MIKLOS c. ROUMANIE

Reclamantul, d-l Romeo Miklos este cetățean român născut în 1972 și domiciliat la Târgu-Mureș. A fost reprezentat în procedura din fața Curții de doamna Laura Vasile, avocat la Târgu-Mureș.

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna Irina Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Plasarea reclamantului în arest la domiciliu și prelungirea acestei măsuri

La 27 iulie 2000, reclamantul, suspectat că a comis mai multe infracțiuni de șantaj, a fost plasat în arest preventiv.

La 28 iulie 2000, pe baza articolului 148 h) din Codul de procedură penală ("CPP"), procuratura din apropierea tribunalului județean din Târgu-Mureș a ordonat plasarea în arest la domiciliu a reclamantului până la 26 august 2000. Procuratura a justificat această măsură prin faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de care era suspectat reclamantul era mai mult de doi ani de închisoare și că eliberarea acestuia ar fi constituit o amenințare la adresa ordinii publice.

Reclamantul a fost urmărit penal și trimis în judecată în fața tribunalului de instanță inferioare din Târgu-Mureș ("tribunalul de instanță inferioare") pentru infracțiunile de șantaj, înșelăciune și sechestrare de persoane. I s-a imputat că a constrâns, prin violență sau prin lipsire de libertate, anumite persoane să-i ramburseze sumele pe care le-ar fi împrumutat în momentul în care traversau dificultăți financiare. I s-a reproșat, de asemenea, că a determinat alte persoane în dificultate să semneze pretenși contracte de împrumut făcând-le să creadă că sumele împrumutate erau garantate prin bunurile lor imobiliare. Cu toate acestea, în realitate, contractanții au semnat vânzarea bunurilor lor fără să-și dea seama.

Alți trei oameni au fost trimiși în judecată cu reclamantul sub acuzațiile. Paisprezece persoane s-au constituit părți civile în procedură.

Arestul la domiciliu al reclamantului a fost prelungit la fiecare treizeci de zile până la 21 decembrie 2000.

La ședința din 21 decembrie 2000 și în dezbaterile ulterioare privind necesitatea de a prelungi arestul la domiciliu al reclamantului, acesta a solicitat eliberarea sau înlocuirea măsurii privative de libertate cu o interdicție de a ieși din oraș. Prin sentințe de procedură din 21 decembrie 2000 și din 15 ianuarie, 5 februarie, 14 martie, 11 aprilie, 9 mai, 20 iunie și 11 iulie 2001, tribunalul de instanță inferioare a prelungit arestul la domiciliu al reclamantului pe motiv că motivele care au justificat această măsură persistau, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile imputate era mai mare de doi ani de închisoare și eliberarea acestuia ar fi constituit o amenințare la adresa ordinii publice. La ședința din 9 mai 2001, tribunalul a notat că una dintre persoanele prejudiciate a refuzat să depună mărturie în procedură pe motiv că ar fi fost amenințată. Din două scrisori al căror destinatar nu este cunoscut rezultă că reclamantul amenința destinatarul preveniindu-l că va fi curând eliberat, că-l va urmări în justiție și că-l va face să regrete că l-a denunțat.

La 8 august, 19 septembrie, 10 octombrie și 7 noiembrie 2001, tribunalul de instanță inferioare a prelungit măsura arestului la domiciliu al reclamantului cu următoarea motivare: "(...) tribunalul constată că motivele de fapt și de drept care au justificat măsura persistă. Prin urmare, ținând cont de faptele pentru care inculpaților le-a fost dat curs în procesul penal, condiția cerută de art. 148 h) din Codul de procedură penală privind limita pedepsei este îndeplinită. De asemenea, tribunalul consideră că eliberarea celor interesați ar constitui o amenințare pentru societate, în sensul articolului 148 h) din Codul de procedură penală, ținând cont de complexitatea activității ilicite a inculpaților Miklos Romeo și M.J., de numărul mare de acuzații formulate împotriva inculpatului Miklos Romeo, de atitudinea adoptată de inculpați față de victime (...) și de normele sociale și morale, de tulburarea și neliniștea pe care ar putea-o provoca pentru un număr mare de persoane eliberarea lor în această etapă a procedurii, de rezonanta pe care ar avea-o în cadrul societății civile judecarea lor în libertate, (...)"

Prin sentința din 12 decembrie 2001, tribunalul de instanță inferioare din Târgu-Mureș a condamnat reclamantul pentru înșelăciune, șantaj și sechestrare de persoane la o pedeapsă de șase ani și jumătate de închisoare.

Prin hotărâre din 12 decembrie 2002, tribunalul județean din Mureș a acceptat apelul reclamantului, a anulat sentința pronunțată în prima instanță și a trimis cauza în judecată din nou în fața tribunalului de instanță inferioare. A menținut arestul la domiciliu al reclamantului, fără a furniza alte precizări pe această problemă.

La 4 iunie 2003, reclamantul a solicitat eliberarea invocând faptul că se afla în arest la domiciliu de aproximativ trei ani. A invocat decizia n. 10 din 24 ianuarie 2000 a Curții Constituționale, în virtutea căreia, potrivit reclamantului, o măsură de arest la domiciliu pe baza articolului 350 din CPP nu putea fi menținută dincolo de treizeci de zile fără control judiciar. Prin sentință de procedură din 18 iunie 2003, tribunalul de instanță inferioare a respins această cerere. A considerat că art. 350 din CPP nu prevedea o limită de timp pentru arestul la domiciliu după trimiterea în judecată și că, în urma deciziei Curții Constituționale, nicio modificare legislativă nu avusese loc. A notat, de asemenea, că un recurs împotriva deciziei de menținere a arestului la domiciliu era inadmisibil, în măsura în care doar sentințele care ordonau, revocau, înlocuiau sau puneau capăt unei măsuri provizorii puteau fi atacate printr-un recurs conform articolului 141 § 1 din CPP.

La 1 iulie 2003, dispozițiile legii n. 281/2003 privind modificările CPP în partea sa privind arestul la domiciliu au intrat în vigoare. În aceeași zi, tribunalul de instanță inferioare a supus dezbaterii părților problema necesității de a prelungi arestul la domiciliu al reclamantului. Procuratura a solicitat prelungirea arestului, pe motiv că, în cursul procedurii, reclamantul a trimis personal sau prin intermediul altor persoane scrisori de amenințare adresate persoanelor prejudiciate și co-inculpatei B.T.

Cât despre interesatul, acesta și-a reiterat cererea de eliberare. A susținut că, din decembrie 2002 – adică aproximativ șapte luni – necesitatea de a prelungi această măsură nu fusese examinată de un tribunal, că decizia Curții Constituționale impusese obligația tribunalelor de a verifica la fiecare treizeci de zile necesitatea de a prelungi măsura arestului la domiciliu și că, în orice caz, durata arestului lui era excesivă și încălca dispozițiile Convenției. A negat, de asemenea, că ar fi amenințat pe cineva.

Prin sentință de procedură din aceeași zi, tribunalul a respins cererea reclamantului și a prelungit arestul lui la domiciliu cu treizeci de zile, pe motiv că rezultă din conținutul anumitor scrisori versate în dosar că, în cursul arestului, a amenințat mai mulți dintre oamenii implicați în procedură.

Prin sentințe de procedură din 23 iulie, 20 august și 17 septembrie 2003, tribunalul de instanță inferioare a prelungit cu treizeci de zile arestul la domiciliu al reclamantului, pe motiv că eliberarea acestuia ar fi constituit o amenințare la adresa ordinii publice ținând cont de infracțiunile pentru care era urmărit penal, de natura și amploarea prejudiciului care decurge din acestea, de complexitatea faptelor și de rezonanta lor negativă în opinia publică. A menționat, de asemenea, existența unor scrisori prin care reclamantul a amenințat anumitor participanți la procedură.

La recurs al reclamantului, prin hotărâri definitive din 7 iulie, 29 iulie, 22 august și 2 octombrie 2003, tribunalul județean din Mureș a confirmat sentințele de procedură pronunțate de la 1 iulie 2003.

Prin sentință de procedură din 17 octombrie 2003, tribunalul de instanță inferioare a prelungit arestul la domiciliu al reclamantului pentru perioada 29 octombrie – 27 noiembrie 2003 din motive similare celor reținute anterior.

Reclamantul a declarat recurs, susținând că arestul lui încalcă dispozițiile Convenției.

Prin hotărâre definitivă din 21 octombrie 2003, tribunalul județean din Mureș a acceptat recursul reclamantului. A considerat că durata mai mult de trei ani a arestului la domiciliu a atenuat cu certitudine amenințarea la adresa ordinii publice și că interesatul reflectase asupra consecințelor acțiunilor sale.

La 29 octombrie 2003, reclamantul a fost eliberat.

Prin sentința din 30 martie 2004, tribunalul de instanță inferioare din Târgu-Mureș a condamnat reclamantul pentru sechestrare de persoane, șantaj și înșelăciune la o pedeapsă de unsprezece ani de închisoare, din care perioada arestului la domiciliu a fost scăzută. La recurs al reclamantului, prin hotărâre definitivă din 13 decembrie 2006, curtea de apel din Cluj și-a redus pedeapsa la opt ani și șapte luni de închisoare. 2. Condițiile de arest în penitenciarul din Târgu-Mureș

La 27 iulie 2000, reclamantul a fost încarcerat în casa de arest a poliției din Mureș. La 14 decembrie 2000, a fost transferat în penitenciarul din Târgu-Mureș, unde a rămas până la 29 octombrie 2003, data eliberării sale.

Pe baza agresivității și pericolozității reclamantului în relațiile sale cu alți deținuți și gardieni, Hotărârea Generală a Penitenciarelor a decis, la 7 august 2001, că va fi supus timp de un an, și anume de la 10 august 2001 la 9 august 2002, unui regim restrictiv. Acest regim implica, în special, plasarea reclamantului într-o celulă de 8 m² prevăzută cu gratii și supunerea dreptului său de a primi pachete la acordul directorului penitenciarului. B. Legea internă relevantă

Dispozițiile generale ale legii interne relevante în această cauză privind arestul la domiciliu sunt descrise în cauzele Konolos c. România (n. 26600/02, §§ 19 și 24, 7 februarie 2008), Samoilă și Cionca c. România (n. 33065/03, §§ 36-40, 4 martie 2008) și Calmanovici c. România (n. 42250/02, § 40, 1 iulie 2008).

Sub aspectul articolului 5 § 1 al Convenției, susține ilegalitatea arestului la domiciliu de la 12 decembrie 2002 la 1 iulie 2003, ținând cont că această măsură nu a fost prelungită de autoritățile judiciare naționale.

Citând art. 5 § 3 al Convenției, se plânge că după plasarea în arest la domiciliu nu a fost prezentat imediat unui magistrat pentru a se pronunța asupra temeiniciei arestului.

Citând art. 5 § 4 al Convenției, reclamantul se plânge că arestul lui la domiciliu a durat, după cum susține, trei ani și trei luni și a fost excesiv și în întregime imputabil autorităților care nu au condus o anchetă diligentă.

Cită, de asemenea, art. 5 § 5 al Convenției.

Invocând articolele 6 §§ 1, 2 și 3 b) și c) ale Convenției, se plânge de lipsa echității procedurii penale și de durata acesteia.

Sub aspectul articolului 8 al Convenției, se plânge de imposibilitatea de a avea contact cu familia în cursul arestului și de ilegalitatea unei percheziții.

Cită, de asemenea, articolele 13 și 14 ale Convenției și art. 1 din Protocolul n. 12 la Convenție, fără a preciza conținutul plângerilor sale. PE DREPT A. Observații preliminare

Pentru Guvern, prima corespondenă a reclamantului cu Curtea este formularul de cerere din 22 martie 2004. Prin urmare, această dată trebuie, potrivit acestuia, considerată ca fiind data introducerii acestei cereri.

Reclamantul nu a prezentat observații pe această problemă.

Curtea amintește că, conform articolului 47 § 5 al regulamentului Curții, cererea se presupune, în general, introdusă la data primei comunicări a reclamantului expunând, chiar și pe scurt, obiectul acesteia (Kemevuako c. Țările de Jos (decizie), n. 65938/09, § 19, 1 iunie 2010). În această cauză, ea constată că reclamantul a trimis prima sa corespondenă Curții la 31 mai 2003. Acesta a furnizat un rezumat al faptelor, a prezentat în esență plângerea privind durata arestului la domiciliu și s-a plâns de lipsa echității procedurii penale pornite împotriva sa. Prin urmare, Curtea consideră că a fost sesizată pentru prima dată de reclamant la 31 mai 2003 și că această dată constituie data introducerii acestei cereri în fața ei. Această concluzie nu încalcă principiul conform căruia, pentru o plângere neinclusă în cererea inițială, trecerea termenului de șase luni este întreruptă doar la data la care plângerea este prezentată pentru prima dată Curții (Allan c. Regatul Unit (decizie), n. 48539/99, 28 august 2001). B. Cu privire la plângerile tirate din articolele 3 și 8 ale Convenției

În formularul său de cerere din 22 martie 2004, reclamantul denunță condițiile arestului în penitenciarul din Târgu-Mureș sub regim restrictiv. Indică, de asemenea, că, "în aceeași perioadă", nu a putut primi pachete de la familia sa. Invocă articolele 3 și 8 ale Convenției.

Guvernul consideră că, în măsura în care reclamantul se plânge de aspectele privind arestul sub regim restrictiv, aceste plângeri sunt târzii.

Reclamantul nu a prezentat observații pe această problemă.

Curtea constată că, conform informațiilor furnizate de Guvern și necontestate de reclamant, acesta a fost deținut sub regim restrictiv în penitenciarul din Târgu-Mureș din 10 august 2001 la 9 august 2002. Or reclamantul a sesizat Curtea cu aceste plângeri la 22 martie 2004. Prin urmare, este necesar să se admită excepția ridicată de Guvern și să se declare această parte a cererii târzie, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 ale Convenției. C. Cu privire la plângerile tirate din art. 5 §§ 1 c), 3 și 5 ale Convenției

Reclamantul se plânge de durata arestului la domiciliu și de lipsa de justificare a menținerii acestei măsuri, ceea ce ar fi încălcat art. 5 § 3 al Convenției. În formularul său de cerere din 22 martie 2004, denunță, de asemenea, absența unei baze legale pentru arestul la domiciliu din 12 decembrie 2002 la 1 iulie 2003 și, în sfârșit, cită art. 5 § 5 al Convenției, fără a justifica plângerea. 43. art. 5 §§ 1 c), 3 și 5 este redactat după cum urmează în partea sa relevantă în această cauză: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în următoarele cazuri și în conformitate cu procedurile legale: (...) c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi adus în fața unei autorități judiciare competente atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia; 3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute în §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi supusă unei garanții care asigură comparerea interesatului la ședință. (...) 5. Orice persoană victimă a unui arest sau a unei detențiuni în condiții contrare dispozițiilor prezentului articol are dreptul la reparație." 1. Cu privire la excepțiile Guvernului privind plângerile tirate din art. 5 §§ 1 c) și 5 ale Convenției

Guvernul expune că plângerile reclamantului tirate din art. 5 §§ 1 și 5 ale Convenției sunt târzii și că, în orice caz, durata arestului la domiciliu fiind scăzută din pedeapsa de închisoare pronunțată, interesatul nu poate fi considerat victimă a unei încălcări a articolului 5 § 5 al Convenției.

Reclamantul nu a prezentat observații specifice pe problema respectării termenului de șase luni. Susține că, la introducerea acestei cereri, procedura penală era în curs în fața autoritățile judiciare interne și că nu putea, prin urmare, să intenteze o acțiune în reparație pentru arest ilegal.

Pentru ceea ce privește alegerile reclamantului privind ilegalitatea arestului din 12 decembrie 2002 la 1 iulie 2003, Curtea constată că interesatul a sesizat-o cu această plângere doar la 22 martie 2004, adică mai mult de șase luni după sfârșitul situației incriminate (Mujea c. România (decizie), n. 44696/98, 10 septembrie 2002). Prin urmare, este necesar să se declare această plângere târzie și să o respingă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

Cu privire la plângerea tirata din art. 5 § 5 al Convenției, Curtea amintește că dreptul la reparație enunțat de articolul citat presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte sale paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. c. Italia [GC], n. 24952/94, § 49, CEDH 2002-X). Or, în această cauză, nicio încălcare nu a fost constatată pentru ceea ce privește lipsa unei baze legale a arestului la domiciliu al reclamantului din 12 decembrie 2002 la 1 iulie 2003. Rezultă că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 ale Convenției. 2. Cu privire la plângerea tirata din art. 5 § 3 al Convenției

Reclamantul afirmă că arestul la domiciliu, de aproximativ trei ani și jumătate, a fost de o durată excesivă și nu a fost justificat prin motive relevante.

Guvernul respinge această teză. El consideră că perioada care trebuie luată în considerare se extinde de la 28 iulie 2000 la 12 decembrie 2001, ceea ce ar duce durata arestului la domiciliu la aproximativ un an și patru luni.

Guvernul consideră că o asemenea durată nu este derezonabilă. El subliniază caracterul complex al cauzei, atestat la opinia sa de tipul și gravitatea faptelor imputate reclamantului, amploarea investigațiilor și numărul de părți civile. Potrivit acestuia, autoritățile judiciare naționale au justificat în mod regulat măsura menținerii arestului la domiciliu prin motive relevante și suficiente, în particular, riscul de a obstrucționa investigația susținut de existența unor scrisori de amenințare trimise de reclamant la anumiți participanți la procedură.

Curtea constată că în această cauză, perioada de luat în considerare a început la 27 iulie 2000, data plasării reclamantului sub mandat de arest, pentru a se termina, într-o primă fază, la 12 decembrie 2001 cu sentința tribunalului de instanță inferioare din Târgu-Mureș. Cât privește arestul reclamantului din 12 decembrie 2002 – data la care cauza a fost din nou trimit în fața judecătorilor de primă instanță – la 29 octombrie 2003 – data eliberării sale –, acesta se analizează, de asemenea, ca o detență provisorie în sensul articolului 5 §§ 1 c) și 3 ale Convenției. Prin urmare, arestul la domiciliu al reclamantului a durat aproximativ doi ani și trei luni.

Curtea amintește, de asemenea, că art. 5 § 3 al Convenției cere ca detența provisorie înainte de judecată să nu depășească un termen rezonabil și că autoritățile judiciare competente examinez în mod regulat persistența unor motive "relevante" și "suficiente" care ar legitima lipsa de libertate (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII).

În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru detența provisorie a unui inculpat suspectat de comiterea unei infracțiuni: pericolul de fuga al inculpatului, riscul ca inculpatul, odată eliberat, să obstruioneaze administrarea justiției, să comită noi infracțiuni sau ca eliberarea sa să tulbure ordinea publică. A mai judecat că autoritățile judiciare care se pronunță asupra oportunității menținerii reclamantului în arest la domiciliu trebuie să se dedice unui examen al unui set de elemente relevante concrete, propriu a confirma existența necesității acestei măsuri (a se vedea, inter alia, Georgiou c. Grecia (decizie), n. 8710/08, 22 martie 2011).

Revine, în principal, autorităților judiciare naționale să asigure că într-o cauză dată detența provisorie suportată de un inculpat nu depășește o durată rezonabilă. În acest scop, ele trebuie, ținând în mod corespunzător cont de principiul presumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele care pot manifesta sau exclude existența acestei cerințe de interes public justificând o derogare la regula fixată la art. 5 și să raporteze asupra acesteia în deciziile lor privind cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în aceste decizii și pe baza faptelor necontestate indicate de interesatul în mijloacele sale că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 (McKay c. Regatul Unit [GC], n. 543/03, § 43, CEDH 2006-X și Erimescu c. România (decizie), n. 33762/05, 18 ianuarie 2011).

În prezenta cauză, Curtea constată, în titlu liminaire, că părțile nu au depus în dosar sentințele prin care autoritățile judiciare interne au prelungit arestul la domiciliu al reclamantului de la 28 iulie 2000 și până la 21 decembrie 2000. Prin urmare, Curtea nu poate specula asupra motivelor invocate de autoritățile judiciare interne pentru prelungirea arestului la domiciliu al interesatului în această perioadă. În plus, Curtea consideră că pretinsa absență de prelungire a arestului la domiciliu al interesatului din 12 decembrie 2002 la 1 iulie 2003 privează legalitatea măsurii (a se vedea în sensul acesta Konolos, citat mai sus, §§ 44-52, și §46 mai sus) și nu poate fi transpusă în această cauză pe terenul articolului 5 § 3 al Convenției.

Curtea constată, în primul rând, că în perioada cuprinsă între 21 decembrie 2000 și condamnarea în primă instanță a interesatului prin sentința din 12 decembrie 2001, tribunalul de instanță inferioare a procedat din oficiu și la intervale regulate la controlul legalității și oportunității menținerii în arest. În deciziile sale, a justificat necesitatea măsurii arestului la domiciliu prin referințe la textele de lege și a indicat motivele factuale care justificau, potrivit acestuia, necesitatea măsurii. A luat, de asemenea, în considerare comportamentul interesatului împotriva căruia existau dovezi că a încercat să influențeze martori, motiv relevant pentru justificarea menținerii măsurii arestului la domiciliu. Mai mult, ținând cont de intervalul restrâns de timp dintre acele decizii, este rezonabil că tribunalul să fi folosit în anumite perioade raționamente apropiate, pe baza acelorași motive pentru justificarea menținerii reclamantului în arest (Georgiou (decizie), citat mai sus și Ciogescu c. România (decizie), n. 14608/11, 29 mai 2012).

Este de remarcat, de asemenea, că de la 1 iulie 2003, data modificării cadrului legal privind detența provisorie, tribunalele au examinat aprofundat situația reclamantului și au judecat că, ținând cont de dovezile existente împotriva reclamantului, detența era justificată. În plus, au subliniat existența unor scrisori prin care reclamantul încercase să influențeze direct sau prin persoane interpuse participanți la procedură. Potrivit opiniei Curții, tribunalele naționale au dat motive relevante și suficiente pentru justificarea menținerii reclamantului în arest la domiciliu.

Curtea constată, în final, că tribunalul județean din Mureș în hotărârea sa din 21 octombrie 2003 punând capăt arestului la domiciliu a reevaluat din nou toate elementele din dosar și a judecat că măsura privativă de libertate nu mai era oportună. Curtea consideră că această concluzie nu este în contradicție cu deciziile anterioare de menținere a arestului deoarece la fiecare moment al procedurii autoritățile interne au dreptul de a evalua liber elementele justificând prelungirea arestului și caracterul relevant și suficient al motivelor în timp. În această cauză, tribunalul județean a examinat noțiunea de pericol pentru ordinea publică ținând cont de trecerea timpului între comiterea faptelor și data hotărârii sale (§21 mai sus).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că această plângere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 ale Convenției. D. Cu privire la celelalte plângeri ale reclamantului

Reclamantul ridică, de asemenea, alte plângeri tirate din articolele 5 § 3, 6 §§ 1, 2 și 3 c), 8, 13 și 14 ale Conveniei și din art. 1 din Protocolul n. 12 la Convenție. Ținând cont de ansamblul elementelor la dispoziția sa și în măsura în care este competentă să cunoască alegerile formulate, Curtea nu constată nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. Rezultă că aceste plângeri trebuie respinse, în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 a) și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Romeo Miklos est un ressortissant roumain né en 1972 et résidant à Târgu-Mureș. Il a été représenté dans la procédure devant la Cour par M e Laura Vasile, avocate à Târgu-Mureș.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le placement du requérant en détention provisoire et la prolongation de cette mesure

Le 27 juillet 2000, le requérant, soupçonné d’avoir commis plusieurs délits de chantage, fut placé en garde à vue.

Le 28 juillet 2000, se fondant sur l’article 148 h) du code de procédure pénale (« CPP »), le parquet près le tribunal départemental de Târgu-Mureș ordonna le placement en détention provisoire du requérant jusqu’au 26 août 2000. Le parquet justifia cette mesure par le fait que la peine prévue par la loi pour le délit dont le requérant était soupçonné était de plus de deux ans d’emprisonnement et que la remise en liberté de l’intéressé représentait une menace pour l’ordre public.

Le requérant fut poursuivi et renvoyé en jugement devant le tribunal de première instance de Târgu-Mureș (« le tribunal de première instance ») des chefs de chantage, tromperie et séquestration de personnes. Il était accusé d’avoir contraint, par la violence ou par la privation de liberté, certaines personnes à lui rembourser les sommes qu’il leur aurait prêtées dans un moment où elles traversaient des difficultés financières. Il lui était en outre reproché d’avoir fait signer à d’autres personnes en difficulté des prétendus contrats de prêts en leur faisant croire que les sommes prêtées étaient garanties par leurs biens immobiliers. Or, en réalité, les contractants avaient sans le savoir signé la vente de leurs biens.

Trois autres personnes furent renvoyées en jugement avec le requérant des mêmes chefs d’accusation. Quatorze personnes se constituèrent parties civiles dans la procédure.

La détention provisoire du requérant fut prolongée tous les trente jours jusqu’au 21 décembre 2000.

Lors de l’audience du 21 décembre 2000 ainsi que lors des débats suivants portant sur la question de la nécessité de prolonger la détention provisoire du requérant, celui-ci demanda sa remise en liberté ou le remplacement de la mesure privative de liberté par une interdiction de quitter la ville. Par des jugements avant dire droit du 21 décembre 2000 et des 15 janvier, 5 février, 14 mars, 11 avril, 9 mai, 20 juin et 11 juillet 2001, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire du requérant au motif que les raisons qui avaient justifié cette mesure subsistaient, que la peine prévue par la loi pour les crimes reprochés était supérieure à deux ans de prison et que la remise en liberté de l’intéressé représentait une menace pour l’ordre public. A l’audience du 9 mai 2001, le tribunal nota que l’une des parties lésées avait refusé de déposer dans le cadre de la procédure au motif qu’elle aurait été menacée. Il ressort de deux lettres dont le destinataire n’est pas connu que le requérant menaçait ce destinataire en le prévenant qu’il serait bientôt libéré, qu’il le poursuivrait et qu’il lui ferait regretter de l’avoir dénoncé.

Les 8 août, 19 septembre, 10 octobre et 7 novembre 2001, le tribunal de première instance prolongea la mesure de détention provisoire du requérant avec la motivation suivante : « (...) le tribunal note que les raisons de fait et de droit qui avaient justifié la mesure subsistent. Ainsi, étant donné les faits pour lesquels les inculpés ont été renvoyés en jugement, la condition requise par l’article 148 h) du code de procédure pénale quant à la limite de la peine est remplie. De même, le tribunal estime que la remise en liberté des intéressés représenterait une menace pour la société, au sens de l’article 148 h) du code de procédure pénale, compte tenu de la complexité de l’activité illicite des inculpés Miklos Romeo et M.J., du nombre important de chefs d’accusation formés contre l’inculpé Miklos Romeo, de l’attitude adoptée par les inculpés à l’égard des victimes (...) et des normes sociales et morales, du trouble et de l’inquiétude que pourrait susciter pour un grande nombre de personnes leur remise en liberté à ce stade de la procédure, de l’écho qu’aurait au sein de la société civile leur jugement en état de liberté, (...) »

Par un jugement du 12 décembre 2001, le tribunal de première instance de Târgu-Mureș condamna le requérant pour tromperie, chantage et séquestration de personnes à une peine de six ans et demi de prison ferme.

Par un arrêt du 12 décembre 2002, le tribunal départemental de Mureș fit droit à l’appel du requérant, cassa le jugement rendu en première instance et renvoya l’affaire en jugement devant le tribunal de première instance. Il maintint la détention provisoire du requérant, sans donner d’autres précisions sur ce point.

Le 4 juin 2003, le requérant demanda sa remise en liberté, en faisant valoir qu’il se trouvait en détention provisoire depuis environ trois ans. Il se référait à la décision n o 10 du 24 janvier 2000 de la Cour constitutionnelle, en vertu de laquelle, selon le requérant, une mesure de détention provisoire fondée sur l’article 350 du CPP ne pouvait pas être maintenue au-delà de trente jours sans contrôle judiciaire. Par un jugement avant dire droit du 18 juin 2003, le tribunal de première instance rejeta cette demande. Il jugea que l’article 350 du CPP ne prévoyait pas de limite dans le temps pour la détention provisoire après le renvoi en jugement et que, à la suite de la décision de la Cour constitutionnelle, aucun changement législatif n’avait eu lieu. Il nota également qu’un recours contre la décision de maintien de la détention provisoire était irrecevable, dans la mesure où seuls les jugements ordonnant, révoquant, remplaçant ou mettant fin à une mesure provisoire pouvaient faire l’objet d’un recours en vertu de l’article 141 § 1 du CPP.

Le 1 er juillet 2003, les dispositions de la loi n o 281/2003 portant modifications du CPP dans sa partie concernant la détention provisoire entrèrent en vigueur. Le même jour, le tribunal de première instance soumit au débat des parties la question de la nécessité de prolonger la détention provisoire du requérant. Le parquet demanda la prolongation de la détention, au motif que, pendant la procédure, le requérant avait envoyé soit personnellement soit par l’intermédiaire d’autres personnes des lettres de menace à l’adresse des parties lésées et de la coïnculpée B.T.

Quant à l’intéressé, il réitéra sa demanda de remise en liberté. Il soutint que, depuis décembre 2002 – soit environ sept mois – la nécessité de prolonger cette mesure n’avait pas été examinée par un tribunal, que la décision de la Cour constitutionnelle avait imposé l’obligation pour les tribunaux de vérifier tous les trente jours la nécessité de prolonger la mesure de détention provisoire et que, en tout état de cause, la durée de sa détention était excessive et contrevenait aux dispositions de la Convention. Il nia également avoir menacé quiconque.

Par un jugement avant dire droit du même jour, le tribunal rejeta la demande du requérant et prolongea sa détention provisoire de trente jours, au motif qu’il ressortait du contenu de certaines lettres versées au dossier que, pendant sa détention, il avait menacé plusieurs des personnes impliquées dans la procédure.

Par des jugements avant dire droit des 23 juillet, 20 août et 17 septembre 2003, le tribunal de première instance prolongea de trente jours la détention provisoire du requérant, au motif que sa remise en liberté représentait une menace pour l’ordre public compte tenu des délits pour lesquels l’intéressé était poursuivi, de la nature et de l’étendue du préjudice en découlant, de la complexité des faits ainsi que de leur écho négatif au sein de l’opinion publique. Il fit également mention de l’existence de lettres par lesquelles le requérant avait menacé certains des participants à la procédure.

Sur recours du requérant, par des arrêts définitifs des 7 juillet, 29 juillet, 22 août et 2 octobre 2003, le tribunal départemental de Mureș confirma les jugements avant dire droit rendus à compter du 1 er juillet 2003.

Par un jugement avant dire droit du 17 octobre 2003, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire du requérant pour la période du 29 octobre au 27 novembre 2003 pour des raisons similaires à celles retenues antérieurement.

Le requérant forma un recours, alléguant que sa détention contrevenait aux dispositions de la Convention.

Par un arrêt définitif du 21 octobre 2003, le tribunal départemental Mureș fit droit au recours du requérant. Il jugea que la durée de plus de trois ans de la détention provisoire avait atténué de manière certaine la menace pour l’ordre public et que l’intéressé avait réfléchi aux conséquences de ses actes.

Le 29 octobre 2003, le requérant fut remis en liberté.

Par un jugement du 30 mars 2004, le tribunal de première instance de Târgu-Mureș condamna le requérant pour séquestration de personnes, chantage et tromperie à une peine de onze ans de prison, dont la période de la détention provisoire fut déduite. Sur recours du requérant, par un arrêt définitif du 13 décembre 2006, la cour d’appel de Cluj réduisit sa peine à huit ans et sept mois d’emprisonnement. 2. Les conditions de détention à la prison de Târgu-Mureș

Le 27 juillet 2000, le requérant fut incarcéré à la maison d’arrêt de la police de Mureș. Le 14 décembre 2000, il fut transféré à la prison de Târgu-Mureș, où il resta jusqu’au 29 octobre 2003, date de sa remise en liberté.

Se fondant sur l’agressivité et la dangerosité du requérant dans ses relations avec les autres détenus et les gardiens, la Direction générale des prisons décida, le 7 août 2001, qu’il serait soumis pendant un an, à savoir du 10 août 2001 au 9 août 2002, à un régime restrictif. Ce régime impliquait notamment le placement du requérant dans une cellule de 8 m² munie de barreaux et la soumission de son droit à recevoir des colis à l’accord du directeur de la prison. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions générales du droit interne pertinent en l’espèce en matière de détention provisoire sont décrites dans les affaires Konolos c. Roumanie (n o 26600/02, §§ 19 et 24, 7 février 2008), Samoilă et Cionca c. Roumanie (n o 33065/03, §§ 36-40, 4 mars 2008) et Calmanovici c. Roumanie (n o 42250/02, § 40, 1 er juillet 2008). GRIEFS

Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, le requérant se plaint des conditions de détention qu’il a dû subir à la prison de Târgu-Mureș sous le régime restrictif et de ne pas avoir pu recevoir des colis.

Sous l’angle de l’article 5 § 1 de la Convention, il allègue l’illégalité de sa détention provisoire du 12 décembre 2002 au 1 er juillet 2003, étant donné que cette mesure n’a pas été prolongée par les juridictions nationales.

Citant l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint de ce qu’après son placement en détention provisoire, il n’a pas été amené aussitôt devant un magistrat pour statuer sur le bien fondé de son placement en détention.

Citant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa détention provisoire dont la durée a été, selon lui, de trois ans et trois mois, était excessive et entièrement imputable aux autorités qui n’ont pas mené une enquête diligente.

Il cite également l’article 5 § 5 de la Convention.

Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 b) et c) de la Convention, il se plaint du défaut d’équité de la procédure pénale et de la durée de celle-ci.

Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, il se plaint de l’impossibilité d’avoir des contacts avec sa famille pendant sa détention et de l’illégalité d’une perquisition.

Il cite également les articles 13 et 14 de la Convention ainsi que l’article 1 du Protocole n o 12, sans préciser le contenu de ses griefs. EN DROIT A. Observations préliminaires

Pour le Gouvernement, la première correspondance du requérant avec la Cour est le formulaire de requête du 22 mars 2004. Dès lors, cette date doit, selon lui, être considérée comme étant la date d’introduction de la présente requête.

Le requérant n’a pas présenté d’observations sur ce point.

La Cour rappelle que, selon l’article 47 § 5 du règlement de la Cour, la requête est en général réputée introduite à la date de la première communication du requérant exposant, même sommairement, son objet ( Kemevuako c. Pays-Bas (déc.), n o 65938/09, § 19, 1 er juin 2010). En l’espèce, elle note que le requérant a adressé sa première correspondance à la Cour le 31 mai 2003. L’intéressé y fournissait un résumé des faits, y présentait en substance le grief concernant la durée de sa détention provisoire et s’y plaignait d’un défaut d’équité de la procédure pénale engagée contre lui. Dès lors, la Cour considère qu’elle a été saisie pour la première fois par le requérant le 31 mai 2003 et que cette date constitue la date d’introduction de la présente requête devant elle. Cette conclusion ne contrevient pas au principe selon lequel, pour un grief non contenu dans la requête initiale, l’écoulement du délai de six mois n’est interrompu qu’à la date où le grief est présenté pour la première fois devant la Cour ( Allan c. Royaume-Uni (déc.), n o 48539/99, 28 août 2001). B. Sur les griefs tirés des articles 3 et 8 de la Convention

Dans son formulaire de requête du 22 mars 2004, le requérant dénonce les conditions de sa détention dans la prison de Târgu-Mureș sous le régime restrictif. Il indique également que, « pendant cette même période », il n’a pas pu recevoir de colis de la part de sa famille. Il invoque les articles 3 et 8 de la Convention.

Le Gouvernement considère que, dans la mesure où le requérant se plaint des aspects relatifs à sa détention sous le régime restrictif, ces griefs sont tardifs.

Le requérant n’a pas présenté d’observations sur ce point.

La Cour note que, selon les informations fournies par le Gouvernement et non contestées par le requérant, ce dernier a été détenu sous régime restrictif dans la prison de Târgu-Mureș du 10 août 2001 au 9 août 2002. Or le requérant a saisi la Cour de ces griefs le 22 mars 2004. Dès lors, il convient de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement et de déclarer cette partie de la requête tardive, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 c), 3 et 5 de la Convention

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et d’un défaut de justification du maintien de cette mesure, ce qui aurait porté atteinte à l’article 5 § 3 de la Convention. Dans son formulaire de requête du 22 mars 2004, il dénonce en outre l’absence d’une base légale pour sa détention provisoire du 12 décembre 2002 au 1 er juillet 2003 et, enfin, il cite l’article 5 § 5 de la Convention, sans étayer son grief.

L’article 5 §§ 1 c), 3 et 5 est ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. (...) 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » 1. Sur les exceptions du Gouvernement relatives aux griefs tirés de l’article 5 §§ 1 c) et 5 de la Convention

Le Gouvernement expose que les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention sont tardifs et que, en tout état de cause, la durée de sa détention provisoire ayant été déduite de la peine de prison infligée, l’intéressé ne peut se prétendre victime d’une violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

Le requérant n’a pas présenté d’observations spécifiques sur la question du respect du délai de six mois. Il soutient que, lors de l’introduction de la présente requête, la procédure pénale était pendante devant les juridictions internes et qu’il ne pouvait dès lors pas engager une action en réparation pour détention illégale.

Pour ce qui est des allégations du requérant concernant l’illégalité de sa détention du 12 décembre 2002 au 1 er juillet 2003, la Cour constate que l’intéressé ne l’a saisie de ce grief que le 22 mars 2004, soit plus de six mois après la fin de la situation incriminée ( Mujea c. Roumanie (déc.), n o 44696/98, 10 septembre 2002). Dès lors, il convient de déclarer ce grief tardif et de le rejeter, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant au grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention, la Cour rappelle que le droit à réparation énoncé par l’article précité suppose qu’une violation de l’un de ses autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 49, CEDH 2002 ‑ X). Or, en l’espèce, aucune violation n’a été constatée pour ce qui est du défaut de base légale de la détention provisoire du requérant du 12 décembre 2002 au 1 er juillet 2003. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention

Le requérant affirme que sa détention provisoire, d’environ trois ans et demi, a été d’une durée excessive et qu’elle n’a pas été justifiée par des motifs pertinents.

Le Gouvernement combat cette thèse. Il estime que la période à prendre en considération s’étend du 28 juillet 2000 au 12 décembre 2001, ce qui porterait la durée de la détention provisoire à environ un an et quatre mois

Le Gouvernement estime qu’une telle durée n’est pas déraisonnable. Il souligne le caractère complexe de l’affaire, attesté à ses yeux par le type et la gravité des faits reprochés au requérant, l’ampleur des investigations et le nombre de parties civiles. Selon lui, les juridictions nationales ont justifié régulièrement la mesure de maintien de la détention provisoire par des motifs pertinents et suffisants, dont, en particulier, le risque d’entraver l’enquête étayé par l’existence de lettres de menaces adressées par le requérant à certains participants à la procédure.

La Cour note qu’en l’espèce, la période à considérer a débuté le 27 juillet 2000, date du placement du requérant sous mandat d’arrêt, pour s’achever, dans un premier temps, le 12 décembre 2001 avec le jugement du tribunal de première instance de Târgu-Mureș. Quant à la détention du requérant du 12 décembre 2002 – date à laquelle la cause a été renvoyée devant les premiers juges – au 29 octobre 2003 – date de la remise en liberté de l’intéressé –, elle s’analyse également en une détention provisoire au sens de l’article 5 §§ 1 c) et 3 de la Convention. Par conséquent, la détention provisoire du requérant a duré environ deux ans et trois mois.

La Cour rappelle ensuite que l’article 5 § 3 de la Convention exige que la détention provisoire avant jugement ne dépasse pas un délai raisonnable et que les autorités judiciaires compétentes examinent de manière régulière la persistance de raisons « pertinentes » et « suffisantes » qui légitimeraient la privation de liberté ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII).

Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour la détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction : le danger de fuite de l’accusé, le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, n’entrave l’administration de la justice, ne commette de nouvelles infractions ou que sa remise en liberté trouble l’ordre public. Elle a également jugé que les juridictions statuant sur l’opportunité du maintien du requérant en détention provisoire doivent se livrer à un examen d’un ensemble d’éléments pertinents concrets, propres à confirmer l’existence de la nécessité de cette mesure (voir, entre autres, Georgiou c. Grèce, (déc.), n o 8710/08, 22 mars 2011).

Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que dans une affaire donnée la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. A cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à manifester ou écarter l’existence de ladite exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article 5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 ( McKay c. Royaume-Uni [GC], n o 543/03, § 43, CEDH 2006 ‑ X et Erimescu c. Roumanie (déc.), n o 33762/05, 18 janvier 2011).

Dans la présente affaire, la Cour note à titre liminaire que les parties n’ont pas versé au dossier les jugements par lesquels les juridictions internes ont prolongé la détention provisoire du requérant à partir du 28 juillet 2000 et jusqu’au 21 décembre 2000. Dès lors, la Cour ne saurait spéculer sur les raisons invoquées par les juridictions internes pour prolonger la détention provisoire de l’intéressé pendant cette période. En outre, la Cour considère que le défaut allégué de prolongation de la détention provisoire de l’intéressé du 12 décembre 2002 au 1 er juillet 2003 porte sur la légalité de la mesure (voir, en ce sens, Konolos, précité, §§ 44-52, et le paragraphe 46 ci-dessus) et ne saurait être transposé en l’espèce sur le terrain de l’article 5 § 3 de la Convention.

La Cour constate tout d’abord que pendant la période allant du 21 décembre 2000 et jusqu’à la condamnation en première instance de l’intéressé par le jugement du 12 décembre 2001, le tribunal de première instance a procédé d’office et à des intervalles réguliers au contrôle de la légalité et de l’opportunité du maintien en détention. Dans ses décisions, il a justifié la nécessité de la mesure de détention provisoire par des références aux textes de loi et a indiqué les raisons factuelles qui justifiaient, selon lui, la nécessité de la mesure. Il a également prit en compte le comportement de l’intéressé contre lequel il y avait de preuves qu’il avait essayé d’influencer des témoins, raison pertinente pour justifier le maintien de la mesure de détention provisoire. De plus, étant donné le laps de temps restreint entre lesdites décisions, il est raisonnable que le tribunal ait utilisé pendant certaines périodes des raisonnements proches, en se fondant sur les mêmes motifs pour justifier le maintien du requérant en détention ( Georgiou , (déc.), précitée et Ciogescu c. Roumanie (déc.), n o 14608/11, 29 mai 2012).

Il convient de noter également qu’à partir du 1 er juillet 2003, date de modification du cadre légal concernant la détention provisoire, les tribunaux ont examiné de manière approfondie la situation du requérant et ont jugé que, compte tenu des éléments de preuve existant à l’encontre du requérant, sa détention était justifié. Par ailleurs, ils ont souligné l’existence des lettres par lesquelles le requérant avait essayé d’influencer directement ou par de personnes interposées des participants à la procédure. De l’avis de la Cour, les tribunaux nationaux ont donné des motifs pertinents et suffisants pour justifier le maintien du requérant en détention provisoire.

La Cour constate enfin que le tribunal départemental de Mureș dans son arrêt du 21 octobre 2003 mettant fin à la détention provisoire a évalué à nouveau tous les éléments du dossier et a jugé que la mesure privative de liberté n’était plus opportune. La Cour estime que cette conclusion n’est pas en contradiction avec les précédentes décisions de maintien de la détention dès lors qu’à chaque moment de la procédure les autorités internes ont le droit d’évaluer librement les éléments justifiant la prolongation de la détention et le caractère pertinent et suffisant des motifs au fil du temps. En l’espèce, le tribunal départemental a examiné la notion de danger pour l’ordre public en tenant compte du passage du temps entre l’accomplissement des faits et la date de son arrêt (paragraphe 21 ci­dessus).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. D. Sur les autres griefs du requérant

Le requérant soulève également d’autres griefs tirés des articles 5 § 3, 6 §§ 1, 2 et 3 c), 8, 13 et 14 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 12 à la Convention. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1, 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président