GHIȚĂ c. ROUMANIE

GHIȚĂ c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere n 18817/04 Costel GHIȚĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 25 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 februarie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, având în vedere deportarea dlui Corneliu Biersan, judecător ales în cadrul României (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții), și desemnarea dlui Kristina Pardalos pentru a se face judecător ad hoc (art. 26 alineatul (4) din convenție și art. 29 din convenție). 1 din Regulamentul de procedură), După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, domnul Costel Ghița, este un cetățean român născut în 1970 și rezident în Buzău. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Pop Mitoi, avocat la București. Guvernul român ( Irina Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-un proces-verbal din 22 aprilie 1997, poliția departamentală din Buzău a deschis proceduri penale împotriva reclamantului pentru viol care a dus la sinuciderea victimei. Prin ordonanța din 23 aprilie 1997, poliția departamentală din Buzău l-a arestat pe reclamant pentru o perioadă de douăzeci și patru de ore. Printr-o ordonanță din 23 aprilie 1997, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din Buzău l-a pus pe reclamant în arest provizoriu pentru 30 de zile. Printr-un rechizitoriu din 25 noiembrie 1997, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din Buzău l-a trimis înapoi pe reclamant și alți doi acuzați de condamnarea șefului violului care a dus la sinuciderea victimei. Pentru a judeca fondul cauzei, instanța a ținut treizeci și opt de audieri (una în 1997, cincisprezece în 1998, șaisprezece în 1999, șase în 2000), dintre care douăzeci și trei au fost amânate din cauza absenței martorilor și a raportului de competență medico-legale. Pentru a asigura prezența martorilor, instanța a emis mandate de încuviințare ( mandat de conducere și i-a condamnat la amenzi. Prin hotărârea din 4 aprilie 2000, tribunalul departamental din Buzău l-a condamnat pe reclamant la 15 ani de închisoare pentru perversiune sexuală și viol care a dus la sinuciderea victimei. Instanța a susținut în raționamentul său pe baza unor procese-verbale de constatări și de confruntare, a fotografiilor judiciare, a declarațiilor a 17 martori, a raportului de competență medico-legale efectuat de institutul de medicină legală al lui Buzeui și a altor documente depuse la dosar de către părți. Această hotărâre a fost confirmată în apel printr-o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Plyusesti din 25 septembrie 2000. La recurs, printr-o hotărâre definitivă din 26 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza în fața tribunalului județ din Buzzeu pentru a completa investigația penală prin identificarea și audierea celor doi martori oculari, audierea a doi alți doi martori. martori și prin efectuarea mai multor expertize (medicale, psihiatrice și criminalistice) printr-un rechizitoriu din 18 martie 2002, Parchetul din apropierea tribunalului județean din Buzău l-a trimis pe reclamant la judecată pentru perversiune sexuală și viol care a dus la sinuciderea victimei printr-o hotărâre din 9 ianuarie 2003, tribunalul județ din Buzu, în sine, pe baza elementelor de probă colectate în timpul primului ciclu procedural, precum și a noilor declarații ale inculpaților, declarațiile a doi noi martori și a unui martor deja auzit și răspunsul expertului din institutul de medicină legală al lui Buzu la întrebările reclamantului, a condamnat la 15 ani de închisoare fermă pentru perversiune sexuală și viol care a dus la sinuciderea victimei. La apelul și recursul reclamantului, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din 16 aprilie 2003 și printr-o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 9 septembrie 2003 privind purtarea cătușelor și prezentarea în haine de închisoare 10. În timpul ședinței publice din 9 ianuarie 2003 în fața tribunalului departamental din Buzunu, recurentul fusese adus apoi în cătușe în sala de judecată. Avocatul său a solicitat judecătorului ca cătușele să fie retrase clientului său, dar acesta a refuzat, susținând că oricum a purtat cătușe de la început. 11. În fața Curții, reclamantul susține că a fost obligat să se prezinte în cătușe și în haine de închisoare pe parcursul întregii proceduri penale în fața instanțelor interne. 12. Reclamantul a fost reprezentat de avocați la alegerea sa în timpul procedurii penale împotriva sa. Dreptul intern relevant 13. Dispozițiile Codului de procedură penală, în vigoare la data faptelor, se citesc după cum urmează Art. 1 alin. (1) Violul sexual asupra unei persoane de sex feminin prin constrângere sau profitând de imposibilitatea sa de a se apăra sau de a-și exprima voința, este pedepsit cu trei până la zece ani de reținere criminală. (...) Atunci cînd a dus la decesul sau sinuciderea victimei, violul este pedepsit cu 15 - 20 de ani de condamnare la moarte. art. 201: Perversiunea sexuală Orice act de perversiune sexuală care a fost comis în public sau care a provocat un scandal public este pedepsit cu o pedeapsă de la unu la cinci ani de reținere criminală. (...) Constituie un act de perversiune sexuală orice act (...) sexual care este nefiresc (...) 14. Legislația internă relevantă în speță privind purtarea cătușelor și a hainelor de închisoare este descrisă în cauzele Samoil și Cionca România 33065/03, § 41-42, 4 martie 2008) și Jiga România 14352/04, § 54-56, 16 martie 2010). Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost încătușat la audierile publice ale instanțelor interne. 16. Invocând apoi art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plânge de durata procedurii penale care a fost supusă unei acțiuni împotriva sa 17. Invocând, de asemenea, art. 6 alineatul (2) din convenție, acesta se plânge de nerespectarea principiului prezumției de nevinovăție pe motiv că: ar fi fost obligat să apară la ședințele publice ale instanțelor interne în ținută de deținuți înainte chiar de pronunțarea unei hotărâri definitive. 18. În afara unghiului articolului 3 din Convenție, el se plânge de rele tratamente în timpul custodiei sale la 22 aprilie 1997 și de lipsa îngrijirii medicale în timpul detenției sale provizorii. Invocând art. 5 din Convenție, se plânge de arestarea sa provizorie prin mandat de către procuror, de durata detenției sale provizorii și de menținerea sa în arest provizoriu după o hotărâre definitivă a instanței de apel din Plugeti din 1997 care ar fi ordonat eliberarea sa din închisoare. în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, denunță, în plus, o lipsă de independență și de imparțialitate a instanțelor interne. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, el se plânge de o lipsă de echitate a procedurii pe motiv că instanțele interne ar fi respins cererile sale de probe. 19. Reclamantul susține că a fost supus unor tratamente inumane și degradante pentru că a fost acuzat de cătușe la audierile publice ale instanțelor interne. Guvernul susține că acest lucru este întârziat, deoarece reclamantul nu s-ar fi plâns de purtarea cătușelor în fața tribunalului județ din Buzău din data de 9 ianuarie 2003. În plus, nu ar fi făcut dovada repetării acestui tratament în timpul procedurii penale care a fost intentată împotriva sa. În orice caz, guvernul consideră că tratamentul aplicat reclamantului nu a atins pragul de gravitate necesar pentru aplicarea articolului 3 din Convenție. 21. Reclamantul își reiterează . Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care ar putea furniza un mijloc efectiv și suficient pentru a remedia obiecțiunile care fac obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne efective, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) începe să curgă de la data actului sau a deciziei în cauză și, în cazul în care a avut loc o situație continuă, de la sfârșitul acesteia (Bujac c. România (dec.), n 37217/03, 2 noiembrie 2010 23. În speță, Curtea constată că părțile sunt în dezacord cu privire la faptul că portul cătușelor a reprezentat un incident punctual în cursul procedurii penale sau dacă a constituit un tratament continuu. 24. În ceea ce privește incidentul din 9 ianuarie 2003, care nu este contestat de către părți, Curtea constată că a avut loc cu mai mult de șase luni înainte de data la care a fost introdusă cererea și reamintește că a constatat deja că, la momentul faptelor, dreptul intern nu a oferit nicio acțiune efectivă împotriva unei astfel de măsuri (Bujac, citată anterior, § 29). Prin urmare, această ramură a cauzei este inadmisibilă pentru întârziere. 25. În ceea ce privește presupusa recerere a acestui incident în cadrul audierilor ulterioare și presupunând că presupusul joncțiune a avut loc în termen de șase luni, Curtea consideră că nu este necesar să se soluționeze controversa dintre p ă r i, deoarece acest aspect este, de asemenea, inadmisibil din motivele următoare. 26. Curtea reamintește că acuzațiile de maltratare trebuie să fie susținute, dincolo de orice dubiu rațional, de elemente de probă adecvate și că, în ceea ce privește aprecierea probelor, Curtea are un rolul subsidiar de a juca și trebuie să fie prudentă înainte de a se ocupa de cel al unei instanțe de primă instanță chemată să cunoască fapte, atunci când circumstanțele unei anumite cauze nu îi comandă acest lucru (Tahsin Acar c. Turcia [GC], n 26307/95, § 216, CEDH 2004 III Rupa România (n, n 58478/00, § 96, 16 decembrie 2008; și Dumitru Popescu c. România (n, 49234/99, § 61, 26 aprilie 2007). 27. În speță, Curtea constată că, pentru prima dată, avocatul reclamantului a adus în discuție problema portului cătușelor la 9 ianuarie 2003 în fața tribunalului județean din Buzău. Din dosar nu reiese că reclamantul s-a plâns în alte ocazii, în special după această dată. 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest at nu este suficient de bine documentat și că este necesar să fie respins, în temeiul articolului 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Pe de altă parte, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și privind durata procedurii penale 29. Reclamantul susține că durata procedurii penale inițiate împotriva sa nu a respectat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, care deține orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 30. Guvernul consideră rezonabilă durata generală a procedurii, având în vedere caracterul complex al acesteia, care ar fi, în opinia sa, cauzat de gravitatea acuzației împotriva a trei autori prezumați, și se referă, de asemenea, la numărul martorilor audiați (șaptesprezece) și la numărul de alte probe examinate în mare parte la cererea reclamantului însuși. În special, în ceea ce privește amânările decise pentru a permite audierea martorilor, guvernul susține că instanțele interne au dat dovadă de diligență prin implicarea poliției în a aduce martorii în instanță prin intermediul unor mandate de încuviințare și prin amendarea martorilor absenți. El precizează că anumite mandate de încuviințare nu au putut fi executate din motive obiective, cum ar fi plecarea în străinătate sau decesul martorilor. Guvernul consideră că aceasta se justifică prin volumul important al dovezilor și că buna administrare a justiției nu este neapărat în legătură directă cu tratarea rapidă a unei cauze. 32. Reclamantul consideră că durata excesivă a procedurii este atribuită autorităților din statul membru, care ar fi prelungit durata procedurii De asemenea, el reproșează instanțelor că nu a luat toate măsurile prevăzute de legislație pentru a colecta cu cele mai bune intenții toate declarațiile și mărturiile relevante în acest caz, în special prezentarea martorilor de către forța publică sau condamnarea lor la judecată pentru neprezentare în instanță. 33. Curtea ia notă de faptul că, în speță, procedura penală împotriva reclamantului a început cu inițierea, la 22 aprilie 1997, a unor urmăriri penale împotriva celui care a avut loc de către poliția județească din Buzâu și că a încetat la 9 septembrie 2003 cu hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, durata în cauză este de aproape șase ani și cinci luni pentru trios. Gradul de jurisdicie și două cicluri procedurale. Curtea constată, de asemenea, că, în cursul primului ciclu procedural, cauza a rămas timp de trei ani în fața tribunalului judeaal din Buzău, care a organizat aproximativ 38 de ședințe. 34. În continuare, Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri și a unei proceduri apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelicularul și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II. Aceasta reamintește, de asemenea, că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect, printre altele, să se evite Curtea observă că aceasta este o cauză complexă, deoarece reclamantul a fost acuzat, împreună cu alte două persoane acuzate, de viol care a dus la sinuciderea victimei. Instanțele interne au trebuit să examineze un volum semnificativ de probe, inclusiv declarațiile a 17 martori și expertiză judiciară, psihiatrică și criminalistică (a se vedea, a contrao În ceea ce privește în special perioada de trei ani în care cauza a fost examinată în fond de tribunalul județean din Buzău, Curtea arată că Tribunalul a trebuit să colecteze declarațiile a 17 martori, ceea ce l-a determinat să procedeze la amânări din cauza absențelor repetate ale anumitor martori. Comisia observă că tribunalul departamental a făcut uz de posibilitățile legale, inclusiv prin emiterea de mandate de înfățișare și prin condamnarea martorilor absenți la amenzi. În plus, aceasta nu identifică perioade lungi de inactivitate în desfășurarea procedurii în fața acestei instanțe (a se vedea, a contrario Marinica Tițean Popovici c. România, n 34071/06, § 28, 27 octombrie 2009). 37. Prin urmare, Curtea este de părere că durata procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, examinată în ansamblu, nu a încălcat cerințele termenului de termen rezonabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la acuzațiile formulate în art. 6 alin. (2) din Convenție referitoare la purtarea hainelor de închisoare 38. Reclamantul susține că obligația care i-ar fi fost impusă de a purta haine de închisoare, specifice în opinia sa persoanelor condamnate, înainte ca condamnarea sa să devină definitivă a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. În această privință, se face referire la art. 6 alineatul (2) din convenție, conform căruia Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 39. Guvernul excită, într-o primă etapă, neobosirea căilor de atac interne pe motiv că reclamantul nu ar fi ridicat acest punct în fața instanțelor naționale. El susține apoi că nu există nicio dovadă care să susțină afirmațiile sale, deoarece nu ar ieși din piesele pe care le-a furnizat că a fost obligat să poarte haine reținute înainte de condamnarea finală. 40. Reclamantul se opune argumentelor guvernului și face referire la o practică constantă care ar consta în obligarea deținuților să poarte ținuta de judecată înainte de condamnarea definitivă a acestora. 41. În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, Curtea consideră că § 100, că legislația în vigoare în momentul faptelor și jurisprudența Curții Constituționale române dispuneau că persoanele aflate în detenție provizorie aveau dreptul de a-și purta propriile haine și că nu puteau fi obligate să poarte îmbrăcămintea în arest decât atunci când nu aveau efecte personale sau când acestea erau scoase din uz. 43. În speță, Curtea constată că reclamantul se plânge în general de faptul că a fost obligat să poarte îmbrăcămintea restantă în cadrul ședințelor în fața instanțelor naționale, dar că nu a solicitat să-și poarte efectele personale sau să fie considerat ca fiind împotriva unui refuz din partea personalului restant sau a magistraților. De asemenea, acesta nu susține că a fost împiedicat să formuleze o posibilă plângere în această privință. 44. Prin urmare, este necesar să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Samoila și Cionca menționată anterior, în care reclamanților li s-a refuzat de către președintele Tribunalului de Primă Instanță să-și poarte propriile haine. 45. Prin urmare, Curtea consideră că faptele prezentate de solicitant nu sunt de natură să susțină afirmațiile sale și să demonstreze că, prin comportamentul lor, autoritățile naționale au avut obligația de a ignora principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea, mutatis mutandis Makaratzis c. Grecia [GC], n 50385/99, § 53 CEDH 2004 XI și Rupa c. România (n, n 37971/02, § 23, 19 Iulie 2011). 46. Prin urmare, Curtea consideră că acest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În afara unghiului articolului 3 din Convenție, reclamantul se plânge de rele tratamente în timpul custodiei sale la 22 aprilie 1997 și de lipsa îngrijirii medicale în timpul detenției provizorii. Invocând art. 5 din Convenție, el se plânge de arestarea sa provizorie prin mandat al procurorului general, de durata detenției sale provizorii și de menținerea sa în arest provizoriu după o hotărâre definitivă a instanței de apel din Pluinești din 1997 care ar fi ordonat eliberarea sa. Pe teritoriul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, acesta denunță o lipsă de independență și de imparțialitate a instanțelor interne. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, el se plânge de o lipsă de echitate a procedurii pe motiv că instanțele interne ar fi respins cererile sale de probe. 48. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului (a) și a articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

18817/04

Costel GHIȚĂ

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2012 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Egbert Myjer,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 février 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu le déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), et la désignation de M

me

Kristina

Pardalos pour siéger en qualité de juge

ad hoc

(articles 26 § 4 de la Convention et 29

§

1 du règlement),

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Costel Ghiță, est un ressortissant roumain né en 1970 et résidant à Buzău. Il a été représenté devant la Cour par M

e

T.

Pop

‑

Mitoi, avocat à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, puis par M

me

Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La garde à vue et la détention provisoire du requérant

4.

Par un procès-verbal du 22 avril 1997, la police départementale de Buzău ouvrit des poursuites pénales contre le requérant pour viol ayant entraîné le suicide de la victime.

5.

Par une ordonnance du 23 avril 1997, la police départementale de Buzău plaça le requérant en garde à vue pour une durée de vingt

‑

quatre

heures.

6.

Par une ordonnance du 23 avril 1997, le parquet près le tribunal départemental de Buzău plaça le requérant en détention provisoire pour trente jours. Sa détention provisoire fut prolongée par le tribunal départemental de Buzău au cours de la procédure pénale.

2.

La procédure pénale diligentée contre le requérant

7.

Par un réquisitoire du 25 novembre 1997, le parquet près le tribunal départemental de Buzău renvoya le requérant et deux autres inculpés en jugement du chef de viol ayant entraîné le suicide de la victime. Pour juger le fond de l’affaire, le tribunal tint trente-huit audiences (une en 1997, quinze en 1998, seize en 1999, six en 2000), dont vingt-trois furent ajournées en raison de l’absence des témoins et du rapport d’expertise médico-légale. Pour s’assurer de la présence des témoins, le tribunal émit des mandats de comparution (

mandate de aducere

)

et condamna les absents à des amendes.

8.

Par un jugement du 4 avril 2000, le tribunal départemental de Buzău condamna le requérant à quinze ans de prison ferme pour perversion sexuelle et viol ayant entraîné le suicide de la victime. Le tribunal s’appuya dans son raisonnement sur des procès-verbaux de constatations et de confrontation, des photographies judiciaires, les déclarations de dix-sept témoins, le rapport d’expertise médico-légale effectué par l’institut de médecine légale de Buzău et d’autres documents versés au dossier par les parties. Ce jugement fut confirmé en appel par un arrêt de la cour d’appel de Ploiești du 25 septembre 2000. Sur recours, par un arrêt définitif du 26

avril

2001, la Cour suprême de justice renvoya l’affaire au parquet près le tribunal départemental de Buzău afin qu’il complétât l’enquête pénale en identifiant et entendant les deux témoins oculaires, en entendant deux autres

témoins et en procédant à plusieurs expertises (médico-légale, psychiatrique et criminalistique).

9.

Par un réquisitoire du 18 mars 2002, le parquet près le tribunal départemental de Buzău renvoya le requérant en jugement pour perversion sexuelle et viol ayant entraîné le suicide de la victime. Par un jugement du 9

janvier

2003, le tribunal départemental de Buzău, en s’appuyant sur les éléments de preuve recueillis pendant le premier cycle procédural ainsi que sur les nouvelles déclarations des inculpés, les déclarations de deux nouveaux témoins et d’un témoin déjà entendu et la réponse de l’expert de l’institut de médecine légale de Buzău aux questions du requérant, condamna l’inculpé à quinze ans de prison ferme pour perversion sexuelle et viol ayant entraîné le suicide de la victime. Sur appel et recours du requérant, ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Ploiești du 16

avril

2003 et par un arrêt de la Cour suprême de justice du 9

septembre

2003.

3.

Sur le port des menottes et la présentation en vêtements pénitentiaires

10.

Lors de l’audience publique du 9 janvier 2003 devant le tribunal départemental de Buzău, le requérant avait été amené puis avait comparu menotté dans la salle d’audience. Son avocat avait demandé au juge que les

menottes fussent retirées à son client, mais celui-ci avait refusé, affirmant que de toute façon il avait porté des menottes depuis le début la procédure.

11.

Devant la Cour, le requérant affirme avoir été obligé de comparaître menotté et en vêtements pénitentiaires pendant toute la procédure pénale devant les tribunaux internes.

12.

Le requérant a été représenté par des avocats de son choix pendant la procédure pénale à son encontre.

B.

Le droit interne pertinent

13.

Les dispositions du code de procédure pénale, en vigueur à l’époque des faits, se lisent comme suit

:

Article 197 – Le viol

«

L’acte sexuel commis sur une personne de sexe féminin par la contrainte ou en profitant de son impossibilité de se défendre ou d’exprimer sa volonté, est puni de trois à dix ans de réclusion criminelle.

(...)

Lorsqu’il a entraîné le décès ou le suicide de la victime, le viol est puni de quinze à vingt ans de réclusion criminelle.

»

Article 201 – La perversion sexuelle

«

Tout acte de perversion sexuelle qui a été commis en public ou qui a causé un

scandale public est puni d’un à cinq ans de réclusion criminelle.

(...)

Constitue un acte de perversion sexuelle tout acte (...) sexuel qui est contre nature (...)

»

14.

La législation interne pertinente en l’espèce concernant le port des menottes et des vêtements pénitentiaires est décrite dans les affaires

Samoilă et Cionca

c.

Roumanie

(n

o

33065/03, §§ 41-42, 4 mars 2008) et

Jiga

c.

Roumanie

(n

o

14352/04, §§ 54-56, 16 mars 2010).

GRIEFS

15.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir comparu menotté aux audiences publiques des tribunaux internes.

16.

Invoquant ensuite l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint de la

durée de la procédure pénale diligentée contre lui.

17.

Invoquant en outre l’article 6 § 2 de la Convention, il se plaint du non-respect du principe de la présomption d’innocence au motif qu’il aurait été obligé de comparaître lors des audiences publiques des tribunaux internes en tenue de détenu avant même le prononcé d’une décision définitive.

18.

Sous l’angle encore de l’article 3 de la Convention, il se plaint de mauvais traitements lors de sa garde à vue le 22 avril 1997 et d’un manque des soins médicaux pendant sa détention provisoire. Invoquant l’article 5 de la Convention, il se plaint de l’illégalité de son placement en détention provisoire par mandat du procureur, de la durée de sa détention provisoire et de son maintien en détention provisoire après un arrêt définitif de la cour d’appel de Ploiești de 1997 qui aurait ordonné sa remise en liberté. Sur le

terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce de surcroît un défaut d’indépendance et d’impartialité des tribunaux internes. Invoquant l’article

6 § 3 d) de la Convention, il se plaint d’un manque d’équité de la

procédure au motif que les tribunaux internes auraient rejeté ses

demandes de preuves.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention et relatif au port des menottes

19.

Le requérant allègue avoir subi des traitements inhumains et dégradants pour avoir comparu menotté aux audiences publiques des tribunaux internes. Il invoque l’article 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

20.

Le Gouvernement soutient que ce grief est tardif car le requérant ne se serait plaint du port des menottes qu’à l’audience du 9 janvier 2003 devant le tribunal départemental de Buzău. De plus, l’intéressé n’aurait pas fait la preuve de la répétition de ce traitement pendant la procédure pénale diligentée contre lui. En tout état de cause, le Gouvernement estime que le traitement appliqué au requérant n’a pas atteint le seuil de gravité requis pour l’application de l’article 3 de la Convention.

21.

Le requérant réitère son grief, précisant qu’il a comparu menotté à toutes les audiences tenues dans le cadre de la procédure en cause.

22.

La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive rendue dans le cadre normal de l’épuisement des voies de recours internes susceptibles de fournir un moyen effectif et suffisant pour redresser les griefs faisant l’objet de la requête. En l’absence de recours interne effectif, le délai de six mois prévu par l’article

35 § 1 court à partir de la date de l’acte ou de la décision en cause et, lorsqu’il s’agit d’une situation continue, à partir de la fin de celle-ci (

Bujac c.

Roumanie

(déc.), n

o

37217/03, 2 novembre 2010).

23.

En l’espèce, la Cour note d’emblée que les parties sont en désaccord quant au fait de savoir si le port des menottes a représenté un incident ponctuel pendant la procédure pénale ou s’il a constitué un traitement continu.

24.

Concernant l’incident du 9 janvier 2003, qui n’est pas contesté par les parties, la Cour note qu’il est survenu plus de six mois avant la date de l’introduction de la requête et elle rappelle avoir déjà constaté qu’à l’époque des faits le droit interne n’offrait aucun recours effectif contre une telle mesure (

Bujac

, précité, § 29). Cette branche du grief est donc irrecevable pour tardiveté.

25.

S’agissant de la prétendue répétition de cet incident lors des audiences postérieures et à supposer que le grief allégué se soit produit dans le délai de six mois, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de trancher la

controverse entre les parties car cette branche du grief est également irrecevable pour les raisons qui suivent.

26.

La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitement doivent être étayées «

au-delà de tout doute raisonnable

» par des éléments de preuve appropriés et qu’en matière d’appréciation des preuves la Cour a un

rôle subsidiaire à jouer et doit se montrer prudente avant d’assumer celui d’une juridiction de première instance appelée à connaître des faits, lorsque les circonstances d’une affaire donnée ne le lui commandent pas (

Tahsin

Acar c. Turquie

[GC], n

o

26307/95, § 216, CEDH 2004

‑

III

;

Rupa

c.

Roumanie (n

o

1)

, n

o

58478/00, § 96, 16 décembre 2008

; et

Dumitru

Popescu c. Roumanie (n

o

1)

, n

o

49234/99, § 61, 26 avril 2007).

27.

En l’espèce, la Cour note que l’avocat du requérant a évoqué pour la première fois la question du port des menottes le 9 janvier 2003 devant le tribunal départemental de Buzău. Il ne ressort pas du dossier que le requérant se soit plaint à d’autres occasions et notamment après cette date.

28.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que ce grief n’est pas suffisamment étayé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article

35

§§

3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif à la

durée de la procédure pénale

29.

Le requérant allègue que la durée de la procédure pénale engagée contre lui a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» prévu par l’article

6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

30.

Le Gouvernement estime raisonnable la durée globale de la procédure au vu du caractère – complexe selon lui – de celle-ci qui serait dû à la gravité de l’accusation portée contre trois auteurs présumés. Il se réfère aussi au nombre des témoins entendus (dix-sept) et au nombre d’autres preuves examinées en grande partie à la demande du requérant lui-même. Plus particulièrement, en ce qui concerne les ajournements décidés pour permettre l’audition des témoins, le Gouvernement affirme que les tribunaux internes ont fait preuve de diligence en enjoignant à la police d’amener les témoins à l’audience par voie de mandats de comparution et en infligeant des amendes aux témoins absents. Il précise que certains mandats de comparution n’ont pas pu être exécutés pour des raisons objectives telles que le départ à l’étranger ou le décès des témoins.

31.

S’agissant de la période de trois ans pendant laquelle le tribunal départemental de Buzău a procédé à l’instruction du fond de l’affaire, le

Gouvernement estime qu’elle se justifie par le volume important des éléments de preuve et que la bonne administration de la justice n’est pas nécessairement en rapport direct avec le traitement rapide d’une affaire.

32.

Le requérant estime que la durée, selon lui excessive, de la

procédure est imputable aux autorités de l’Etat, qui auraient prolongé celle

‑

ci en accordant de nombreux ajournements. Il reproche également aux tribunaux de ne pas avoir pris toutes les mesures prévues par la législation afin de recueillir avec célérité toutes les déclarations et tous les témoignages utiles dans l’affaire, notamment la présentation des témoins par la force publique ou leur condamnation au pénal pour non-présentation à l’audience.

33.

La Cour note que, en l’espèce, la procédure pénale contre le

requérant a débuté avec l’ouverture, le 22 avril 1997, des poursuites pénales contre l’intéressé par la police départementale de Buzău et qu’elle a pris fin le 9

septembre 2003 avec l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice. La durée en cause est donc de presque six ans et cinq mois pour trios

degrés de juridiction et deux cycles procéduraux. La Cour observe également que, lors du premier cycle procédural, l’affaire est restée pendant trois ans devant le tribunal départemental de Buzău, lequel a tenu environ trente-huit audiences.

34.

La Cour rappelle ensuite que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la

complexité de l’affaire et le comportement du requérant et des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Elle rappelle aussi qu’en matière pénale le droit d’être jugé dans un délai raisonnable a notamment pour objet d’éviter «

qu’une personne inculpée ne demeure trop longtemps dans l’incertitude de son sort

» (

Stögmüller c. Autriche

, arrêt du 10

novembre

1969, § 5, série A n

o

9,

Stoianova et Nedelcu c.

Roumanie

, n

os

77517/01 et 77722/01, §

24, CEDH 2005

‑

VIII).

35.

La Cour observe qu’il s’agissait en l’espèce d’une affaire complexe car le requérant avait été accusé, avec deux autres coïnculpés, de viol ayant entraîné le suicide de la victime. Les tribunaux internes ont dû examiner un volume important d’éléments de preuve, dont, notamment, les déclarations de dix-sept témoins et des expertises médico-légale, psychiatrique et criminalistique (voir,

a contrario

,

Michelioudakis c. Grèce

, n

o

54447/10, §

45, 3 avril 2012).

36.

En ce qui concerne plus particulièrement la période de trois ans pendant laquelle l’affaire a été examinée au fond par le tribunal départemental de Buzău, la Cour relève que celui-ci a dû recueillir les déclarations de dix-sept témoins, ce qui l’a amené à procéder à des ajournements en raison des absences répétées de certains témoins. Elle observe que le tribunal départemental a fait usage des possibilités légales, notamment en délivrant des mandats de comparution et en condamnant les témoins absents à des amendes. De plus, elle ne décèle pas de longues périodes d’inactivité dans le déroulement de la procédure devant ce tribunal (voir,

a contrario

,

Marinică Tițian Popovici c. Roumanie

, n

o

34071/06, §

28, 27 octobre 2009).

37.

Dès lors, la Cour est d’avis que la durée de la procédure pénale dirigée contre le requérant, examinée globalement, n’a pas enfreint les exigences du «

délai raisonnable

» prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Par conséquent, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

C.

Sur le grief tiré de l’article 6 § 2 de la Convention et relatif au port des vêtements pénitentiaires

38.

Le requérant allègue que l’obligation qui lui aurait été faite de porter des vêtements pénitentiaires, spécifiques selon lui aux personnes condamnées, avant que sa condamnation ne fût devenue définitive a méconnu le principe de la présomption d’innocence. Il invoque à cet égard l’article 6 § 2 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa

culpabilité ait été légalement établie.

»

39.

Le Gouvernement excipe dans un premier temps du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant n’aurait pas soulevé ce point devant les juridictions nationales. Il soutient ensuite que l’intéressé n’apporte aucune preuve à l’appui de ses allégations car il ne ressortirait pas des pièces qu’il a fournies qu’il ait été obligé de porter des vêtements pénitentiaires avant sa condamnation définitive.

40.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement et fait mention d’une pratique constante qui consisterait à obliger les détenus à porter la tenue pénitentiaire avant leur condamnation définitive.

41.

En ce qui concerne l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’effectivité de la voie indiquée par le Gouvernement car ce grief est irrecevable pour d’autres motifs.

42.

La Cour rappelle qu’elle a déjà constaté, dans l’affaire

Samoilă et Cionca,

précité

,

43.

En l’espèce, la Cour constate que le requérant se plaint de manière générale d’avoir été obligé de porter les vêtements pénitentiaires lors des audiences devant les juridictions nationales, mais qu’il n’indique pas avoir demandé à porter ses effets personnels ou s’être vu opposer un refus de la part du personnel pénitentiaire ou des magistrats. Il ne prétend pas non plus avoir été empêché de formuler une éventuelle plainte à cet égard.

44.

Il convient donc de distinguer la présente affaire de l’affaire

Samoilă et Cionca

susmentionnée,

dans laquelle les requérants se sont vu refuser par le président de la cour d’appel de porter leurs propres vêtements.

45.

Dès lors, la Cour estime que les faits tels que présentés par le requérant ne sont pas de nature à étayer ses allégations et à prouver que, par leur comportement, les autorités nationales aient eu l’intention de méconnaître le principe de la présomption d’innocence (voir,

mutatis

mutandis

,

Makaratzis c. Grèce

[GC], n

o

50385/99, § 53, CEDH

2004

‑

XI, et

Rupa c. Roumanie (n

o

2)

, n

o

37971/02, § 23, 19

juillet

2011).

46.

Par conséquent, la Cour estime que ce grief n’est pas suffisamment étayé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la

Convention.

D.

Sur les autres griefs

47.

Sous l’angle de l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de mauvais traitements lors de sa garde à vue le 22 avril 1997 et d’un manque des soins médicaux pendant sa détention provisoire. Invoquant l’article 5 de la Convention, il se plaint de l’illégalité de son placement en détention provisoire par mandat du procureur, de la durée de sa détention provisoire et de son maintien en détention provisoire après un arrêt définitif de la cour d’appel de Ploiești de 1997 qui aurait ordonné sa remise en liberté. Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il dénonce un défaut d’indépendance et d’impartialité des tribunaux internes. Invoquant l’article

6 § 3 d) de la Convention, il se plaint d’un manque d’équité de la procédure au motif que les tribunaux internes auraient rejeté ses demandes de preuves.

48.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35

§§

3

a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président