CtEDO 13.11.2012 Auto

ÇAKIR c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
13.11.2012
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ÇAKIR c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 13077/05 Ali CAAKIR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 13 noiembrie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 aprilie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, având în vedere deportarea dlui Corneliu Biersan, judecător ales în temeiul României (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele camerei l-a numit pe dl Kristina Pardalos ca judecător ad hoc (art. 26 alineatul (4) din Regulamentul de procedură). Convenția și art. 29 1 din Regulamentul de procedură. După ce a deliberat, face următoarea decizie în fața Curții, recurentul, dl Ali Çakir, este un resortisant turc născut în 1952, cu reședința în Aix-les-Bains (Franța). Irina Cambraa, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul turc, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii de către Curte în temeiul articolului 44 alineatul (a) din Regulamentul de procedură al Curții, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauza. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La intrarea reclamantului în România și durata șederii acestuia Reclamantul, cetățean turc cu domiciliul în Franța, a intrat în România în 1994. Prin hotărârea din 21 aprilie 1994, tribunalul județ din București a autorizat înființarea unei societăți comerciale cu răspundere limitată, al cărei solicitant era asociat unic. Această societate comercială, care avea 15 angajați, avea ca activitate comerțul intern și internațional cu produse industriale, agricole și alimentare și conducea, de asemenea, anumite activități legate de construcții. Statutul societății a fost înregistrat printr-un act notarial la data de 13 aprilie 1994 și societatea a fost înregistrată într-un registru comercial într-o localitate nespecificată în dosar. La 18 ianuarie 1995, reclamantului i s-a acordat un certificat de investitor străin cu domiciliul în Franța, care a fost scutit de plata anumitor impozite. Începând cu 29 mai 1996, reclamantul a primit un permis de ședere temporară eliberat de Departamentul General al Pașapoartelor, Străinilor și Poliției de frontieră, permițându-i să desfășoare activități comerciale. Acest permis de ședere temporară a fost prelungit la fiecare șase luni până la 6 octombrie 1999 și de la 10 ianuarie 2003 până la 7 iulie 2004. Societatea reclamantului dobândește, de-a lungul anilor, mai multe proprietăți imobiliare în România, printr-o decizie definitivă din 30 septembrie În 2002, judecătorul delegat în apropierea tribunalului departamental din Prahova a autorizat constituirea și înregistrarea societății în Registrul Comerțului al Departamentului Prahova, după ce a înregistrat deplasarea sediului societății dintr-un departament în altul. Reclamantul figura în registru ca având domiciliul în Turcia. Între timp, în 1995, reclamantul și-a stabilit reședința în România cu un resortisant român. Cuplul a avut doi copii născuți în decembrie 1997 și octombrie 2004. Refuzul autorităților române de a prelungi permisul de ședere al reclamantului 10. În 2004, reclamantul a făcut o nouă cerere de reînnoire a permisului de ședere temporară. Iulie 2004, Ministerul de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 000 EUR (EUR) sub forma capitalului societății sale sau prin faptul că nu a creat cel puțin 10 locuri de muncă și că nu a beneficiat de un venit personal de cel puțin 500 EUR pe lună. 11. Reclamantul a primit o notificare prin care solicita să părăsească țara în termen de trei luni de la data la care a avut cunoștință de Decizia, în caz contrar, o măsură de deviere a teritoriului ar fi luată împotriva sa în temeiul articolului 86 alineatul (2) litera (c) și al articolului 87 alineatul (2) litera (g) nr. 194/2002. 12. cererea de suspendare a executării deciziei din 7 iulie 2004. printr-o decizie din 28 iulie 2004, Tribunalul a dispus suspendarea executării deciziei până la încheierea procedurii de fond. 13. Pe fond, reclamantul a anulat decizia, în timp ce a îndeplinit condițiile impuse de lege pentru obținerea permisului de ședere care permitea desfășurarea activităților comerciale. În această privință, acesta a precizat că investițiile erau în desfășurare și că a obținut venituri dintr-un contract de vânzare și dintr-un contract de închiriere. El a prezentat în detaliu activitatea companiei sale, subliniind că el a fost în persoană o persoană onorabilă și onestă. El a pledat pentru faptul că societatea sa comercială nu a cunoscut nici un incident de la crearea sa și că a fost profitabil, că a obținut un certificat de investitor și un certificat care îi permitea să depună o marca și ce a fost cunoscut că, timp de mai mult de nouă ani, a trăit în concubinaj cu o rezidentă românească cu care a avut un copil și că a avut un al doilea copil care trebuia să se nască în curând. 14. Prin hotărârea definitivă din 4 octombrie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Ployești a respins cererea reclamantului de anulare a deciziei din 7 iulie 2004, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 55 din Lună 194/2002. Comisia a remarcat că reclamantul nu a demonstrat că veniturile sale personale au fost de cel puțin 500 EUR pe lună și că documentele pe care le-a depus la dosar erau legate de societatea sa comercială. 16. Reclamantul precizează că, din cauza refuzului autorităților de a-i acorda permisul de ședere solicitat, a fost obligat să vândă o parte din bunurile sale imobiliare în România la un preț mult mai mic decât prețul pieței. 17. La o dată nespecificată, reclamantul a părăsit țara. 18. În cererea sa în fața Curții, reclamantul a indicat că a fost încă într-o relație cu partenera sa, chiar dacă aceasta trăiește în România cu copiii lor. El adaugă că fiica sa are probleme de sănătate care necesită prezența sa pe lângă ea și că viața școlară a copiilor săi este perturbată de absențele lor repetate datorate deplasărilor pe care le-ar efectua pentru a-l vedea. 19. În perioada 30 martie 2010 - 1 ianuarie 2012, reclamantul a intrat în România de 40 de ori pentru șederi de la o zi la două săptămâni. decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, publicat în Jurnalul Oficial din 27 decembrie 2002, care se referea la prelungirea dreptului de ședere pentru activități comerciale, a fost astfel exprimat la momentul respectiv în partea sa relevantă în speță (2) Prelungirea dreptului de ședere temporară poate fi acordată în cazul în care străinul îndeplinește următoarele condiții: (...) cererea de prelungire a permisului de ședere temporară trebuie să fie însoțită de următoarele documente: (...) (iv) documente care să ateste că investiția a fost realizată printr-un aport de capital de cel puțin 50 000 EUR sau printr-un transfer tehnologic de o valoare echivalentă (...) sau prin crearea a zece locuri de muncă (...) (v) documente care atestă venituri personale [de la la mai mult de 100 000 de euro] cu o sumă minimă de [...] 500 de euro pe lună (...) din activitățile dezvoltate pe teritoriul României. (3) În cazul investițiilor care depășesc 100 000 de euro (...), mijloacele de existență [de la .] (mijloacelor de intrare) pot fi dovedite, de asemenea, prin alte documente legale (...) 21. LUG n 194/2002 prevedea nouă tipuri de permise de ședere pe termen lung care ar putea fi solicitate de un cetățean străin, printre care permisele de ședere eliberate din cauza exercitării activităților economice, profesionale și comerciale, cele eliberate din motive de reîntregire a familiei și cele eliberate străinilor căsătoriți cu cetățeni români sau străinilor care locuiesc în cupluri cu un cetățean român (articolele 41-49 privind situațiile de acordare a unui permis de ședere pe termen lung și articolele 50 și următoarele privind prelungirea dreptului de ședere). La art. 49 din LEUG nr. 194/2002, în vigoare la data faptelor, prevedea posibilitatea de a acorda o viză de ședere pe termen lung străinilor căsătoriți cu cetățeni români. L.OUG n 194/2002, modificată la 30 noiembrie 2004 prin Legea nr. 482/2004, permite acum acordarea de permise de ședere pe termen lung străinilor care aduc dovada faptului că trăiesc într-un cuplu cu un cetățean român și că au împreună un copil. GRIEFS 23. Invocând art. 8 din convenție, reclamantul se plânge că refuzul autorităților române de a-și prelungi permisul de ședere a constituit o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea vieții private și de familie. 24. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că dificultățile pe care le-ar avea în gestionarea bunurilor sale stabilite în România sunt atât de importante încât să constituie o expropriere de facto ÎN DREPT 25. Reclamantul se plânge că refuzul autorităților de a-și prelungi permisul de ședere a constituit o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, garantat prin art. 8 din convenție. Această dispoziție este astfel formulată Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității, sau protecția drepturilor și libertăților da . Argumentele părților 26. Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 8 din Convenție, în măsura în care nici o interdicție de a intra asupra teritoriu românesc nu ar fi fost pronunțat împotriva sa. El excită apoi de la la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește fondul cauzei, guvernul este de părere că măsura luată împotriva reclamantului de autoritățile naționale nu constituie o interferență în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. În această privință, acesta precizează mai întâi că reclamantul a solicitat numai în ianuarie 2002 un permis de ședere autorităților din departamentul Prahova. Prin urmare, durata șederii sale în România nu ar fi calculată decât începând cu această dată din urmă. Acesta arată că frecvența vizitelor la adresa României pe parcursul celor opt ani care au urmat faptelor arată că a reușit să-și mențină și să-și dezvolte relațiile familiale. 28. Cu toate acestea, chiar dacă se presupune că refuzul autorităților naționale de a prelungi permisul de ședere al reclamantului a constituit o interferență în viața privată și familială a acestuia, o astfel de interferență a fost prevăzută de lege și, în acest caz, a urmărit un scop legitim. În ceea ce privește necesitatea unei astfel de ingerințe într-o societate democratică, guvernul arată că reclamantul a trăit legal în România doar doi ani și nouă luni, pe care nu a făcut obiectul unei sancțiuni penale, pe care și-a păstrat legăturile cu Turcia și pe care nu le-a dovedit a avea o viață de familie în România. În plus, reclamantul nu ar fi sesizat instanțele naționale cu privire la impactul pe care l-ar fi avut asupra vieții sale de familie refuzul autorităților de a-și prelungi permisul de ședere. Într-adevăr, pentru guvern, procedura inițiată de instanțele naționale a fost o procedură specifică în cadrul căreia, în opinia sa, instanțele trebuiau să examineze dacă dispozițiile legale privind prelungirea unui permis de ședere pe motiv de activități comerciale au fost respectate. Guvernul precizează că, în cadrul acestei proceduri, la Recurentul răspunde că este victima unei încălcări în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie, în măsura în care, în urma refuzului autorităților de a-și prelungi permisul de ședere, ar fi fost obligat să părăsească România și precizează, de asemenea, că, având în vedere că a contestat măsura în litigiu în fața autorităților române, a epuizat căile de atac interne. În ceea ce privește fondul plângerii, reclamantul susține că realitatea vieții sale private și de familie în România este incontestabilă. În acest sens, indică faptul că a trăit legal în România timp de zece ani, că a beneficiat în această perioadă de permise de ședere, că a condus în această țară o activitate economică prosperă, că a împărtășit viața cu un cetățean român cu care ar fi avut doi copii; prin urmare, măsura în cauză ar fi constituit o interferență în viața sa privată și familială 31. În continuare, reclamantul susține că măsura în cauză nu era necesară într-o societate democratică. În acest sens, acesta arată că vizitele sale scurte în România în cursul anilor care au urmat plecării sale din România au putut fi efectuate prin intermediul unei vize de tip Schengen eliberate de autoritățile franceze și că acestea aveau ca scop principal plata impozitelor aferente bunurilor sale imobile în România. În ceea ce privește legăturile sale familiale din România, el reiterează că el a trăit în concubinaj cu un cetățean român cu care ar avea doi copii, dintre care unul ar suferi de o boală cronică a ficatului și ar avea nevoie de prezența tatălui său. În cele din urmă, el precizează că nu a fost nici urmărit, nici condamnat în România. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepțiile guvernului care, în speță, sunt strâns legate de substanța Õ pe care reclamantul o trage din art. 8 din Convenție, cu atât mai mult cu cât aceasta consideră că cererea este inadmisibilă din motivele menționate mai jos. Cu privire la existența unei ingerințe 33. Conform jurisprudenței constante a Curții, Convenția nu garantează dreptul unei persoane care intră sau își are reședința într-un stat în care nu este rezidentă sau nu este expulzată, iar statele contractante au dreptul de a controla, în temeiul unui principiu de drept internațional bine stabilit, intrarea, șederea și apropierea persoanelor care nu sunt membre (a se vedea, printre altele, Aristimuño Mendizabal Franța, n 5331/99, § 65, 17 ianuarie 2006 și Dremlyuga Letonia (dec.), n 67629/01, 29 aprilie 2003 și hotărârile citate anterior). 34. În speță, Curtea constată că, potrivit dosarului, reclamantul este stabilit în România în 1996. este sigur că a creat o societate comercială acolo în 1994, monedele aflate la dispoziția Curții nu permit stabilirea cu certitudine a faptului că a trăit efectiv în România începând cu această ultimă dată. În orice caz, decizia autorităților române de a nu prelungi permisul de ședere al reclamantului, însoțită de notificarea de a părăsi teritoriul , decizia menționată mai sus), constituie o interferență în viața privată și de familie a persoanei respective, cel puțin prin precaritatea și incertitudinea care a avut loc pentru aceasta (a se vedea mutatis mutandis Aristimuño Mendozabal, citată anterior, punctul 72, și Gezginci c. Elveția, n 16327/05, § 57, 9 decembrie 2010). 35. Rămâne de stabilit dacă această interferență era în conformitate cu cerințele prevăzute în art. 8 alin. (2), și anume dacă era prevăzută de lege, dacă viza un scop legitim și dacă era necesară într-o societate democratică. Curtea consideră că, în speță, ingerința era prevăzută de lege, dat fiind că refuzul autorităților de a prelungi permisul de ședere de la 194/2002. Aceasta arată, de asemenea, că măsura contestată de solicitant viza protecția bunăstării economice a țării și că aceasta urmărea, prin urmare, un scop legitim în sensul alin. (2) din art. 8 din Convenție. 37. Întrebarea esențială care trebuie soluționată în speță este aceea de a ști dacă intervenția era necesară într-o societate democratică. Sarcina Curții este de a stabili dacă măsura luată în privința reclamantului a respectat un echilibru corect între interesele în prezență, și anume, pe de o parte, dreptul de a-și respecta viața privată și de familie și, pe de altă parte, interesele societății (a se vedea, mutatis mutandis Boutif c. Elveția, nr. 54273/00, § 46, CEDH 2001-IX). 38. Elementele care trebuie luate în considerare pentru efectuarea acestei examinări sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost prezentate, în special în cauzele Boultif (citată la punctul 48), Üner c. Țările de Jos ([GC], n 46410/99, §§ 54-55 și 57-58, CEDO 2006 XII), Maslov c. Austria ([GC], n 1638/03, § 68-76, CEDH 2008-...) și Emre c. Elveția 42034/04, § 65-71, 22 mai 2008). 39. În speță, Curtea constată că reclamantul a sosit în România la vârsta de 44 de ani și că a petrecut opt ani în urmă, beneficiind de permise de ședere temporare eliberate din cauza activităților comerciale pe care le-a dezvoltat acolo. Aceasta arată că a locuit acolo și cu un cetățean român cu care a avut doi copii. 40. Pentru a proceda la punerea în discuție a intereselor în cauză, Curtea consideră că este necesar să se acorde importană în speă faptului că VII). Întradevăr, potrivit informațiilor furnizate Curții de către guvern și necontestate de către reclamant, acesta din urmă a intrat în România de mai multe ori fără restricții și a stat acolo pentru perioade scurte. 41. Curtea subliniază mai presus de toate că reclamantul ar fi putut și poate oricând să solicite autorităților române un nou permis de ședere invocând situația sa familială (punctul 22 de mai sus). Nu reiese din înscrisurile din dosar că un obstacol ar fi împiedicat reclamantul să facă o astfel de cerere. Cu toate acestea, nu a explicat motivul pentru care nu este în primul rând apreciată această posibilitate; prin urmare, reclamantul dispune de o cale de soluționare pe care nu a utilizat-o și de care nu s-a demonstrat că are efect. 42. În plus, nu există nicio îndoială cu privire la faptul că reclamantul solicită un nou permis de ședere pentru a-și desfășura activitățile comerciale și că acesta îndeplinește cerințele legii române. Curtea ia notă de faptul că contestația reclamantului împotriva refuzului autorităților naționale de a-și prelungi permisul de ședere a fost respinsă în cadrul unei proceduri contradictorii pe care nu o contestă echitatea. Afirmațiile acestuia din urmă potrivit cărora acesta întrunea condițiile necesare pentru obținerea unei prelungiri a permisului său de ședere din cauza activităților comerciale nu urmăresc decât să continue în fața Curții dezbaterea în fața instanțelor române, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . mutatis mutandis E.S. c. Franța (dec.), n 49714/06, 10 februarie 2009) Pe de altă parte, afirmațiile sale formulate în cadrul acestei proceduri cu privire la existența unei vieți de familie în România nu au fost prezentate nici o dovadă. În acest context, Curtea consideră că instanțele interne au pronunțat decizii pe baza dovezilor pe baza dispozițiilor lor și că aprecierea lor nu a fost afectată negativ. 43. În orice caz, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a menținut legături sociale, culturale și familiale cu Turcia, unde a declarat că a fost instalat după plecarea sa din România în 2004. De asemenea, aceasta arată că el stăpânește pe deplin turca, limba în care el este adresat Curții, și că nu a prezentat în fața Curții dificultățile pe care le-ar fi putut întâmpina în Turcia și copiii săi în cazul în care și-ar fi stabilit acolo. Trebuie menționat în acest sens că, la momentul deciziei în litigiu, primul copil avea șapte ani și că al doilea s-a născut la câteva zile după această decizie. Prin urmare, având în vedere vârsta fragedă a copiilor, integrarea lor în Turcia putea fi posibilă (a se vedea mutatis mutandis Üner, citată anterior, § ) În ceea ce privește boala fiicei sale, reclamantul se limitează la susținerea faptului că ea necesită ca el să-și petreacă timpul cu copilul său, fără a menționa sau a susține o posibilă imposibilitate de tratament medical în Turcia. 44. În lumina tuturor elementelor de mai sus, Curtea consideră că statul pârât a stabilit un echilibru corect între interesele reclamantului, pe de o parte, și interesul său propriu de a controla imigrația, pe de altă parte. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și că trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și art. 4 din Convenție. 45. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul consideră că refuzul autorităților de a-și prelungi permisul de ședere temporară a adus atingere dreptului său de a-și respecta bunurile situate în România, în măsura în care acesta nu ar mai putea să le administreze și nu ar mai putea să le administreze. 46. Curtea reamintește că drepturile consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu includ dreptul unui străin care deține bunuri într-o țară d'y reședința permanentă pentru a se bucura de proprietatea sa (a se vedea, printre altele, Ilić c. Croația (dec.), nr. 43889/98, CEDO 2000-X, Viculov c. Letonia (dec.), 16870/03, 25 martie 2004). Pe de altă parte, aceasta remarcă faptul că nu reiese din dosar că autoritățile române au adoptat o măsură de confiscare sau de sechestrare a bunurilor reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Kovalenok c. Letonia (dec.), nr. 54264/00, 15 februarie 2001 și Gribenko c. Letonia (dec.), 76878/01, 15 mai 2003). Prin urmare, Comisia consideră că măsura în cauză nu a afectat nici drepturile reclamantului asupra societății sale, nici eventualele roade ale acesteia. În plus, reclamantul a beneficiat în fața instanței de apel din Plyguești de o procedură contradictorie pentru contestarea măsurii luate împotriva sa, procedură pe care nu o contestă în mod corect. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie, de asemenea, respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Prezidențial

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă