PAVELESCU c. ROUMANIE

PAVELESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

Secțiunea a treia Cerere nr. 39244/03 Valerian Virgil PAVELESCU și Doina Rodica Despina PAVELESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 18 decembrie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 13 noiembrie 2003, având în vedere decizia președintelui camerei de a-l desemna pe Kristina Pardalos ca judecător ad-hoc (articolele 4 din Convenție și 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură) în urma deportării dlui Corneliu Biersan, judecător ales în România [art. 28 din Regulamentul de procedură], Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFICIENTII, dl Valerian Virgil Pavelescu și soția sa, dl Doina Rodica Despina Pavelescu, sunt cetățeni români care dețin, de asemenea, cetățenia germană. ; ambii s-au născut în 1943 și au locuit în Nürnberg. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Adrian Vasiliu, avocat în București. Guvernul român ( Întrucât reclamanții sunt resortisanți germani, guvernul acestui stat a fost informat cu privire la prezenta cerere în comunicarea sa. Cu toate acestea, el nu a dorit să se prevaleze de dreptul prevăzut la art. 36 Examinând recursul formulat de reclamanti împotriva unei hotărâri din 5 decembrie 2001 a tribunalului departamental din București, printr-o hotărâre pronunțată la 10 decembrie 2002, instanța de apel din București a condamnat Primăria București, soțiile D. (cuceritorii de proprietate) și societatea O. care deține imobilele aparținând statului care trebuie lăsate în seama inculpaților, în deplină proprietate și deținere ( Deplina proprietate siis possisie ), fostul lor apartament care fusese confiscat în mod ilegal în perioada comunistă. Potrivit vechiului Cod de procedură civilă ( ) împotriva hotărârii menționate anterior în fața Curții Supreme de Justiție. Aceasta a fixat prima ședință la 3 februarie 2004. În consecință, dosarul cauzei a fost trimis prin instanță la Curtea Supremă de Justiție. La 29 mai 2003, reclamanții au solicitat președintelui Curții Supreme d Printr-o rezoluție scrisă din 10 iunie 2003, președintele Camerei Civile a Curții Supreme de Justiție a refuzat să efectueze transferul dosarului printr-o rezoluție (rezoluție) ) din 19 iunie 2003, președintele a respins o nouă cerere similară a reclamanților, care evidențiase caracterul definitiv și executoriu al hotărârii din 10 decembrie 2002, fără recurs în timpul recursului (articolele 269, 300 și 376 din CPC). La 22 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibilă plângerea reclamanților împotriva rezoluției din 19 iunie 2003, considerând că aceasta din urmă nu putea fi calificată drept judecată înainte de a declara drept pronunțat de președintele Curții Supreme (art. 339 din CPC) și care poate face recurs, dar că aceasta se referă la o simplă decizie luată de președintele în cauză în exercitarea competențelor sale pentru a conduce activitatea curentă a acestei instanțe. 10. La 25 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (noua denumire a Curții Supreme de Justiție după 2004) a declarat greșit fondate acțiunile formulate de părțile pârâte împotriva hotărârii din 10 decembrie 2002 a instanței judecătorești de la București. 11. printr-o decizie din 19 martie 2007, Primăria București a luat notă de dispozițiile hotărârii din 10 decembrie 2002, În conformitate cu articolele 374, 376 și 377 din CPC, hotărârile judecătorești pronunțate în recurs, considerate ca fiind definitive, le-au fost transmise de Primărie la data de 20 august 2007. În dreptul intern, chiar dacă acestea sunt susceptibile de a da un recurs în casare, pot fi acoperite de formula executorie necesară în scopul de a da o execuție forțată. Principiul fiind caracterul executoriu al hotărârii pronunțate în recurs, la art. 300 din CPC prevede cazurile în care recursul în cassație are ca efect suspendarea executării hotărârii pronunțate în apel (în special în ceea ce privește litigiile referitoare la limitarea terenului, la îndepărtarea clădirilor, a plantațiilor sau a lucrărilor fixe; la cerere, instanța sesizată cu recurs poate dispune, printr-o decizie motivată, suspendarea executării). 13. La art. 405 din CPC, care se referă la prescrierea dreptului de a solicita executarea forțată, prevede că acest drept se prescrie în termenul general de trei ani (zece ani în cazul acțiunilor privind drepturile reale imobiliare), termen care începe să curgă de la data la care s-a născut dreptul de a solicita executarea forțată. După expirarea acestui termen, titlul în cauză își pierde caracterul executoriu. 14. Numai deciziile definitive (raportate în apel) sau irevocabile (raportate la sfârșitul recursului în casare) pot fi acoperite de formula executorie (art. 376 din CPC 15. În conformitate cu articolele 269 și 372 din CPC, formula executorie permite autorităților publice să execute hotărârea. În materie civilă, prezența formulei executorii asupra unei hotărâri constituie o condiție privind caracterul executoriu al acesteia. În scopul de a obține o formulă executorie cu privire la hotărâre, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a avea acces la o instanță de judecată, din cauza faptului că este posibil să se ia o hotărâre la data de 10 decembrie 2002 a formulării executorii și de la data executării forțate, din cauza refuzului președintelui Curții Supreme de a-și trimite dosarul la tribunalul departamental. 18. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1. Ei se plâng că faptul că autoritățile le blochează orice acces la procedura de executare a hotărârii din 10 decembrie 2002 a reprezentat o interferență ilegală și, în plus, disproporționată, în dreptul lor de a se bucura de bunurile lor până la decizia privind recursul în casație. 19. În temeiul articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție, acestea susțin că decizia din 22 septembrie 2003 a avut ca efect necunoașterea dreptului lor de a avea acces la o instanță pentru a contesta refuzul președintelui Curții Supreme de Justiție și susțin că nu au dispus de nicio acțiune internă în această privință. ÎN Reclamanții se plâng de posibilitatea de a dispune executarea hotărârii definitive din 10 decembrie 2002, din cauza faptului că aceasta trebuie să fie îmbrăcată în formula executorie și de a fi executată forțată, ca urmare a refuzului președintelui Curții Supreme d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la Convenție, astfel cum sunt exprimate în părțile lor relevante art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 21. Guvernul contestă aplicarea în speță a articolului 6 din convenție. Acesta subliniază că numai deciziile definitive și irevocabile pot face obiectul unui control de către Curte. Acesta citează, printre alte cauze, Orha c. România 1486/02, 12 octombrie 2006) și Uzounis și alții c. Grecia 49144/99, 18 aprilie 2002). Acesta subliniază, de asemenea, că instanțele nu au stabilit că au făcut demersuri la tribunalul departamental pentru a se pronunța asupra executării forțate a hotărârii din 10 decembrie 2002. În orice caz, nici o autoritate publică nu a refuzat executarea. În plus, nici o autoritate nu a solicitat instanțelor pe care le-au luat în discuție cu privire la hotărârea în cauză a formulării executorii pentru a se conforma. În sfârșit, acesta susține că, având în vedere faptul că hotărârea din 10 decembrie 2002 nu a fost definitivă și irevocabilă în momentul în care președintele Curții Supreme a refuzat să trimită dosarul, reclamanții nu pot pretinde că au avut un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. 22. Reclamanții susțin că, în conformitate cu legea aplicabilă, aceștia aveau obligația de a purta formula executorie la hotărârea din 10 decembrie 2002 înainte de a putea solicita executarea acesteia de la debitori. În orice caz, ei consideră că depunerea efectivă a unei cereri în acest scop nu este pertinentă în speță, în măsura în care procedura de executare forțată a fost blocată de președintele Curții Supreme. Ei contestă, de asemenea, poziția guvernului cu privire la litigiul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și că au avut un bun În ceea ce privește patrimoniul lor ca urmare a adoptării hotărârii din 10 decembrie 2002/23 privind dispozițiile interne care prevăd caracterul (mediat) executoriu al unei hotărâri interne, Curtea a sancționat deja lipsa sau întârzierea executării de către autorități a unei hotărâri judecătorești care face obiectul unei căi de atac (Ungureanu c. Moldova, n 27568/02, §§ 26-30, 6 septembrie 2007, privind termenul limită de executare într-un conflict de muncă, Wilkowicz c. Polonia, n 4168/01, §§ 29-30, 4 noiembrie 2008 și Ghitoi și alții c. România, n 2456/05, 5085/05 și 6149/05, § 37 și următoarele, 13 octombrie 2009; precum și, a eroo, Uzounis menționată anterior, și Gjyli c. Albania, 32907/07, §§ 30-34, 29 septembrie 2009, în care un litigiu similar a fost respins ca prematur 24. În special, în Hotărârea Ghitoi și altele (citată anterior, §§ 40-41) Curtea și-a justificat diferența de abordare față de cauza Ouzounis menționată anterior, făcând trimitere la diferențele legislative esențiale dintre cele două cauze. În special, aceasta a observat că, spre deosebire de dreptul român conform căruia hotărârea pronunțată în apel era fără îndoială executorie după îndeplinirea formalităților administrative (punctul 16 de mai sus), dreptul intern elen nu recunoaștea în mod neechivoc caracterul executoriu al hotărârii în primă instanță. În plus, conform legislației elene, nu a existat niciun pericol de prescripție a dreptului de a solicita executarea forțată. Or, în conformitate cu dreptul românesc această cerință începe să curgă de la data adoptării deciziei în apel. 25. Curtea constată că aceleași dispoziții legislative relevante în cauza Ghitoi și altele În acest caz, se aplică în speță. Prin urmare, rezultă că faptul că reclamanții trebuie să hrănească speranța de a vedea executarea hotărârii pronunțate în recurs nu în sine a aplicării articolului 6 din convenție. Curtea constată că, potrivit legilor aplicabile la momentul respectiv, hotărârea definitivă din 10 decembrie 2002 nu era executorie de drept, ci trebuia să fie supusă formulării executorii. În acest scop, reclamanții ar fi trebuit să facă o simplă cerere președintelui Tribunalului competent pentru executare, în speță la tribunalul departamental, și să plătească taxa de timbru judiciar (punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, spre deosebire de cauza Ghicioi și de altă natură În speță, reclamanții au omis să solicite tribunalului departamental la mai mult de o formulă executorie. Curtea consideră că o copie a cererii de încuviințare a formulării executorii, care poartă ștampila instanței judecătorești, a cărei încuviințare nu ar fi trebuit să le pună probleme reclamanților, i-ar fi permis să stabilească situația reală în speță. În lipsa unei astfel de dovezi, Curtea nu poate decât să concluzioneze că instanțele nu au sesizat instanța cu privire la o astfel de cerere. În cele din urmă, aceasta constată că nici instanțele nu au invocat în fața Curții că au fost împiedicate să depună efectiv această cerere în fața instanței departamentale sau să fie în imposibilitatea de a plăti drepturile de timbru 27. Curtea a constatat deja că cererea de executare a unei hotărâri definitive nu constituie un act de punere în aplicare, ci un act de procedură prealabilă în vederea executării. Pe de altă parte, Curtea a considerat deja că nu este rezonabil ca administrația să solicite părților interesate documente suplimentare astfel încât să permită sau să accelereze executarea unei hotărâri, cu condiția ca obligația creditorilor de a coopera să nu depășească ceea ce este strict necesar (Bourdov c. Rusia (n, 33509/04, § 68-70, CEDO 2009). 28. În plus, această procedură ar fi permis debitorilor să cunoască dorința reclamanților de a vedea executarea hotărârii fără întârziere. Curtea constată că debitorii au formulat un recurs în recurs în casare contra hotărârii din 10 decembrie 2002 În consecință, pentru ei, litigiul nu a fost încă închis. În aceste condiții, ar fi eliminent să se rețină de la ei să ia inițiativa de a executa mai mult decât a fost cel puțin să fi fost cel puțin prins de către cele de o cerere în acest scop. 29. Curtea constată, de altfel, că primăria a dat dovadă de bună-credință în speță, prin intermediul hotărârii din 10 decembrie 2002 din proprie inițiativă, după respingerea recursului în casare de către Înalta Curte. Reclamanții, în ceea ce privește acestea, nu au ridicat obiecții în fața Curții cu privire la modul în care primăria era în cele din urmă reținută la hotărârea din 10 decembrie 2002 În special, ei nu s-au plâns de o întârziere în execuție, cu excepția celui pe care consideră că l-au creat prin refuzul președintelui Curții Supreme de a retrimite cazul tribunalului departamental. 30. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că formalitățile pe care reclamanții trebuiau să le îndeplinească pentru a obține executarea hotărârii definitive din 10 decembrie 2002 nu sunt excesive și că, din cauza neglijenței lor, executarea a fost amânată. 31. Prin urmare, Curtea consideră că același motiv este în mod evident greșit întemeiat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 32. Curtea consideră că același motiv se aplică și în cazul în care se face trimitere la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care trebuie, de asemenea, să fie declarat în mod vădit nefondat și respins în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la rezoluția președintelui Curții Supreme 33. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamanții susțin că decizia din 22 septembrie 2003 a avut ca efect necunoașterea dreptului lor de a avea acces la o instanță pentru a contesta refuzul în litigiu al președintelui Curții Supreme de Justiție și susțin că nu au luat măsuri interne în această privință. 34. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, art. 1 nu se aplică decât în cazul contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile referitoare la drepturile și obligațiile mai civilizate pe care le poate spune, cel puțin în mod pârât, recunoscute în dreptul intern (Z și alții c. Regatul Unit [GC], n 29392/95, § 87, CEDH 2001 V. De asemenea, aceasta reamintește că, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță, așa cum este invocat în speță, art. 6 constituie lex specialis în raport cu art. 13, ale cărei cerințe, mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6, sunt complet absorbite de acestea din urmă (Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 35, seria A n 32). 35. În speță, Curtea constată că președintele Curții Supreme nu avea nicio obligație de a retrimite dosarul înainte de a fi efectuat o procedură de executare forțată în fața instanței departamentale. Curtea a stabilit deja că tribunalele nu au sesizat această instanță cu o cerere de executare (punctul 26 de mai sus). 36. Prin urmare, aceasta este incompatibilă cu materia cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

39274/03

Valerian Virgil PAVELESCU et Doina Rodica Despina PAVELESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 18 décembre 2012 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président

,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

juges

,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 novembre 2003,

Vu la décision du président de la chambre de désigner M

me

Kristina

Pardalos pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles

26

§

4 de la Convention et 29 § 1 du règlement) à la suite du déport de M.

Corneliu

Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du règlement),

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M. Valerian Virgil Pavelescu et son épouse M

me

Doina Rodica Despina Pavelescu, sont des ressortissants roumains qui possèdent également la nationalité allemande

; tous deux sont nés en 1943 et résident à Nuremberg. Ils ont été représentés devant la Cour par M

e

Adrian

Vasiliu, avocat à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants étant ressortissants allemands, le Gouvernement de cet État a été informé de la présente requête lors sa communication. Toutefois, il n’a pas souhaité se prévaloir du droit prévu à l’article 36 § 1 d’intervenir dans la procédure.

A.

Les circonstances de l’espèce

4.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

5.

Examinant l’appel formé par les requérants contre un jugement du 5

décembre

2001 du tribunal départemental de Bucarest, par un arrêt rendu le 10 décembre 2002, la cour d’appel de Bucarest condamna la mairie de Bucarest, les époux D. (les acheteurs de l’immeuble) et la société O. gérante des immeubles appartenant à l’État à laisser aux requérants, «

en pleine propriété et possession

» (

deplină proprietate și posesie

), leur ancien appartement qui avait été illégalement confisqué pendant la période communiste. Selon l’ancien Code de procédure civile («

le CPC

») en vigueur à l’époque, cet arrêt était définitif et exécutoire.

6.

Les parties défenderesses formèrent un pourvoi en cassation (

recurs

) contre l’arrêt précité devant la Cour suprême de justice. Celle-ci fixa la première audience au 3 février 2004. En conséquence, le dossier de l’affaire fut envoyé par la cour d’appel à la Cour suprême de justice.

7.

Le 29 mai 2003, les requérants demandèrent au président de la Cour suprême d’envoyer le dossier au tribunal départemental de Bucarest, compétent pour l’exécution, auquel ils auraient, selon eux, transmis une demande en vue de faire revêtir l’arrêt du 10 décembre 2002 de la formule exécutoire.

8.

Par une résolution manuscrite du 10 juin 2003, le président de la chambre civile de la Cour suprême de justice refusa de procéder au transfert du dossier. Par une résolution (

rezoluție

) du 19 juin 2003, le président rejeta une nouvelle demande similaire des requérants, qui avaient mis en avant le caractère définitif et exécutoire de l’arrêt du 10 décembre 2002, nonobstant le pourvoi en recours pendant (articles 269, 300 et 376 du CPC).

9.

Le 22 septembre 2003, la Cour suprême de justice déclara irrecevable la plainte des requérants contre la résolution du 19 juin 2003, considérant que cette dernière ne pouvait être qualifiée de jugement avant dire droit rendu par le président de la Cour suprême (article 339 du CPC) et susceptible de recours, mais qu’il s’agissait d’une simple décision prise par le président en cause dans l’exercice de ses compétences pour diriger l’activité courante de cette juridiction.

10.

Le 25 janvier 2005, la Haute Cour de cassation et de justice (nouvelle appellation de la Cour suprême de justice après 2004) déclara mal fondés les recours formés par les parties défenderesses contre l’arrêt du 10

décembre

2002 de la cour d’appel de Bucarest.

11.

Par une décision du 19 mars 2007, la mairie de Bucarest prit note des dispositions de l’arrêt du 10 décembre 2002, «

définitif, exécutoire et irrévocable

», et ordonna la restitution de l’appartement en question aux requérants. La possession leur fut transmise par la mairie le 20 août 2007.

B.

Le droit interne pertinent

12.

Selon les articles 374, 376 et 377 du CPC, les décisions judiciaires prononcées en appel, qualifiées de «

définitives

» en droit interne même si elles sont susceptibles d’un pourvoi en cassation, peuvent être revêtues de la formule exécutoire nécessaire afin d’entamer l’exécution forcée.

Le principe étant le caractère exécutoire de la décision rendue en appel, l’article

300 du CPC prévoit les cas où le pourvoi en cassation a pour effet de suspendre l’exécution de la décision prononcée en appel (notamment pour les litiges portant sur le bornage des terrains, l’enlèvement des constructions, plantations ou ouvrages fixes

; sur demande, la juridiction saisie du pourvoi peut ordonner, par une décision motivée, le sursis à exécution).

13.

L’article 405 du CPC, qui concerne la prescription du droit de demander l’exécution forcée, prévoit que ce droit se prescrit dans le délai général de trois ans (dix ans dans le cas des actions portant sur des droits réels immobiliers), délai qui commence à courir à partir de la date à laquelle est né le droit de demander l’exécution forcée. Passé ce délai, le titre en cause perd son caractère exécutoire.

14.

Seules les décisions définitives (rendues en appel) ou irrévocables (rendues à l’issue du pourvoi en cassation) peuvent être revêtues de la formule exécutoire (article 376 du CPC).

15.

Selon les articles 269 et 372 du CPC, la formule exécutoire permet aux autorités publiques d’exécuter la décision. En matière civile, la présence de la formule exécutoire sur une décision constitue une condition de son caractère exécutoire.

16

.

Afin d’obtenir l’apposition de la formule exécutoire sur la décision, l’intéressé doit déposer une demande au greffe du tribunal ayant jugé l’affaire en première instance (article 374 du CPC), et payer le droit de timbre judiciaire. La demande est examinée sans que les parties soient convoquées.

GRIEFS

17.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation de leur droit d’accès à un tribunal, en raison de l’impossibilité de faire revêtir l’arrêt du 10 décembre 2002 de la formule exécutoire et d’entamer l’exécution forcée, en raison du refus du président de la Cour suprême d’envoyer leur dossier au tribunal départemental.

18.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, ils se plaignent que le fait pour les autorités de leur bloquer tout accès à la procédure d’exécution de l’arrêt du 10 décembre 2002 a représenté une ingérence illégale, et de surcroît disproportionnée, dans leur droit de jouir de leur bien jusqu’à la décision sur le pourvoi en cassation.

19.

Sur le fondement des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ils allèguent que la décision d’irrecevabilité du 22 septembre 2003 a eu pour effet de méconnaître leur droit d’accès à un tribunal pour contester le refus du président de la Cour suprême de justice, et soutiennent n’avoir disposé d’aucun recours interne à cet égard.

EN DROIT

A.

Sur l’exécution de l’arrêt du 10 décembre 2002

20.

Les requérants se plaignent de l’impossibilité de faire exécuter l’arrêt définitif du 10 décembre 2002, en raison de l’impossibilité de le faire revêtir de la formule exécutoire et d’entamer l’exécution forcée, par suite du refus du président de la Cour suprême d’envoyer leur dossier au tribunal départemental. Ils citent les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

21.

Le Gouvernement conteste l’application en l’espèce de l’article 6 de la Convention. Il souligne que ce sont uniquement les décisions définitives et irrévocables qui peuvent faire l’objet d’un contrôle par la Cour. Il cite, parmi d’autres affaires,

Orha c. Roumanie

(n

o

1486/02, 12 octobre 2006) et

Ouzounis et autres c. Grèce

(n

o

49144/99, 18 avril 2002). Il fait aussi remarquer que les requérants n’ont pas établi avoir fait des démarches auprès du tribunal départemental pour entamer l’exécution forcée de l’arrêt du 10 décembre 2002. En tout état de cause, aucune autorité publique n’a refusé l’exécution. En outre, aucune autorité n’a exigé des requérants qu’ils fassent revêtir l’arrêt en cause de la formule exécutoire afin de s’y conformer.

Il fait enfin valoir que, compte tenu du fait que l’arrêt du 10

décembre

2002 n’était pas définitif et irrévocable au moment où le président de la Cour suprême a refusé le renvoi du dossier, les requérants ne peuvent prétendre avoir eu «

un bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

22.

Les requérants affirment que, selon la loi applicable, ils avaient l’obligation de faire revêtir de la formule exécutoire l’arrêt du 10

décembre

2002 avant de pouvoir demander son exécution auprès des débiteurs.

En tout état de cause, ils estiment que le dépôt effectif d’une demande à cette fin n’est pas pertinent en l’espèce, dans la mesure où la procédure d’exécution forcée a été bloquée par le président de la Cour suprême. Ils contestent également la position du Gouvernement concernant le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 et estiment qu’ils avaient «

un bien

» dans leur patrimoine à la suite de l’adoption de l’arrêt du 10 décembre 2002.

23.

S’appuyant sur les dispositions internes prévoyant le caractère (immédiatement) exécutoire d’une décision interne, la Cour a déjà sanctionné le défaut ou le retard d’exécution par les autorités d’une décision judiciaire faisant l’objet d’un recours (

Ungureanu c. Moldova

, n

o

27568/02, §§

26-30, 6 septembre 2007, portant sur le délai d’exécution dans un conflit du travail,

Wilkowicz c. Pologne

, n

o

4168/01, §§ 29-30, 4 novembre 2008, et

Ghițoi et autres c. Roumanie

, n

os

2456/05, 5085/05 et 6149/05, §§ 37 et suivants, 13 octobre 2009

; ainsi que,

a contrario, Ouzounis

précitée, et

Gjyli c. Albanie

, n

o

32907/07, §§ 30-34, 29 septembre 2009, dans lequel un grief similaire a été rejeté comme prématuré).

24.

En particulier, dans l’arrêt

Ghițoi et autres

(précité, §§ 40-41) la Cour a justifié sa différence d’approche par rapport à l’affaire

Ouzounis

précitée, en renvoyant aux différences législatives essentielles entre les deux affaires. Elle a observé notamment qu’à la différence du droit roumain selon lequel la décision rendue en appel était sans aucun doute exécutoire une fois remplies les formalités administratives (paragraphe 16 ci-dessus), le droit interne grec ne reconnaissait pas de façon non-équivoque le caractère exécutoire du jugement en première instance. En outre, selon la législation grecque, il n’y avait pas de danger de prescription du droit de demander l’exécution forcée. Or, selon le droit roumain cette prescription commence à courir à partir de la date d’adoption de la décision en appel.

25.

La Cour note que les mêmes dispositions législatives pertinentes dans l’affaire

Ghițoi et autres

précitée sont applicables en l’espèce. Il s’ensuit que le fait pour les requérants de nourrir l’espoir de voir exécuter la décision rendue en appel n’échappe pas en soi à l’application de l’article

6 de la Convention.

26

.

La Cour note que selon les lois applicables à l’époque, l’arrêt définitif du 10 décembre 2002 n’était pas exécutoire de plein droit mais devait être revêtu de la formule exécutoire. Pour cela, les requérants auraient dû faire une simple demande au président du tribunal compétent pour l’exécution, en l’espèce au tribunal départemental, et de payer le droit de timbre judiciaire (paragraphe 16 ci-dessus). Toutefois, à la différence de l’affaire

Ghițoi et autres

précitée, en l’espèce les requérants ont omis de demander au tribunal départemental l’apposition de la formule exécutoire. La Cour estime qu’une copie de la demande d’apposition de la formule exécutoire, portant le cachet du tribunal, dont l’obtention ne devait pas poser problème aux requérants, lui aurait permis d’établir la situation réelle en l’espèce. En l’absence d’une telle preuve, la Cour ne peut que conclure que les requérants n’ont pas saisi le tribunal d’une telle demande.

Elle note, enfin, que les requérants n’ont pas non plus allégué devant la Cour avoir été empêchés de déposer effectivement cette demande devant le tribunal départemental, ou bien être dans l’impossibilité de payer les droits de timbre.

27.

La Cour a déjà constaté que la demande d’apposer la formule exécutoire sur un arrêt définitif ne constitue pas un acte d’exécution mais un acte de procédure préalable en vue de l’exécution. L’accomplissement d’un tel acte ne constitue pas une charge excessivement lourde ni onéreuse et n’apparaît pas comme étant déraisonnable (

Manofescu c. Roumanie

(déc.), n

o

44307/05, § 21, 12 janvier 2010 et,

a contrario

,

Metaxas c.

Grèce

, n

o

8415/02, § 19, 27 mai 2004). Par ailleurs, la Cour a déjà jugé qu’il n’était pas déraisonnable que l’administration demande aux intéressés des documents complémentaires de manière à permettre ou accélérer l’exécution d’un jugement, pourvu que l’obligation faite aux créanciers de coopérer n’excède pas ce qui est strictement nécessaire (

Bourdov c.

Russie (n

o

2)

, n

o

33509/04, § 68-70, CEDH 2009).

28.

En outre, cette procédure aurait permis aux débiteurs de connaître le souhait des requérants de voir exécuter l’arrêt sans tarder. La Cour note que les débiteurs ont formé un pourvoi en cassation contre l’arrêt du 10

décembre

29.

La Cour note d’ailleurs que la mairie a fait preuve de bonne foi en l’espèce, en exécutant l’arrêt du 10 décembre 2002 de sa propre initiative, une fois le pourvoi en cassation rejeté par la Haute Cour.

Les requérants, quant à eux, n’ont pas soulevé de griefs devant la Cour concernant la manière dont la mairie s’était pliée enfin à l’arrêt du 10

décembre

30.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que les formalités que les requérants devaient remplir afin d’obtenir l’exécution de l’arrêt définitif du 10 décembre 2002 ne sont pas excessives et que c’est du fait de leur propre négligence que l’exécution a été retardée.

31.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

32.

La Cour estime enfin que le même raisonnement s’applique pour le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention qui doit également être déclaré manifestement mal fondé et rejeté en application de l’article

35

§§

3

(a) et 4 de la Convention.

B.

Sur l’objection à la résolution du Président de la Cour suprême

33.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants allèguent que la décision d’irrecevabilité du 22 septembre 2003 a eu pour effet de méconnaître leur droit d’accès à un tribunal pour contester le refus litigieux du président de la Cour suprême de justice, et soutiennent n’avoir disposé d’aucun recours interne à cet égard.

34.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, l’article

6

§

1 ne vaut que pour les contestations relatives à des «

droits et obligations

» –de caractère civil – que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne (

Z et autres c. Royaume-Uni

[GC], n

o

29392/95, §

87, CEDH 2001

‑

V). Elle réitère également qu’en matière de droit d’accès à un tribunal, tel qu’invoqué en l’espèce, l’article 6 constitue

lex

specialis

par rapport à l’article 13 dont les exigences, moins strictes que celles de l’article

6 sont entièrement absorbées par ces dernières (

Airey c.

Irlande

, 9

octobre

1979, § 35, série A n

o

32).

35.

En l’espèce, la Cour note que le président de la Cour suprême n’avait aucune obligation de renvoyer le dossier avant qu’une procédure d’exécution forcée ait été entamée devant le tribunal départemental. La Cour a déjà établi que les requérants n’ont pas saisi ce tribunal d’une demande d’exécution (paragraphe 26 ci-dessus).

36.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président