Negreanu împotriva României

Reclamantul, d. Vlad Gheorghe Negreanu, este cetățean român născut în 1927 și domiciliat la München.

Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, d-na I. Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 9 decembrie 1997, reclamantul a cerut comisiei locale responsabile cu aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul funciar («comisia locală») reconstitutia dreptului să propriețate asupra unui teren de 50 hectare care fusese proprietatea surorii sale, din care era moștenitor. A susținut că acest teren fusese expropiat familiei sale în perioada regimului comunist anterior printr-un decret nr. 83/1949 și a depus în sprijin cererilor sale extrase din arhive, certificate de stare civilă, precum și declarații de patru martori care locuiau în satul unde se afla terenul în cauză și care confirmaseră că atât el, cât și sora sa, între timp decedată, fuseseră fiecare proprietari, la data exproprierii, unui teren de 50 hectare. A susținut că legea nr. 18/1991 autoriza persoanele care introduc o cerere de reconstituire a dreptului lor de proprietate să dovedească temeinicia acesteia prin intermediul martorilor, în absența documentelor oficiale concludente.

Printr-o scrisoare din 29 iunie 2001, comisia locală l-a informat pe reclamant că cererea sa de reconstituire fusese respinsă de ea și apoi de comisia departamentală Mehedinți, motivul fiind că, în registrele primăriei Punghina, sora sa nu figura ca proprietară de terenuri.

Pe 3 august 2001, reclamantul a contestat la tribunalul de primă instanță Vânju Mare refuzul autorităților responsabile cu aplicarea legii nr. 18/1991. A susținut că martoriile depuse în dosar atestau că sora sa, din care era moștenitor, avusese într-adevăr un teren, contrar afirmațiilor comisiei locale.

Prin sentință din 22 octombrie 2001, tribunalul transmis contestația reclamantului comisiei departamentale a fondului funciar Mehedinți pentru a examina temeinicia deciziei comisiei locale, în baza articolului 51 din legea nr. 18/1991.

Prin decizie din 28 martie 2002, comisia departamentală a fondului funciar respins contestația reclamantului. A transmis decizia sa tribunalului de primă instanță Vânju Mare, care reinscrisă examinarea contestației reclamantului din 3 august 2001 pe rol.

Prin sentință din 18 noiembrie 2002, dată la sfârșitul unei ședințe publice la care reclamantul fusese reprezentat de avocat, tribunalul respins contestația și confirmă legalitatea și temeinicia deciziei din 28 martie 2002 a comisiei departamentale. A notat că interesat nu stabilise prin nici un mijloc de probă că sora sa deținea în proprietate, la data exproprierii, un teren din care reclamantul putea cere restituirea în calitate de moștenitor. A notat de asemenea că rezulta precis din răspunsul furnizat de primăria Punghina că, în registrele sale, sora reclamantului nu figura ca fosta proprietară a unui teren care putea fi obiectul unei măsuri de restituire în baza legii nr. 18/1991.

Tribunalul a indicat în dispozitivul acestei sentințe că era susceptibilă de a fi atacată prin cale de «apel».

Pe baza acestei indicații, reclamantul a depus «apel», motivând că sentința prezentase incorect faptele care rezultau din documente depuse în dosar și se bazase exclusiv pe informațiile furnizate de primăria Punghina pentru a respinge contestația sa, ignorând alte elemente de probă depuse în dosar, inclusiv declarații a patru martori care cunoșteau sora sa și atestau că deținea 50 hectare de teren la momentul exproprierii. Reclamantul indicat că, dacă primii judecători avuseră și mai departe îndoieli, ar fi putut cere martorilor în cauză să comparadă în fața lor pentru a depune mărturie în baza articolelor 129 și 130 din codul de procedură civilă (CPC). A informat tribunalul că doi din cei patru martori în cauză fuseseră între timp decedați și i-a cerut să citeze la comparație ceilalți doi, ale căror nume și adrese i-a indicat. A susținut că unul dintre ei era perceptor în sat la época faptelor și celălalt cunoștea sora sa fiindcă era fiul unui angajat al tatălui lor și că aveau deci amândoi cunoștință directă a situației terenului.

Două ședințe publice au avut loc în fața tribunalului departamental Mehedinți pe 13 martie 2003 și 27 martie 2003. Reclamantul nu era prezent dar era reprezentat de avocat ales de el. Deciziile interlocutoare date la sfârșitul acestor ședințe precizau că tribunalul, în formație de trei judecători, ajunsese la amânarea examinării recursului în «recurs» (recurs) al reclamantului la cererea părților.

O altă ședință publică a avut loc pe 23 mai 2003, în cursul căreia tribunalul a dat cuvântul reprezentanților părților. Avocatul care asista reclamantul a cerut reconstituirea dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului de 50 hectare care fusese proprietatea surorii sale și din care moștenise.

Prin decizie definitivă și irevocabilă pronunțată în aceeași zi la sfârșitul ședinței, tribunalul preciza că respingea recursul (recurs) reclamantului și că confirma, pe fond, sentința pronunțată de primii judecători. A notat că nu rezulta din elementele dosarului că sora reclamantului fusese într-adevăr proprietara terenului în cauză și estimat că o lectură per contrario a extrasului din arhiva Statului produsă de interesat nu-i permite să tragă o asemenea concluzie. Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantului de a obține comparența celor doi martori, pe care o formulase în motivele «apelului» său; nici nu a indicat motivul care o condus să trateze ca recursul în recurs sesizarea pe care reclamantul o formulase sub denumirea de «apel» împotriva sentinței de primă instanță. B. Dreptul intern relevant 15. art. 2821 din codul de procedură civilă (CPC) după cum era în vigoare la data faptelor, introdus prin ordonanța de urgență a guvernului nr. 138/2000, prevedea că sentințele care statuau asupra plângerilor direcționate împotriva deciziilor autorităților administrative investite de competență jurisdicțională nu erau susceptibile de apel. Printre aceste autorități se numărau comisiile responsabile cu aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Conform articolului 299 din CPC după cum era în vigoare la data faptelor, deciziile pronunțate în apel, precum și cele pronunțate în primă instanță fără posibilitate de apel puteau fi obiectul recursului (recurs). art. 305 din CPC preciza că, în cadrul acestei căi, părțile nu mai puteau produce elemente noi de probă, cu excepția probelor scrise.

Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară, după cum fusese modificată de ordonanțele de urgență ale guvernului nr. 179/1999 și 20/2002, prevedea, la data faptelor, că tribunalele și curțile de apel statuau asupra apelurilor în formație de doi judecători și asupra recursurilor în formație de trei judecători. PLÂNGERILE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că contestația sa asupra dreptului de proprietate, drept de natură civilă, nu fusese judecată echitabil de instanțele naționale. Se plânge în special că tribunalul departamental, fără a informa părțile, a tratat ca recursul în «recurs» critica sa a sentinței de primă instanță, în timp ce intenționa în mod expres să-i defere cauza pe calea «apelului», conform indicației care figura în dispozitivul acestei sentințe și prevederilor codului de procedură civilă. Subliniază că prin transformarea în recursul în recurs (recurs) a sesizării corespunzător intitulate de el «apel», tribunalul departamental l-a privat de un grad de jurisdicție prevăzut totuși de lege. Sustine de asemenea că calea de reformare denumită «recursul în recurs» (recurs) nu mai permit părților să producă elemente noi de probă, cu excepția probelor scrise. Prin urmare, prin transformarea apelului său în recursul în recurs, tribunalul departamental l-a privat de posibilitatea de a cere citarea martorilor pentru a dovedi temeinicia alegațiilor sale, posibilitate care i era deschisă prin calea «apelului».

Invocând aceeași prevedere, interesat se plânge, de asemenea, de durata derizonabilă a procedurii litigioase.

Consideră în fine că caracterul inechitabil al procedurii care s-a încheiat prin decizia tribunalului departamental Mehedinți din 23 mai 2003 a avut repercusiuni asupra dreptului la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care din acest motiv ar fi fost și el încălcat. ÎN DREPT A. Privind plângerea bazată pe art. 6 § 1 din Convenție referitoare la presupusa lezare a dreptului de acces la instanță

Reclamantul susține mai întâi o lezare a dreptului de acces la instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care prevede după cum urmează în părțile relevante: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)»

Guvernul consideră mai întâi că reclamantul nu suferit, în cazul de spață, nici un prejudiciu important în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție și cere Curții să respingă cererea în aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de prevederea precitată. Susține că simplă mențiune greșit, în dispozitivul sentinței de primă instanță, a căii de reformare pe care aceasta era susceptibilă nu putea influența, de manera decisivă, accesul reclamantului la instanță sau echitatea procedurii, considerată în ansamblu.

În mod subsidiare, Guvernul susține că, dacă ar trebui admis că reclamantul suferit o limitare a dreptului de acces la instanță datorită rekalificării căii prin care adusese contestația sentinței de primă instanță în fața tribunalului departamental, această limitare intervenit într-un stadiu avansat al procedurii, era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume respectarea principiului general de legalitate care reglementează exercitarea căilor de recurs interne. Consideră în fine că limitarea în cauză era previzibilă pentru reclamant, care fusese asistat de avocat ales de el pe toată durata procedurii și care era presupus să cunoască legea. Relevă în această privință că acesta n-a pus în cauză la nici un moment în cursul procesului calificarea dată de tribunalul departamental căii de reformare prin care era sesizat, nici contested adecvarea formației de judecată, care depindea de aceasta.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. Expune că fusese împiedecat de a continua reformarea primei sentințe pe calea care i-ar fi permis să ceară citarea martorilor pentru a dovedi temeinicia alegațiilor sale. Aceasta i-ar fi cauzat un prejudiciu care se ridica la aproximativ 200 000 euro. Această sumă ar reprezenta valoarea propriu-zisă a terenului care era obiectul cererii sale de reconstituire de proprietate, la care s-ar adăuga pierderea de venit rezultând din lipsirea bucurării acestui teren de la hotărârea definitivă a tribunalului departamental. Amploarea prejudiciului ar putea fi măsurată prin comparație cu cuantumul venitului minim garantat angajaților în România, care se ridică după el la 180 euro. Reluând alegațiile expuse în formularul cererii sale (§19 mai sus), susține că tribunalul nu submis la contradicția părților eventualitatea că «apelul» pe care o depusese putea fi calificat și tratat ca recursul în «recurs» (recurs). Subliniază de asemenea că cunoscut de rekalificarea apelului în recursul în recurs abia la momentul pronunțării publice a deciziei definitive și irevocabile luate de tribunalul departamental Mehedinți. 1. Pe chestiunea dacă reclamantul suferit, sau nu, un prejudiciu important în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție

Curtea notează că părțile se opun cu privire la faptul dacă reclamantul suferit sau nu un prejudiciu important, chestiune care constituie elementul principal al criteriului de admisibilitate enunțat la art. 35 § 3 b) din Convenție (Adrian Mihai Ionescu c. România (hot. parț.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010, și Korolev c. Rusia (hot. parț.), nr. 25551/05, CEDO 2010). Acest criteriu de admisibilitate se bazează pe ideea că încălcarea unui drept, chiar reală dintr-o perspectivă pur juridică, trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a merita a fi examinată de o jurisdicție internațională. Aprecierea acestui minim are esență relativă; depinde de întregul ansamblu de date al cauzei. Gravitatea încălcării trebuie apreciată ținând seama atât de percepția subiectivă a reclamantului, cât și de enjeu obiectiv al unei cauze date (Korolev, decizie precitată). Cu alte cuvinte, absența prejudiciului important poate se baza pe elemente precum consecințele pecuniare ale litigiului în cauză sau importanța pe care o reveste acesta pentru reclamant (Adrian Mihai Ionescu, decizie precitată).

În caz de spață, Curtea observă că procedura internă litigioasă vizat reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 hectare care ar fi aparținut surorii reclamantului, din care acesta era moștenitor. Prin urmare, în afară de interesul pecuniar cert care reveste bunul litigios, procedura în cauză privit dreptul reclamantului de obține recunoașterea unui drept de proprietate care, după el, aparținuse unui membru al familiei sale, care fusese dezeretdat în perioada regimului comunist anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Giuran c. România, nr. 24360/04, §§ 21-22, CEDO 2011 (extrase)). Pe de altă parte, prin vânzarea rekalificării apelului în recursul în recurs (recurs), reclamantul asigurat suferit o pierdere de șanse reale fiindcă aceasta l-a privat de posibilitatea de a se prevale de probă prin martori pentru a demonstra temeinicia alegațiilor sale, posibilitate care i era deschisă în cadrul apelului, dar nu și al recursului în recurs. În aceste condiții, în ochii Curții, reclamantul poate fi considerat ca având suferit un prejudiciu important.

În orice caz, Curtea nu consideră necesar a examina în continuare dacă trebuie sau nu aplicat în cazul de spață noul criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 § 3 b) din Convenție fiindcă cererea este în orice caz inadmisibilă din motivele indicate mai jos. 2. Pe temeinicia plângerii

În cazul de spață, Curtea notează că rezultatul rekalificării apelului în recursul în recurs a fost privarea reclamantului de un grad de jurisdicție. Niciun nu contrazice că datorită acestei modificări, reclamantul suferit o limitare a dreptului de acces la instanță.

În baza unei jurisprudențe constante, dreptul la instanță, din care dreptul de acces constituie un aspect (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A nr. 18), nu este absolut; se pretează la limitări admise implicit, în special pentru condițiile de admisibilitate a unui recurs, fiindcă apelează prin natura sa la o reglementare de către Stat care se bucură în această privință de o oarecare marjă de apreciere (Ashingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985, § 57, seria A nr. 93). Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil de-o manieră sau până la un punct atât de mare încât dreptul de acces la instanță să fie afectat în substanța sa însăși; în fine, se reconciliază cu art. 6 § 1 din Convenție doar dacă tind la scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea în special Fayed c. Regatul Unit, 21 septembrie 1994, § 65, seria A nr. 294-B, Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, § 59, seria A nr. 316-B, și Bellet c. Franța, 4 decembrie 1995, § 31, seria A nr. 333-B).

Se constată cu certitudine că rekalificarea sesizării sale de tribunalul departamental Mehedinți se baza pe art. 2821 din codul de procedură civilă, care preciza clar că deciziile prin care instanțele naționale statua asupra plângerilor direcționate împotriva deciziilor autorităților administrative investite de competență jurisdicțională nu erau susceptibile de apel. Urmărea scop legitim, și anume respectarea principiului legalității care reglementa, la nivel național, exercitarea căilor de reformare a sentințelor.

Este adevărat, în lumina elementelor dosarului, că tribunalul departamental nu pare a fi submis la contradicția părților eventualitatea că «apelul» depus de reclamant putea fi calificat și tratat ca un «recursul în recurs» (recurs). Curtea estimează totuși că această modificare era larg previzibilă.

Relevă în această privință că reclamantul a fost asistat de avocat ales de el pe toată durata procedurii în fața tribunalului departamental Mehedinți. Deciziile interlocutore a acestui tribunal date la sfârșitul ședințelor din 13 martie 2003 și 27 martie 2003 lăsau să apară clar că tribunalul se considera sesizat de recursul în recurs. Totuși, avocatul reclamantului nu a pus în cauză la nici una din ședințele publice ale tribunalului departamental, calificarea, pretins greșit, dată de acest tribunal sesizării prin care reclamantul adusese contestația sa sentinței tribunalului de primă instanță.

Curtea relevă de asemenea că legislația națională exigea la data faptelor ca tribunalele să examineze apelurile în formație de doi judecători și recursurile în formație de trei judecători. Dat fiind compoziția tribunalului departamental Mehedinți, care cunoașterii cauzei în formație de trei judecători, era deci previzibil pentru reclamant, cel puțin de la prima ședință publică a tribunalului, pe 13 martie 2003, că critica sa a sentinței de primă instanță urma a fi examinată ca recursul. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie la afirmația reclamantului conform căreia cunoscut de transformarea apelului în recursul abia la momentul pronunțării publice a deciziei definitive și irevocabile a tribunalului departamental.

S-a referitor, în fine, la imposibilitatea pentru reclamant de a se prevale de probă prin martori în fața tribunalului departamental Mehedinți, Curtea relevă că procedura în fața acestei jurisdicții succeda, în cazul de spață, examinării cauzei reclamantului de tribunalul de primă instanță Vânju Mare, care dispunea de plena jurisdicare și în fața căruia era loisibil interesat de a se prevale de toți mijloacele de probă pentru a etaya temeinicia cererii sale. Dat fiind specificitatea rolului de jurisdicție de casație care era deț tribunalului departamental în cauza, nu era derizonabil, în ochii Curții, ca procedura urmată în fața lui să fie însoțită de formalism mai mare, inclusiv în materie de elemente de probă admisibile (a se vedea §16 la final și, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII).

În lumina ceea ce precedă, Curtea estimă că reclamantul nu suferit o entravă dispropor­ționată dreptului de acces la instanță. Prin urmare, această plângere este în mod evident mal fondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Privind plângerea bazată pe art. 6 § 1 privind durata procedurii

A doua plângere a reclamantului privește durata procedurii care debutat pe 9 decembrie 1997 și s-a încheiat pe 23 mai 2003 prin decizia definitivă și irevocabilă a tribunalul departamental Mehedinți. Procedura în cauză durând deci în total aproximativ cinci ani și cinci luni.

Conform reclamantului, această durată nu răspunde cerinței «termenului rezonabil» prevăzută de art. 6 § 1 precitat din Convenție. Guvernul se opune acestei teze.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjeu litigiului pentru interesați (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Becker c. Germania, nr. 45448/99, § 20, 26 septembrie 2002). Relevă că întârzieri imputabile autorităților asigurat produse în procedura în fața comisiei administrative responsabile cu aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Cu toate acestea, aceste întârzieri fost în mare parte recuperate datorită rapidității cu care tribunalele examinat apoi cauza. Curtea relevă de asemenea că nimic nu indică că procedura în cauză prezenta un enjeu particular pentru reclamant care ar fi exigit diligență specială din partea autorităților (Bock c. Germania, apel din 29 martie 1989, seria A nr. 150, § 49, și Jussy c. Franța, nr. 42277/98, § 23, 8 aprilie 2003).

În concluzie, ținând seama de ansamblu al circumstanțelor cauzei și în special de durata globală a procedurii, Curtea estimă că nu poate fi considerată excesivă. Prin urmare, această plângere este în mod evident mal fondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. C. Privind plângerea bazată pe art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantul se plânge în fine de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, datorită refuzului autorităților administrative, confirmat de tribunale, de a-i restitui terenul care aparținuse familiei sale, din care fusese expropiat în perioada regimului comunist. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede după cum urmează: «Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile care consideră necesare pentru a reglementausa bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor și altor contribuții sau amenzi.»

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, reclamant nu poate susține încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de «bunuri» poate cuprinde atât «bunurile actuale» cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, având temei suficient în dreptul intern și în baza căruia reclamant poate pretinde a avea cel puțin o «speranță legitimă» obținerii bucurării efective a unui drept de proprietate. Pe de altă parte, speranța de a vedea recunoscut supraviețuirea unui ancien drept de proprietate, pe care i e imposibil de mult timp a o exercita efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. La fel și o creancă condițională se stinge din cauza ne-realizării condiției (Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX; Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania [GC], nr. 42527/98, § 83, CEDO 2001-VIII; Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (hot. parț.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În cazul de spață, Curtea observă că reclamantul revendicaseă, în baza unei legislații adoptate după căderea regimului comunist, reconstituirea în sarcina sa a dreptului de proprietate asupra unui teren care aparținuse, acum mai multe decenii, membrilor familiei sale. Obiectul procedurii astfel angajate nu privit deci «bunuri existente» și reclamantul nu avea calitate de proprietar, găsindu-se în poziția de simplu demandant (Gratzinger și Gratzingerova decizie precitată, §§ 70-73). Rămâne să se știe dacă reclamantul avea cel puțin o «speranță legitimă» de a vedea se concretzează vreun creancă actuală și exigibilă. Curtea reamintește în această privință că este o diferență între un simplu spor de restituire, oricât de înțelept ar fi, și o speranță legitimă, care trebuie să fie de natură mai concretă și să se bazeze pe o prevedere legală sau un act juridic, cum ar fi o decizie judiciară (decizie Gratzinger și Gratzingerova precitată, § 73). Or, din cauza neimdeplinirii condițiilor prevăzute de legea nr. 18/1991, interesat vedut refuzat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, printr-o decizie administrativă confirmată apoi de sentința tribunalului de primă instanță și în cele din urmă de un apel definitivă al tribunalului departamental.

În aceste condiții, forță a constata că reclamantul nu a demonstrat că era titular al unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă și nu poate deci preținde s-a găsit dezeretdat al unui «bun» așa cum este prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Președinte

Le requérant, M. Vlad Gheorghe Negreanu, est un ressortissant roumain né en 1927 et résidant à Munich.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 9 décembre 1997, le requérant demanda à la commission locale chargée de l’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la commission locale ») la reconstitution de son droit de propriété sur un terrain de 50 hectares qui avait appartenu à sa sœur, dont il était héritier. Il faisait valoir que ce terrain avait été exproprié à sa famille pendant l’ancien régime communiste par un décret n o 83/1949 et déposa à l’appui de sa demande des extraits d’archives, des certificats d’état civil ainsi que les déclarations de quatre témoins qui résidaient dans le village où se trouvait le terrain en question, et qui avaient confirmé que tant lui que sa sœur, entre ‑ temps décédée, avaient été chacun propriétaire, à la date de l’expropriation, d’un terrain de 50 hectares. Il faisait valoir que la loi n o 18/1991 autorisait les personnes introduisant une demande de reconstitution de leur droit de propriété à prouver son bien-fondé par le biais de témoignages, à défaut de documents officiels probants.

Par une lettre du 29 juin 2001, la commission locale informa le requérant que sa demande de reconstitution avait été rejetée par elle, et puis par la commission départementale de Mehedinți, au motif que, dans les registres de la mairie de Punghina, sa sœur ne figurait pas comme propriétaire de terrains.

Le 3 août 2001, le requérant contesta auprès du tribunal de première instance de Vânju Mare le refus des autorités chargées d’appliquer la loi n o 18/1991. Il faisait valoir que les témoignages versés au dossier attestaient que sa sœur, dont il était héritier, avait bien détenu un terrain, contrairement aux affirmations de la commission locale.

Par un jugement du 22 octobre 2001, le tribunal envoya la contestation du requérant à la commission départementale du fonds foncier de Mehedinți pour qu’elle examine le bien-fondé de la décision de la commission locale, en vertu de l’article 51 de la loi n o 18/1991.

Par une décision du 28 mars 2002, la commission départementale du fonds foncier rejeta la contestation du requérant. Elle fit parvenir sa décision au tribunal de première instance de Vânju Mare, qui remit l’examen de la contestation du requérant du 3 août 2001 sur son rôle.

Par un jugement du 18 novembre 2002, rendu à l’issue d’une audience publique à laquelle le requérant fut représenté par un avocat, le tribunal rejeta la contestation et confirma la légalité et le bien-fondé de la décision du 28 mars 2002 de la commission départementale. Il nota que l’intéressé n’avait établi par aucun moyen de preuve que sa sœur détenait en propriété, à la date de l’expropriation, un terrain dont le requérant pourrait solliciter la restitution en sa qualité d’héritier. Il nota aussi qu’il résultait précisément de la réponse fournie par la mairie de Punghina que, dans ses registres, la sœur du requérant ne figurait pas comme ancienne propriétaire d’un terrain pouvant faire l’objet d’une mesure de restitution en vertu de la loi n o 18/1991.

Le tribunal indiqua dans le dispositif de ce jugement qu’il était susceptible d’être attaqué par voie d’« appel ».

Sur la foi de cette indication, le requérant fit « appel », au motif que le jugement avait présenté de manière erronée les faits qui ressortaient des documents versés au dossier et qu’il s’était fondé exclusivement sur les informations fournies par la mairie de Punghina pour rejeter sa contestation, ignorant les autres éléments de preuve versés au dossier, dont les déclarations de quatre témoins qui avaient connu sa sœur et qui attestaient qu’elle détenait 50 hectares de terrain au moment de l’expropriation. Le requérant indiquait que, si les premiers juges avaient encore eu des doutes, ils auraient pu demander aux témoins en question de comparaître devant eux pour témoigner en vertu des articles 129 et 130 du code de procédure civile (CPC). Il informa le tribunal que deux des quatre témoins en question étaient, entre-temps, décédés et lui demanda de citer à comparaître les deux autres, dont il indiqua les noms et les adresses. Il faisait valoir que l’un d’entre eux était le percepteur du village à l’époque des faits et que l’autre avait connu sa sœur car il était le fils d’un employé de leur père, et qu’ils avaient donc tous les deux une connaissance directe de la situation du terrain.

Deux audiences publiques eurent lieu devant le tribunal départemental de Mehedinți le 13 mars 2003 et le 27 mars 2003. Le requérant n’y était pas présent mais il était représenté par un avocat de son choix. Les décisions avant dire droit rendues à l’issue de ces audiences énonçaient que le tribunal, en formation de trois juges, avait alors ajourné, à la demande des parties, l’examen du pourvoi en « recours » ( recurs ) du requérant.

Une autre audience publique eut lieu le 23 mai 2003, au cours de laquelle le tribunal donna la parole aux représentants des parties. L’avocat qui assistait le requérant demanda la reconstitution du droit de propriété de ce dernier sur le terrain de 50 hectares qui avait appartenu à sa sœur et dont il avait hérité.

Par une décision définitive et irrévocable rendue le jour même à l’issue de l’audience, le tribunal énonça qu’il rejetait le pourvoi ( recurs ) du requérant et qu’il confirmait, sur le fond, le jugement rendu par les premiers juges. Il nota qu’il ne ressortait pas des éléments du dossier que la sœur du requérant eût réellement été la propriétaire du terrain en question et estima qu’une lecture per a contrario de l’extrait des archives de l’Etat produit par l’intéressé ne lui permettait pas de tirer pareille conclusion. Le tribunal ne se prononça pas sur la demande du requérant d’obtenir la comparution des deux témoins, qu’il avait formulée dans ses motifs d’« appel » ; il n’indiqua pas non plus la raison qui l’avait conduit à traiter comme un pourvoi en recours la saisine que le requérant avait formée sous la dénomination d’« appel » contre le jugement de première instance. B. Le droit interne pertinent

L’article 282 1 du code de procédure civile (CPP) tel qu’en vigueur à l’époque des faits, introduit par l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 138/2000 , prévoyait que les jugements statuant sur des plaintes dirigées contre les décisions des autorités administratives investies d’une compétence juridictionnelle n’étaient pas susceptibles d’appel. Au nombre desdites autorités figuraient les commissions chargées de l’application de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier.

Selon l’article 299 du CPP tel qu’en vigueur à l’époque des faits, les décisions rendues en appel, ainsi que celles rendues en premier ressort sans possibilité d’appel pouvaient faire l’objet d’un pourvoi en recours ( recurs ). L’article 305 du CPP précisait que, dans le cadre de cette voie, les parties ne pouvaient plus produire d’éléments de preuve nouveaux, à l’exception des preuves écrites .

La loi n o 92/1992 sur l’organisation judiciaire, telle que modifiée par les ordonnances d’urgence du gouvernement n os 179/1999 et 20/2002, prévoyait, à l’époque des faits, que les tribunaux et les cours d’appel statuaient sur les appels en formation de deux juges et sur les pourvois en recours en formation de trois juges. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa contestation sur son droit de propriété, droit de caractère civil, n’a pas été jugée équitablement par les juridictions nationales. Il se plaint en particulier que le tribunal départemental ait, sans en informer les parties, traité comme un pourvoi en « recours » sa critique du jugement de première instance, alors qu’il avait expressément entendu lui déférer sa cause par la voie de l’« appel », conformément à l’indication qui figurait dans le dispositif de ce jugement et aux dispositions du code de procédure civile. Il souligne qu’en transformant en un pourvoi en recours ( recurs ) la saisine dûment intitulée par lui « appel », le tribunal départemental l’a privé d’un degré de juridiction prévu pourtant par la loi. Il fait valoir en outre que la voie de réformation dénommée « pourvoi en recours » ( recurs ) ne permet plus aux parties de produire des éléments de preuve nouveaux, à l’exception des preuves écrites. Ainsi, en transformant son « appel » en pourvoi en recours, le tribunal départemental l’a privé de la possibilité de demander la citation de témoins pour prouver le bien-fondé de ses allégations, possibilité qui lui était ouverte dans la voie de l’« appel ».

Invoquant la même disposition, l’intéressé se plaint, en outre, de la durée déraisonnable de la procédure litigieuse.

Il considère enfin que le caractère inéquitable de la procédure qui s’est achevée par l’arrêt du tribunal départemental de Mehedinți du 23 mai 2003 a eu des répercussions sur son droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui de ce fait aurait lui aussi été méconnu. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à l’atteinte alléguée au droit d’accès à un tribunal

Le requérant allègue tout d’abord une atteinte à son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement considère tout d’abord que le requérant n’a subi, en l’espèce, aucun préjudice important au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention et demande à la Cour de rejeter la requête en application du nouveau critère de recevabilité prévu par la disposition précitée. Il fait valoir que la simple mention erronée, dans le dispositif du jugement de première instance, de la voie de réformation dont celui-ci était susceptible ne saurait avoir influé, de façon décisive, sur l’accès du requérant à un tribunal ou sur l’équité de la procédure, considérée dans son ensemble.

A titre subsidiaire le Gouvernement fait valoir que, si tant est qu’il y ait lieu d’admettre que le requérant a subi une limitation du droit d’accès à un tribunal en raison de la requalification de la voie par laquelle il avait porté devant le tribunal départemental sa contestation du jugement de première instance, cette limitation est intervenue à un stade avancé de la procédure, était prévue par la loi et visait un but légitime, à savoir le respect du principe général de légalité régissant l’exercice des voies de recours internes. Il considère, enfin, que la limitation en cause était prévisible pour le requérant, qui avait été assisté par un avocat de son choix pendant tout le déroulement de la procédure et qui était censé connaître la loi. Il relève à cet égard que celui-ci n’a à aucun moment mis en cause, durant l’instance, la qualification donnée par le tribunal départemental à la voie de réformation par laquelle il était saisi, ni contesté l’adéquation de sa formation de jugement, qui en dépendait.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il expose avoir été empêché de poursuivre la réformation du premier jugement par la voie qui lui eût permis de demander la citation de témoins pour prouver le bien-fondé de ses allégations. Cela lui aurait causé un préjudice s’élevant à environ 200 000 euros. Ce montant représenterait la valeur proprement dite du terrain qui faisait l’objet de sa demande de reconstitution de propriété, à laquelle s’ajouterait le manque à gagner résultant de la privation de la jouissance de ce terrain depuis l’arrêt définitif du tribunal départemental. L’importance du préjudice pourrait se mesurer par comparaison avec le montant du revenu minimum garanti aux salariés en Roumanie, qui s’élève selon lui à 180 euros. Reprenant les allégations exposées dans son formulaire de requête (paragraphe 19 ci-dessus), il fait valoir que le tribunal n’a pas soumis à la contradiction des parties l’éventualité que l’« appel » qu’il avait interjeté puisse être qualifié et traité comme un pourvoi en « recours » ( recurs ). Il souligne en outre qu’il n’a eu connaissance de la requalification de son appel en pourvoi en recours qu’au moment du prononcé public de la décision définitive et irrévocable prise par le tribunal départemental de Mehedinți. 1. Sur la question de savoir si le requérant a subi, ou non, un préjudice important au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention

La Cour relève que les parties s’opposent quant au fait de savoir si le requérant a subi ou non un préjudice important, question qui forme l’élément principal du critère de recevabilité énoncé à l’article 35 § 3 b) de la Convention ( Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie (déc.), n o 36659/04, 1 er juin 2010, et Korolev c. Russie (déc.), n o 25551/05, CEDH 2010). Ce critère de recevabilité repose sur l’idée que la violation d’un droit, même réelle d’un point de vue purement juridique, doit atteindre un minimum de gravité pour mériter d’être examinée par une juridiction internationale. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause. La gravité d’une violation doit être appréciée compte tenu à la fois de la perception subjective du requérant et de l’enjeu objectif d’une affaire donnée ( Korolev , décision précitée). Autrement dit, l’absence de préjudice important peut se fonder sur des éléments tels que les conséquences pécuniaires du litige en question ou l’importance que revêtait celui-ci aux yeux du requérant ( Adrian Mihai Ionescu , décision précitée).

En l’espèce, la Cour observe que la procédure interne litigieuse visait à la reconstitution du droit de propriété sur un terrain de 50 hectares qui aurait appartenu à la sœur du requérant, dont ce dernier était héritier. Dès lors, outre l’intérêt pécuniaire certain que revêtait le bien litigieux, la procédure en cause portait sur le droit du requérant d’obtenir la reconnaissance d’un droit de propriété ayant appartenu, selon lui, à un membre de sa famille, qui en avait été dépossédé pendant l’ancien régime communiste (voir, mutatis mutandis , Giuran c. Roumanie , n o 24360/04, §§ 21-22, CEDH 2011 (extraits)). Par ailleurs, en voyant requalifier son « appel » en pourvoi en recours ( recurs ), le requérant a assurément subi une perte de chances réelles car cela l’a privé de la possibilité de recourir à la preuve par témoins pour démontrer le bien ‑ fondé de ses allégations, possibilité qui lui était ouverte dans le cadre d’un appel, mais non d’un pourvoi en recours. Dans ces conditions, aux yeux de la Cour, le requérant peut être regardé comme ayant subi un préjudice important.

En tout état de cause, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner plus en avant s’il y a lieu d’appliquer ou non en l’espèce le nouveau critère de recevabilité prévu par l’article 35 § 3 b) de la Convention car la requête est en tout état de cause irrecevable pour les raisons indiquées ci-après. 2. Sur le bien-fondé du grief

En l’espèce, la Cour note que le résultat de la requalification de son appel en pourvoi en recours a été de priver le requérant d’un degré de juridiction. Nul ne conteste qu’en raison de cette modification, le requérant a subi une limitation de son droit d’accès à un tribunal.

En vertu d’une jurisprudence constante, le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect ( Golder c. Royaume-Uni , 21 février 1975, § 36, série A n o 18), n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises, notamment pour les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat qui jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation ( Ashingdane c. Royaume-Uni , 28 mai 1985, § 57, série A n o 93). Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable d’une manière ou à un point tels que son droit d’accès à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 de la Convention que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir notamment Fayed c. Royaume-Uni , 21 septembre 1994, § 65, série A n o 294-B, Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, § 59, série A n o 316-B, et Bellet c. France , 4 décembre 1995, § 31, série A n o 333-B).

Force est de constater que la requalification de sa saisine par le tribunal départemental de Mehedinți était fondée sur l’article 282 1 du code de procédure civile, qui précisait clairement que les décisions par lesquelles les juridictions nationales statuaient sur les plaintes dirigées contre les décisions des autorités administratives investies d’une compétence juridictionnelle n’étaient pas susceptibles d’appel. Elle visait un but légitime, à savoir le respect du principe de la légalité qui régissait, au niveau national, l’exercice des voies de réformation des jugements.

Il est vrai, à la lumière des éléments du dossier, que le tribunal départemental ne semble pas avoir soumis à la contradiction des parties l’éventualité que l’« appel » interjeté par le requérant puisse être qualifié et traité comme un « pourvoi en recours » ( recurs ). La Cour estime néanmoins que cette modification était largement prévisible.

Elle relève à cet égard que le requérant a été assisté par un avocat de son choix tout au long de la procédure devant le tribunal départemental de Mehedinți. Les décisions avant dire droit de ce tribunal rendues à l’issue des audiences du 13 mars 2003 et 27 mars 2003 laissaient apparaître clairement que le tribunal se considérait saisi d’un pourvoi en recours. Pourtant, l’avocat du requérant n’a mis en cause à aucune des audiences publiques du tribunal départemental, la qualification, prétendument erronée, donnée par ce tribunal à la saisine par laquelle le requérant avait porté devant lui sa critique du jugement du tribunal de première instance.

La Cour relève en outre que la législation nationale exigeait à l’époque des faits que les tribunaux examinent les appels en formation de deux juges et les pourvois en recours en formation de trois juges. Vu la composition du tribunal départemental de Mehedinți, qui a connu de l’affaire en formation de trois juges, il était donc prévisible pour le requérant, au moins à compter de la première audience publique du tribunal, le 13 mars 2003, que sa critique du jugement de première instance allait être examinée comme un pourvoi. Partant, la Cour ne saurait souscrire à l’affirmation du requérant selon laquelle il n’a eu connaissance de la transformation de son appel en pourvoi qu’au moment du prononcé public de la décision définitive et irrévocable du tribunal départemental.

S’agissant, enfin, de l’impossibilité pour le requérant de se prévaloir de la preuve par témoins devant le tribunal départemental de Mehedinți, la Cour relève que la procédure devant cette juridiction succédait, en l’occurrence, à l’examen de la cause du requérant par le tribunal de première instance de Vânju Mare, qui disposait de la plénitude de juridiction et devant lequel il était loisible à l’intéressé de se prévaloir de tous moyens de preuve pour étayer le bien-fondé de sa demande. Vu la spécificité du rôle de juridiction de cassation qui était dévolu au tribunal départemental en la cause, il n’était pas déraisonnable, aux yeux de la Cour, que la procédure suivie devant lui soit assortie d’un formalisme plus grand, y compris en matière d’éléments de preuve admissibles (voir paragraphe 16 in fine et, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant n’a pas subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 quant à la durée de la procédure

Le second grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 9 décembre 1997 et s’est terminée le 23 mai 2003 par la décision définitive et irrévocable du tribunal départemental de Mehedinți. La procédure en cause a donc duré au total environ cinq ans et cinq mois.

Selon le requérant, cette durée ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 précité de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés ( Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, et Becker c. Allemagne , n o 45448/99, § 20, 26 septembre 2002). Elle relève que des retards imputables aux autorités s’étaient assurément produits dans la procédure devant la commission administrative chargée d’appliquer de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier. Toutefois, ces retards ont été en grande partie rattrapés grâce à la célérité avec laquelle les tribunaux ont par la suite examiné l’affaire. La Cour relève par ailleurs que rien n’indique que la procédure en cause présentait un enjeu particulier pour le requérant qui aurait exigé une diligence spéciale de la part des autorités ( Bock c. Allemagne , arrêt du 29 mars 1989, série A n o 150, § 49, et Jussy c. France , n o 42277/98, § 23, 8 avril 2003).

En conclusion, eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause et particulièrement à la durée globale de la procédure, la Cour estime qu’elle ne peut pas être considérée comme excessive. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1

Le requérant se plaint, enfin, d’une méconnaissance de son droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, en raison du refus des autorités administratives, confirmé par les tribunaux, de lui restituer le terrain qui avait appartenu à sa famille, qui en avait été expropriée pendant le régime communiste. L’article 1 du Protocole n o 1 dispose ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, ayant une base suffisante en droit interne et en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété, qu’il lui est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement, ne peut être considéré comme un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. Il en va de même d’une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX ; Prince Hans ‑ Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, § 83, CEDH 2001-VIII ; Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant revendiquait, en vertu d’une législation adoptée après la chute du régime communiste, la reconstitution dans son chef du droit de propriété sur un terrain ayant appartenu, plusieurs décennies auparavant, à des membres de sa famille. L’objet de la procédure ainsi engagée ne portait donc pas sur des « biens existants » et le requérant n’avait pas la qualité de propriétaire, se trouvant dans la position de simple demandeur ( Gratzinger et Gratzingerova décision précitée, §§ 70-73). Reste à savoir si le requérant avait au moins une « espérance légitime » de voir se concrétiser une quelconque créance actuelle et exigible. La Cour rappelle à cet égard qu’il y a une différence entre un simple espoir de restitution, aussi compréhensible soit-il, et une espérance légitime, qui doit être de nature plus concrète et se fonder sur une disposition légale ou un acte juridique, telle une décision judiciaire (décision Gratzinger et Gratzingerova précitée, § 73). Or, faute de remplir les conditions prévues par la loi n o 18/1991, l’intéressé s’est vu refuser la reconstitution du droit de propriété sur ce terrain, par une décision administrative confirmée ensuite par le jugement du tribunal de première instance et en dernier lieu par un arrêt définitif du tribunal départemental.

Dans ces circonstances, force est de constater que le requérant n’a pas démontré qu’il était titulaire d’une créance suffisamment établie pour être exigible et qu’il ne peut donc pas prétendre s’être trouvé dépossédé d’un « bien » tel qu’envisagé par l’article 1 du Protocole no 1.

Par conséquent, ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président