à tort le fait qu’elle avait demandé un délai pour verser les traductions sollicitées au dossier, faute d’avoir les originaux des documents, ses clients n’ayant pas manifesté une telle intention. Elle faisait également valoir que le tribunal n’avait pas débattu en séance publique de l’application de la sanction, alors qu’il avait eu la possibilité de le faire. La requérante entendait étayer sa demande de réexamen sur la déclaration de son client P.I. qui confirmait ses dires.

14.

Le 1

er

octobre 2004, la requérante compléta sa demande, en présentant des éléments pour prouver que la demande de traduction de la juge U.P. n’était pas justifiée. Elle saisit également le tribunal d’une demande de récusation de la juge U.P., en faisant valoir qu’en vertu des dispositions légales applicables en la matière, sa demande de réexamen devait être tranchée par le même tribunal qui l’avait appliquée. Par un jugement avant dire droit du 12 octobre 2004 rendu en chambre du conseil, le tribunal de première instance rejeta la demande de récusation.

15.

Par un jugement avant dire droit du 8 décembre 2004 rendu en chambre du conseil, le tribunal de première instance de Bucarest, siégeant en formation de juge unique, composée de la juge U.P., rejeta la demande de réexamen sans motivation.

B.

Le droit interne pertinent

16.

Les articles pertinents du code de procédure civile («

CPC

») en vigueur à l’époque des faits se lisaient ainsi

:

Article 108

1

«

Si la loi ne dispose pas autrement, le tribunal, en vertu des dispositions de ce chapitre, sanctionne ainsi les faits suivants commis lors du procès

: (...)

000

000 lei

: (...)

b) l’absence de l’avocat, du représentant ou de celui qui assiste la partie, ou le non-respect par ceux-ci des obligations établies par la loi ou par le tribunal, lorsque à cause de ce fait le procès a été ajourné

; (...)

»

Article 108

5

«

Contre le jugement avant dire droit prévu à l’article 108

4

, la personne condamnée au versement de l’amende (...) peut faire une demande de réexamen, en demandant au tribunal, de manière motivée, de revenir sur l’amende ou d’ordonner sa diminution.

La demande doit être faite dans un délai de quinze jours, à partir de la date où la mesure a été prise, ou, le cas échéant, à partir de la communication du jugement avant dire droit.

La demande est tranchée par un jugement avant dire droit irrévocable, rendu en chambre du conseil, par le tribunal qui a appliqué l’amende.

»

Article 155

1

«

Lorsqu’elle constate que le déroulement normal d’un procès est empêché par la faute de la partie demanderesse, au motif qu’elle n’a pas rempli les obligations requises par la loi ou établies (...) au cours du jugement, le tribunal peut surseoir à statuer, en indiquant dans un jugement avant dire droit les obligations qui n’ont pas été respectées (...).

»

17.

Selon l’article 281 du CPC en vigueur à l’époque des faits, il était loisible à la personne intéressée de demander au tribunal la rectification des éventuelles erreurs matérielles ou des omissions du contenu d’un jugement, y compris celles liées aux affirmations des parties faites devant le tribunal.

GRIEFS

18.

Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante allègue une entrave à son droit à la liberté d’expression, au motif qu’elle a été condamnée au paiement d’une amende judiciaire pour avoir soutenu devant le tribunal de première instance de Bucarest les intérêts de ses clients, et plus particulièrement leur refus de verser des traductions au dossier, attitude qui était contraire à l’opinion de la juge U.P.

19.

Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 10 de la Convention, elle se plaint de ce qu’elle n’a pas bénéficié d’un recours effectif au niveau national dans la mesure où la même juge a appliqué l’amende judiciaire et a tranché la demande de réexamen.

20.

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, elle se plaint de ce que la procédure en réexamen n’a pas été équitable, au motif que le tribunal de première instance n’a pas soumis au débat des parties, en séance publique, la nécessité de lui infliger une amende et que la même juge a appliqué l’amende et a tranché la demande de réexamen.

21.

Citant enfin l’article 14 de la Convention, elle estime avoir subi un traitement discriminatoire, au motif qu’elle représentait devant les juridictions nationales des clients qui avaient été dépossédés de leur immeuble pendant le régime communiste.

EN DROIT

A.

Sur l’exception du Gouvernement tiré du non-respect du délai de six mois

22.

Le Gouvernement estime que la requête est tardive pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il fait valoir que la demande de réexamen de l’amende judiciaire ne constitue pas un recours effectif à épuiser et que dès lors, la décision interne définitive est représentée en l’espèce par le jugement avant dire droit du 19 mai 2004 du tribunal de première instance de Bucarest infligeant l’amende à la requérante.

23.

La requérante s’oppose à cette thèse.

24.

La Cour ne juge pas nécessaire d’examiner cette exception du Gouvernement car elle estime que la requête est irrecevable pour les raisons présentées ci-dessous.

B.

Sur le grief tiré de l’article 10 de la Convention

25.

La requérante allègue une entrave à son droit à la liberté d’expression, au motif qu’elle a été condamnée au paiement d’une amende judiciaire pour avoir soutenu devant le tribunal de première instance de Bucarest les intérêts de ses clients, qui étaient contraires à l’opinion de la juge U.P. L’article 10 de la Convention est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

26.

Le Gouvernement estime que l’article 10 de la Convention n’est pas applicable aux faits de l’espèce et que la requérante n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes.

27.

Pour ce qui est de l’applicabilité de l’article 10 de la Convention, il relève que dans la présente affaire, la requérante n’a pas été sanctionnée pour avoir exprimé son opinion devant le tribunal, mais pour ne pas avoir respecté des obligations procédurales, dont le cadre est fixé par le code de procédure civile. Il ajoute que la requérante n’a pas soulevé devant les tribunaux nationaux le fait que, à l’occasion de l’audience du 19 mai 2004, sa liberté d’expression aurait été méconnue, de sorte qu’elle aurait été empêchée de présenter ses opinions en qualité d’avocat.

28.

La requérante conteste les allégations du Gouvernement. Elle explique qu’elle a été sanctionnée pour avoir soutenu devant le tribunal la position de ses clients dans la procédure, à savoir leur refus de verser au dossier les documents sollicités par le tribunal. Elle relève qu’elle a été sanctionnée pour avoir indiqué à la juge U.P. qu’elle avait fait une erreur et que l’amende reflète la vengeance de cette dernière.

29.

La Cour rappelle que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article

10, elle vaut non seulement pour les «

informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent,

choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique » (voir, parmi beaucoup d’autres,

Cornelia Popa c. Roumanie

, n

o

17437/03, § 26, 29 mars 2011). Lorsqu’ils défendent leurs clients devant les tribunaux, les avocats bénéficient des garanties de la liberté d’expression (

Nikula

c.

Finlande

, n

o

31611/96, § 30, CEDH 2002

‑

II et

Kyprianou

c.

Chypre

[GC], n

o

73797/01, § 166, CEDH 2005

‑

XIII).

30.

En l’espèce, la requérante s’est vu infliger une amende judiciaire au motif que ses clients n’avaient pas déposé des copies certifiées conformes au dossier, comme le tribunal de première instance le leur avait demandé et qu’elle avait sollicité un ajournement de l’affaire pour se conformer à cette obligation. C’est ce qui ressort du jugement avant dire droit prononcé le 19

mai 2004 dans le cadre de l’action en révision (paragraphe 8 et 11 ci­dessus). Ainsi, la sanction infligée à la requérante avait trait exclusivement au non-respect des obligations procédurales et non au fait qu’elle ait exprimé des idées ou opinions personnelles (voir,

a contrario

,

Kyprianou,

précité, et

Nikula,

précité).

31.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

C.

Sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 10 de la Convention

32.

Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ce qu’elle n’a pas bénéficié au niveau interne d’un recours effectif pour contester l’application de l’amende judiciaire. L’article 13 de la Convention est ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

33.

Le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 13 de la Convention en l’espèce.

34.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d’un «

grief défendable

» fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (

Kaya c. Turquie

, 19

février 1998, § 106,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

I). Compte tenu des conclusions auxquelles la Cour est parvenu quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention, elle estime que le grief tiré de l’article 13 de la Convention est également manifestement mal fondé. Il s’ensuit qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

D.

Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention

35.

La requérante se plaint de ce qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable dans le cadre de la demande de réexamen, en violation de l’article

6 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

36.

Le Gouvernement considère que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce. Bien que la requérante puisse invoquer un droit de nature patrimoniale, le Gouvernement considère que l’article 6 précité ne peut pas être appliqué dans sa branche civile. Il note également qu’il n’est pas non plus applicable à la procédure en cause dans sa branche pénale. Il met en exergue le fait qu’en droit interne l’application d’une amende judiciaire prévue par l’article 108

1

37.

La requérante estime que l’article 6 de la Convention est applicable en l’espèce.

38.

La Cour estime qu’en l’espèce l’amende judiciaire infligée à la requérante présente le caractère d’une sanction procédurale qui n’emporte pas détermination «

d’un droit ou obligation de caractère civil

» (

L’Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus c. France

(déc.), n

o

45053/98, 29 février 2000 et

Schreiber et Boetsch c. France

(déc.), 58751/00, 11 décembre 2003).

39.

S’agissant ensuite de l’applicabilité de l’article 6 § 1 à la procédure litigieuse sous son volet pénal, force est de constater que le droit interne ne qualifie pas de «pénaux » les faits qui ont valu une amende à la requérante. En l’espèce, les actes étaient sanctionnés par une amende judiciaire par l’article 108

1

§

2 b) du CPC. Cela n’est toutefois pas décisif aux fins de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention, les indications que fournit le droit interne n’ayant qu’une valeur relative (

Öztürk c. Allemagne

, 21

février

1984, § 52, série A n

o

73).

40.

Quant à la nature de l’infraction, il apparaît que la disposition dont la violation a été reprochée à la requérante visait à assurer le bon déroulement du procès et donc la bonne administration de la justice. La sanction du manquement à une telle obligation ne saurait constituer une mesure punitive s’appliquant de manière générale à tous les citoyens. En effet, selon le libellé de l’article 108

1

Putz

c.

Autriche

, 22 février 1996, § 33,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

I)

41.

Pour ce qui est de la sévérité de la sanction « susceptible d’être infligée » à la requérante (

Ezeh et Connors c. Royaume-Uni

[GC], n

os

39665/98 et 40086/98, § 120, CEDH 2003-X), la Cour constate que l’amende en question ne pouvait pas être remplacée par une peine privative de liberté en cas de non-paiement (voir,

a contrario

,

Anghel c. Roumanie

, n

o

28183/03, § 52, 4 octobre 2007) et qu’elle n’était pas inscrite au casier judiciaire. En outre, bien que la requérante se soit vu infliger le montant maximale de l’amende prévu par le code de procédure civile, à savoir la somme de 5

000

000 ROL, son montant restait modéré (voir,

mutatis mutandis

,

Inocêntion c. Portugal

(déc.), no 43862/98, CEDH 2001-I). Par ailleurs, la requérante n’a pas allégué que le montant de l’amende avait porté atteinte à ses moyens économiques.

42.

En conclusion, l’ensemble de ces éléments ne se révèle pas assez important pour autoriser la qualification de sanction « pénale », au sens de l’article 6 de la Convention, de la mesure dont la requérante a fait l’objet. Cette disposition ne trouve donc pas à s’appliquer dans son aspect pénal.

43.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

E.

Sur le grief tiré de l’article 14 de la Convention

44.

Citant l’article 14 de la Convention, la requérante estime avoir subi un traitement discriminatoire, au motif qu’elle représentait devant les juridictions nationales des clients qui avaient été dépossédés de leur immeuble pendant le régime communiste. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président