Medințu împotriva României

Reclamantul, dl Gheorghe Medințu, este cetățean român născut în 1963, domiciliat la Arad. A fost reprezentat în fața Curții de doamna G. Mateuț, avocat la Arad.

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul lui, doamna I. Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. 1. Prima ordonanță de plasare a reclamantului în detentie preventivă

Printr-o ordonanță din 17 februarie 2003, Parchetul Național de Combatere a Corupției (PNCC) l-a inculpat pe reclamant pentru corupție activă și a dispus plasarea sa în detentie preventivă pentru o perioadă de treizeci de zile, până pe 18 martie 2003. Reclamantul era suspectul de a fi oferit trei mii de euro unui angajat de bancă pentru a obține un credit bancar. Pentru a justifica necesitatea acestei măsuri, procurorul a reprodus textul articolului 148 h) din codul de procedură penală, indicând că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de care era suspectul reclamantul era mai mare de doi ani de închisoare și că păstrarea sa în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică.

În aceeași zi, învinuirile au fost comunicate verbal reclamantului.

Printr-o decizie a parchetului din 21 aprilie 2003, procedura privind acuzația de corupție activă a fost conexată procedurii privind acordarea și utilizarea abuzivă a creditelor bancare (§8 mai jos). 2. A doua ordonanță de plasare a reclamantului în detentie preventivă

Printr-o nouă ordonanță din 7 martie 2003, PNCC l-a inculpat pe reclamant pentru escrocherie, complicitate la abuz de putere, spălare de bani, asociere infracțională și utilizare frauduloasă de credite bancare. Reclamantul era suspectul de a fi folosit documente false și cecuri fără acoperire pentru a obține credite bancare în valoare de 1.000 miliarde de lei și de a fi făcut un uz abuziv al creditelor astfel obținute. Parchetul a dispus, de asemenea, plasarea reclamantului în detentie preventivă pentru o perioadă de treizeci de zile până pe 5 aprilie 2003. A reprodus din nou textul articolului 148 h) din codul de procedură penală, indicând că pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni erau mai mari de doi ani de închisoare și că păstrarea sa în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică.

Prin două decizii din 27 martie și 24 aprilie 2003, tribunalul județean al Bucureștiului a prelungit, la cererea parchetului, detentie preventivă din 5 aprilie până pe 5 mai 2003 și din 6 mai până pe 4 iunie 2003. Printr-o hotărâre definitivă din 21 mai 2003, curtea de apel a Bucureștiului a anulat hotărârea din 24 aprilie 2003 cu motivul că decizia a fost pronunțată într-o formație neregulamentară și a trimis dosarul pentru o nouă judecată tribunalului județean al Bucureștiului.

Între timp, printr-o decizie din 14 iulie 2003, procedura privind acuzațiile enumerate în §8 mai sus a fost conexată procedurii privind diverse acuzații de corupție activă și escrocherie intentate între timp împotriva reclamantului (§12 mai jos).

Pe 28 august 2003, tribunalul județean al Bucureștiului a respins cererea de prelungire a detenției, cu motivul că reclamantul era deja deținut în virtutea unei alte ordonanțe (§13 mai jos). 3. A treia ordonanță de plasare a reclamantului în detentie preventivă

Printr-o ordonanță din 12 mai 2003, PNCC l-a inculpat pe reclamant pentru corupție activă și escrocherie, suspectând-o pe acesta de a fi oferit unui agent al brigăzii financiare o sumă de bani pentru a se abține de la îndeplinirea funcțiunilor sale, precum și de a fi emis un cec fără acoperire. Reclamantul a fost informat de acuzațiile care i se aduceau în aceeași zi. Un proces-verbal a fost întocmit în acest scop.

Printr-o ordonanță din aceeași zi, parchetul a ordonat pentru a treia oară plasarea reclamantului în detentie preventivă pentru o perioadă de treizeci de zile, până pe 10 iunie 2003. A reprodus textul articolelor 148 d) și h) din codul de procedură penală, indicând că reclamantul a încercat să împiedice cercetarea adevărului influențând martori, că pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni erau mai mari de doi ani de închisoare și că păstrarea sa în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică. Această ordonanță a fost confirmată, pe contestație a reclamantului, prin hotărâre definitivă a curții de apel a Bucureștiului din 6 iunie 2003.

Detentie a fost prelungită succesiv de tribunale din 10 iunie până pe 14 august 2003, înainte de trimiterea în judecată a reclamantului. Acestea au considerat că dosarul conținea elemente care permiteau suspectarea sa de a fi comis infracțiunile care i se impuțau, și anume declarații ale unor martori și o notă a Băncii Naționale a României. Acestea au mai considerat că era necesară prelungirea detenției preventive în temeiul articolului 148 § 1 h) din codul de procedură penală. Într-adevăr, infracțiunile imputate reclamantului erau pedepsite cu pedepse mai mari de doi ani de închisoare. În ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, tribunalele au luat în considerare mai întâi modul de operare al reclamantului și perseveranța acestuia în activitate infracțională. Acestea au mai remarcat că din piese din dosarul cercetării penale rezulta că reclamantul a cauzat prejudicii importante.

După trimiterea sa în judecată, detentie preventivă a sa a fost examinată din oficiu și prelungită prin decizii ale tribunalului județean al Aradului din 14 august, 11 septembrie, 10 octombrie și 7 noiembrie 2003, ale tribunalului județean al Târgu-Mureșului din 10 decembrie 2003 și 9 ianuarie 2004 și ale tribunalului județean al Ialomiței din 31 martie și 26 mai 2004.

Tribunalul județean al Aradului a considerat de fiecare dată că motivele invocate de parchet pentru a plasa reclamantul în detentie preventivă erau în continuare valabile și că eliberarea reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publică. A remarcat în special numărul mare de infracțiuni care i se impuțau reclamantului și gravitatea faptelor. Tribunalul s-a bazat pe aceleași motive pentru a respinge cererile de revocă a măsurii detenției sau de înlocuire a acesteia cu o simplă interzicere de a părăsi orașul, cereri formulate de reclamant la ședințele din 10 octombrie și 10 decembrie 2003 și 6 februarie, 28 aprilie, 26 mai și 23 iunie 2004.

Tribunalul județean al Târgu-Mureșului, în hotărârea sa din 10 decembrie 2003, a considerat că condițiile prevăzute de art. 148 d) nu mai erau îndeplinite, în sensul că nu era indicat în mod concret cum reclamantul ar putea împiedica cercetarea adevărului. Pe de altă parte, a considerat că condițiile prevăzute de art. 148 h) erau îndeplinite și a subliniat în special faptul că numărul mare de infracțiuni de care era acuzat reclamantul arăta că existau motive rezonabile de a crede că ar comite noi infracțiuni. Unul din judecători a exprimat o opinie în dezacord, constatând că detentie reclamantului a fost prelungită doar indicând în mod general că condițiile articolului 148 erau îndeplinite. De asemenea, a remarcat că tribunalul care a examinat recursurile formulate de reclamant împotriva deciziilor de menținere a detenției preventive a luat în considerare ordonanța de plasare în detentie preventivă din 7 martie 2003 care s-a încheiat pe 5 mai 2003. A considerat, de asemenea, că plasarea reclamantului în detentie preventivă și menținerea acesteia nu erau justificate.

Prin decizia sa din 6 februarie 2004, tribunalul județean al Târgu-Mureșului a subliniat că cerința judecării într-un termen rezonabil prevăzută de art. 5 § 3 din Convenție nu era încălcată în speță, având în vedere caracterul complex al procedurii care viza numeroase bănci și societăți comerciale, cu un dosar foarte important. A remarcat, de asemenea, că ședințele au fost amânate ca urmare a două cereri de devocare formulate de reclamant și ale numeroaselor cereri de amânare ale co-inculpaților.

Deciziile tribunalelor județene ale Aradului, Târgu-Mureșului și Ialomiței au fost confirmate prin hotărâri definitive ale curților de apel ale Bucureștiului, Timișoarei și Târgu-Mureșului din 6 iunie, 27 august, 18 septembrie, 20 octombrie, 14 noiembrie și 15 decembrie 2003, și din 12 ianuarie, 11 februarie, 6 aprilie, 3 mai, 1 iunie și 23 iunie 2004. Pentru a justifica pericolul concret pentru ordinea publică în cazul eliberării reclamantului, instanțele de recurs au subliniat mai mult decât atât reacția publicului la acte care aduc o atingere gravă încrederii publicului într-un mijloc de plată obișnuit în mediul comercial, reacție susceptibilă de a duce la tulburări ale ordinei publice, și faptul că au fost înaintate acțiuni penale împotriva reclamantului într-o procedură paralelă.

Printr-o decizie din 21 iulie 2004, confirmată prin hotărâre definitivă a curții de apel a Bucureștiului din 23 iulie 2004, tribunalul județean al Ialomiței a dispus punerea capăt detenției preventive a reclamantului. A constatat că condițiile prevăzute de articolele 148 d) și h) din codul de procedură penală nu mai erau îndeplinite, având în vedere că martori principali au fost ascultați și că reclamantul era în detentie preventivă de mai bine de un an și două luni.

Reclamantul a fost eliberat pe 23 iulie 2004. 4. Procedura penală împotriva reclamantului

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, negate de reclamant, și parțial susținute prin documente prezentate Curții, în cursul acțiunilor penale, parchetul a audiat reclamantul și mai mulți co-inculpați, precum și mai mult de șaptezeci de martori. Numeroase documente au fost confiscate de la șapte societăți comerciale aparținând reclamantului și de la băncile care i-au acordat credite. O expertiza contabilă și mai rapoarte bancare au fost, de asemenea, efectuate. Mai multe rapoarte realizate de organisme de control bancar sau de combatere a spălării de bani au fost adăugate dosarului.

Printr-o decizie din 6 august 2003, parchetul a dispus disocierea acuzației privind încercarea de a mitui un agent al brigăzii financiare pentru a se abține de la îndeplinirea funcțiunilor sale.

Pe baza unei rechizitorii din 7 august 2003, reclamantul și doisprezece co-inculpați au fost trimiși în judecată. Reclamantul a fost acuzat de escrocherie, complicitate la abuz de putere, falsificare și uz de fals, utilizare abuzivă de credite bancare, spălare de bani, asociere infracțională și corupție pasivă.

Cauza a fost înscrisă pe rolul tribunalului județean al Aradului, dar trimisă, la cererea reclamantului, în fața tribunalului județean al Mureșului în noiembrie 2003, și în fața tribunalului județean al Ialomiței în februarie 2004.

Instanța a fost amânată de mai multe ori de la septembrie 2003 la ianuarie 2004 ca urmare a cererilor de amânare ale co-inculpaților sau din cauza citatiei neregulamentare a părților de tribunals.

Reclamantul, co-inculpații lui și cei mai mulți martori au fost ascultați de tribunals la ședințele ținute în aprilie, mai și iunie 2004.

Printr-o hotărâre din 18 mai 2007, tribunalul județean al Ialomiței l-a condamnat pe reclamant la trei ani și șase luni de închisoare pentru escrocherie, falsificare, uz de fals și asociere infracțională. A fost achitat de acuzațiile de spălare de bani și corupție activă. 5. Ascultări telefonice

Fără a depune documente în acest sens, reclamantul susține că pe 19 și 21 august 2002 și 17 februarie 2003 comunicațiile sale telefonice au fost ascultate fără autorizație de magistrat. GRIURI

Invocând articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive și de lipsa de justificare a menținerii acestei măsuri de către tribunalele interne.

Invocând art. 5 § 1 c) din Convenție, reclamantul se plânge de nelegitimitatea și lipsa de motivare a plasării sa în detentie preventivă pe 17 februarie, 7 martie și 12 mai 2003.

Invocând art. 5 § 2 din Convenție, el susține că nu a fost informat de motivele plasării sale în detentie preventivă pe 17 februarie 2003.

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, se plânge de faptul că a fost plasat în detentie preventivă de un procuror și că această măsură nu a fost controlată de un „magistrat".

Invocând articolele 6 §§ 1 și 2 din Convenție, se plânge de lipsa de independență și imparțialitate a procurorilor și judecătorilor care au decis prelungirea detenției sale preventive. Afirmă mai departe că judecătorii l-au considerat vinovat chiar înainte de adoptarea unei decizii referitoare la fondul acuzațiilor.

Invocând art. 8 din Convenție, se plânge de nelegitimitatea ascultării comunicațiilor sale pe 19 și 21 august 2002 și 17 februarie 2003 și de absența autorizării de către un magistrat pentru aceste ascultări. ÎN DREPT A. Cu privire la grijă privind durata detenției preventive

Reclamantul se plânge de durata detenției sale preventive și de lipsa de justificare a menținerii acestei măsuri de către tribunalele interne, în încălcarea articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție. Ținând seama de alegerile reclamantului, Curtea consideră că grijă reclamantului trebuie examinată sub unghiul doar al articolului 5 § 3 din Convenție, astfel enunțat în partea relevantă: „Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de §1 c) din prezentul articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezența interesat la ședință." 1. Argumentele părților

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul expune că detentie preventivă a reclamantului a început pe 17 februarie 2003 și s-a încheiat la eliberarea sa pe 23 iulie 2004. Cu toate acestea, el consideră că, în lumina hotărârii pronunțate de Curt în cauza Degeratu c. România (nr. 35104/02, § 39, 6 iulie 2010), perioada de detentie de o lună consecutivă deciziei din 23 iunie 2004 a tribunalului județean al Ialomiței, împotriva căreia reclamantul nu a format recursl, nu trebuie luată în considerare la calculul duratei detenției preventive a reclamantului. În consecință, perioada de detentie de luat în considerare este de un an și patru luni.

Guvernul susține că instanțele judiciare naționale au justificat în mod regulat necesitatea de a prelungi măsura detenției preventive, cu motive relevante și suficiente, descrise pe larg și nu stereotipe. Au examinat circumstanțele cauzei la lumina cerințelor articolului 5 § 3 din Convenție, ale circumstanțelor personale ale reclamantului și ale oportunității măsurilor alternative la detentie preventivă.

În ceea ce privește desfășurarea procedurii, Guvernul observă mai întâi caracterul complex al cauzei. Observă apoi că nu se poate detecta nici o perioadă de inactivitate în desfășurarea procedurii, autoritățile demonstrând diligență. În acest sens, Guvernul subliniază că reclamantul a fost trimis în judecată doar câteva luni după inculpare și că a fost eliberat imediat după administrarea elementelor principale de dovadă. Consideră că orice întârzieri în procedură sunt atribuibile reclamantului, care a cerut de două ori devocare a procedurii și de mai multe ori amânarea procesului pentru a studia piese din dosar și pentru asistență de către avocatul lui de alegere.

Pe de altă parte, reclamantul consideră mai întâi că perioada de detentie de luat în considerare s-a extins pe un an și cinci luni, începând pe 17 februarie 2003, data plasării lui sub mandat de arestare, pentru a se încheie pe 23 iulie 2004, data eliberării lui. În acest sens, el consideră că prezenta cauză diferă de cauza Degeratu invocată de Guvern, în care reclamantul s-a abținut de la orice recurs impotriva a cinci decizii de prelungire a detenției, în timp ce în prezenta cauza el nu a omis să facă recurs decât o singură dată. Consideră că oricum un asemenea recurs ar fi fost ineficace având în vedere stadiul procedurii. Mai departe, susține că abordarea Curții în cauza Degeratu este singulară având în vedere că a judecat în alte hotărâri că nu este necesar pentru reclamant să formeze recurs împotriva tuturor deciziilor de prelungire a detenției preventive, ci doar împotriva cel puțin uneia, în special atunci când detentie a atins punctul critic (a se vedea, între altele, Piechowicz c. Polonia (decizie), nr. 14943/07, 12 ianuarie 2010, și Bielski c. Polonia și Germania, nr. 18120/03, §§ 33-35, 3 mai 2011).

Reclamantul adaugă că instanțele judiciare naționale au omis să motiveze menținerea sa în detentie preventivă în mod concret și să indice în ce mod eliberarea sa ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publică. El consideră că instanțele judiciare s-au limitat la invocarea articolului 148 § 1 h) din codul de procedură penală în mod stereotip, în încălcarea jurisprudenței Curții și a instanțelor judiciare naționale. Consideră că faptele care i se impuțau nu au provocat o tulburare socială de natură să justifice detentie preventivă, atât la moment adoptării măsurii, cât și la diverse etape ale prelungirii acesteia. 2. Aprecierea Curții

Curt observă la titlu preliminar că, în prezenta cauză, părțile sunt de acord că perioada vizată de art. 5 § 3 din Convenție a început pe 17 februarie 2003, data arestării reclamantului, și s-a încheiat pe 23 iulie 2004, data eliberării lui. Această perioadă a durat deci un an, cinci luni și o săptămână. Cu toate acestea, Guvernul consideră că, în lumina concluziilor Curții în cauza Degeratu sus-menționată, perioada de detentie de o lună consecutivă deciziei din 23 iunie 2004 a tribunalului județean al Ialomiței, împotriva căreia reclamantul nu a format recurs, nu trebuie luată în considerare la calculul duratei totale a detenției preventive. În consecință, perioada de detentie de luat în considerare ar fi de aproximativ un an și patru luni. Curt nu consideră necesar să hotărască această problemă în prezenta cauză, având în vedere că, chiar dacă ia în considerare perioada calculată cea mai lungă – și anume aproximativ un an și cinci luni –, aceasta se dovedește a fi rezonabilă din motivele expuse mai jos.

Curt reamintește că art. 5 § 3 din Convenție cere ca detentie preventivă înainte de judecată să nu depășească un termen rezonabil și că autoritățile judiciare competente să examineze în mod regulat persistența motivelor „relevante" și „suficiente" care ar trebui să legitimeze privarea de libertate (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII).

În jurisprudența sa, Curt a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru a decide plasarea sau menținerea în detentie preventivă a unui inculpat suspectul de a fi comis o infracțiune: pericolul de fugă al inculpatului, riscul ca inculpatul, odată eliberat, să împiedice administrația justiției sau să comită noi infracțiuni, sau riscul ca eliberarea sa să tulbure ordinea publică. A mai judecat că instanțele judiciare care judecă oportunitatea menținerii reclamantului în detentie preventivă trebuie să facă examinarea unui ansamblu de elemente relevante concrete, proprii să confirme necesitatea acestei măsuri (a se vedea, între altele, Georgiou c. Grecia (decizie), nr. 8710/08, 22 martie 2011).

Le revine mai întâi autorităților judiciare naționale să vegheze ca în o cauză dată detentie preventivă suportată de un inculpat să nu depășească un termen rezonabil. Pentru aceasta, ele trebuie, ținând seama corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele de natură să certifice sau să contrazică existența unei cerințe de interes public care justifică o derogare de la regula fixată la art. 5 și să raporteze asupra acestora în deciziile lor privind cererile de eliberare. Este în lumina motivelor figurând în deciziile menționate și pe baza faptelor necontestabile indicate de interesat în mijloacele sale că Curt trebuie să determine dacă a existat sau nu încălcare a articolului 5 § 3 (McKay c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 543/03, § 43, CEDO 2006-X și Erimescu c. România (decizie), nr. 33762/05, 18 ianuarie 2011).

În speță, Curt observă mai întâi că cele trei decizii de plasare a reclamantului în detentie preventivă au fost luate de parchet în proceduri separate – conexarea lor nu fiind decis decât mai târziu – pe 17 februarie, 7 martie și 12 mai 2003. El a întemeiat aceste decizii pe articolele 148 d) și h) din codul de procedură penală, indicând în esență că menținerea reclamantului în libertate constituia un pericol pentru ordinea publică și că încercase să împiedice cercetarea adevărului influențând martori (paragrafele 5, 8 și 13 mai sus).

Trebuie constatat apoi că tribunalele interne au procedat din oficiu și la intervale regulate la controlul legalității și oportunității menținerii în detentie a interesat. În deciziile lor, au justificat necesitatea măsurii prin referințe la texte de lege și la elemente de fapt pe care le considerau relevante. Prin urmare, s-au apucat să facă o examinare concretă a situației și personalității reclamantului, inclusiv în special impactul asupra ordinei publice și asupra bunei administrări a justiției. Ținând seama de intervalul scurt de timp dintre decizii menționate, este rezonabil ca tribunalele să fi folosit în anumite perioade raționa apropiate, bazandu-se pe aceleași motive pentru a justifica menținerea reclamantului în detentie (Georgiou (decizie), sus-citat și Ciogescu c. România (decizie), nr. 14608/11, 29 mai 2012).

Convine să se rețină, de asemenea, că, cu trecerea timpului, tribunalele au furnizat motive diferite pentru a justifica menținerea interesat în detentie, motive care nu pot fi considerate ca stereotipe (a se vedea paragrafele 14 la 19 mai sus). Mai departe, tribunalele naționale au examinat în mod cuprinzător oportunitatea de a înlocui măsura detenției preventive cu o interzicere de a nu părăsi orașului și au furnizat o explicație detaliată pentru a respinge cererile de ridicare pură și simplă a detenției preventive (§16 mai sus).

Curt constată că tribunalul județean al Ialomiței, în decizia sa din 21 iulie 2004 care pune capăt detenției preventive, a reevaluat din nou toate elementele dosarului și a judecat că măsura privativă de libertate nu mai era oportună. Curt consideră că această concluzie nu este în contradicție cu deciziile anterioare de menținere a detenției în măsura în care la fiecare moment al procedurii autoritățile interne au dreptul să evalueze liber elementele care justifică prelungirea detenției și caracterul relevant și suficient al motivelor în timp. Într-adevăr, în speță, curtea de apel a examinat noțiunea de pericol pentru ordinea publică ținând seama de trecerea timpului între îndeplinirea faptelor și data deciziei sale (§20 mai sus).

În ceea ce privește diligența autorităților în desfășurarea cercetării, Curt constată că acțiunile penale deschise împotriva reclamantului au rezultat, doar câteva luni după plasarea în detentie, în trimiterea sa în judecată (a se vedea rechizitoria din 7 august 2003, §24 mai sus). După înscrierea pe role ale tribunalelor, ședințele au fost amânate inițial ca urmare a două cereri de devocare ale reclamantului (paragrafele 18 și 25 mai sus) precum și din cauza cererilor de amânare ale co-inculpaților (paragrafele 18 și 26 mai sus). Odată ce reclamantul și co-inculpații lui și martori principali au fost ascultați de tribunale, reclamantul a fost eliberat. Prin urmare, nu se poate reproșa autorităților judiciare nici o lipsă de diligență în tratamentul cauzei.

În lumina a ce-i precedă, Curt consideră că nu poate fi decelat nici o aparență de încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție în prezenta cauză. De aici rezultă că această grijă este în mod evident mai puțin întemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la celelalte grijuri

Reclamantul susține, de asemenea, încălcarea articolelor 5 §§ 1 c), 2 și 3, articolelor 6 §§ 1 și 2, și articolului 8 din Convenție (a se vedea paragrafele 31 la 35 mai sus).

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască de alegerile formulate, Curt nu a constatat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale. De aici rezultă că această parte a cererei este evident mai puțin întemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste considerente, Curt, în mod unanim, Declară petiția inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Gheorghe Medințu, est un ressortissant roumain né en 1963 et résidant à Arad. Il a été représenté devant la Cour par M e G. Mateuț, avocat à Arad.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Première ordonnance de placement du requérant en détention provisoire

Par une ordonnance du 17 février 2003, le parquet national anticorruption (PNA) inculpa le requérant du chef de corruption active et décida son placement en détention provisoire pour une durée de trente jours, jusqu’au 18 mars 2003. Le requérant était soupçonné d’avoir offert trois mille euros à un employé de banque afin d’obtenir un crédit bancaire. Pour justifier la nécessité de cette mesure, le procureur reproduisit le texte de l’article 148 h) du code de procédure pénale, indiquant que la peine prévue par la loi pour l’infraction dont le requérant était soupçonné était de plus de deux ans d’emprisonnement et que son maintien en liberté constituait un danger pour l’ordre public.

Le même jour, les accusations furent communiquées verbalement au requérant.

Par une décision du parquet du 21 avril 2003, la procédure visant l’accusation de corruption active fut jointe à la procédure concernant l’octroi et l’usage abusif de crédits bancaires (paragraphe 8 ci-dessous). 2. Deuxième ordonnance de placement du requérant en détention provisoire

Par une nouvelle ordonnance du 7 mars 2003, le PNA inculpa le requérant d’escroquerie, de complicité d’abus de fonctions, de blanchiment d’argent, d’association de malfaiteurs et d’utilisation frauduleuse de crédits bancaires. Le requérant était soupçonné d’avoir utilisé des faux documents et des chèques sans provision afin d’obtenir des crédits bancaires s’élevant à 1 000 milliards de lei roumains et d’avoir fait un usage abusif des crédits ainsi obtenus. Le parquet décida également le placement du requérant en détention provisoire pour une durée de trente jours jusqu’au 5 avril 2003. Il reprit à nouveau le texte de l’article 148 h) du code de procédure pénale, indiquant que les peines prévues par la loi pour ces infractions étaient de plus de deux ans d’emprisonnement et que le maintien en liberté du requérant constituait un danger pour l’ordre public.

Par deux décisions des 27 mars et 24 avril 2003, le tribunal départemental de Bucarest prolongea respectivement, sur demande du parquet, la détention provisoire du 5 avril au 5 mai 2003 et du 6 mai au 4 juin 2003. Par un arrêt définitif du 21 mai 2003, la cour d’appel de Bucarest cassa le jugement du 24 avril 2003 au motif que la décision avait été rendue dans une formation de jugement irrégulière et renvoya l’affaire pour un nouveau jugement au tribunal départemental de Bucarest.

Entretemps, par une décision du 14 juillet 2003, la procédure visant les chefs d’accusation énumérés au paragraphe 8 ci-dessus fut jointe à la procédure concernant diverses accusations de corruption active et d’escroquerie engagée entretemps contre le requérant (paragraphe 12 ci-dessous).

Le 28 août 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta la demande de prolongation de la détention, au motif que le requérant était déjà détenu en vertu d’une autre ordonnance (paragraphe 13 ci-dessous). 3. Troisième ordonnance de placement du requérant en détention provisoire 1 2. Par une ordonnance du 12 mai 2003, le PNA inculpa le requérant de corruption active et d’escroquerie, le soupçonnant d’avoir offert à un agent de la brigade financière une somme d’argent afin qu’il s’abstînt d’accomplir ses fonctions, ainsi que d’avoir émis un chèque sans provision. Le requérant fut informé des accusations portées contre lui le même jour. Un procès-verbal fut établi à cet effet. 1 3. Par une ordonnance du même jour, le parquet ordonna une troisième fois le placement du requérant en détention provisoire pour une durée de trente jours, jusqu’au 10 juin 2003. Il reproduisit le texte de l’article 148 d) et h) du code de procédure pénale, en indiquant que le requérant avait essayé d’entraver la recherche de la vérité en influençant des témoins, que les peines prévues par la loi pour ces infractions étaient de plus de deux ans d’emprisonnement et que son maintien en liberté constituait un danger pour l’ordre public. Cette ordonnance fut confirmée, sur contestation du requérant, par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 6 juin 2003.

La détention fut successivement prolongée par les tribunaux du 10 juin au 14 août 2003, avant le renvoi en jugement du requérant. Ils estimèrent que le dossier contenait des éléments permettant de le soupçonner d’avoir commis les délits reprochés, à savoir des déclarations de témoins et une note de la banque nationale roumaine. Ils jugèrent en outre qu’il s’imposait de prolonger la détention provisoire fondée sur l’article 148 § 1 h) du CPP. En effet, les délits imputés au requérant étaient punis de peines de plus de deux ans d’emprisonnement. S’agissant du danger pour l’ordre public, les tribunaux prirent en compte en premier lieu le mode opératoire du requérant et sa persévérance dans l’activité infractionnelle. Ils notèrent également qu’il ressortait des pièces du dossier d’enquête pénale que le requérant avait causé un préjudice important.

Après son renvoi en jugement, sa détention provisoire fut examinée d’office et prolongée par des décisions du tribunal départemental d’Arad des 14 août, 11 septembre, 10 octobre et 7 novembre 2003, du tribunal départemental de Târgu-Mureș des 10 décembre 2003 et 9 janvier 2004 et du tribunal départemental de Ialomița des 31 mars et 26 mai 2004.

Le tribunal départemental d’Arad jugea à chaque fois que les motifs invoqués par le parquet pour placer le requérant en détention étaient toujours valables et que la libération du requérant aurait constitué un danger pour l’ordre public. Il nota en particulier le grand nombre de délits qui étaient reprochés au requérant et la gravité des faits. Le tribunal se fonda sur les mêmes motifs pour rejeter les demandes de révocation de la mesure de détention ou celle de son remplacement par une simple interdiction de quitter la ville, demandes formulées par le requérant lors des audiences des 10 octobre et 10 décembre 2003 et des 6 février, 28 avril, 26 mai et 23 juin 2004.

Le tribunal départemental de Târgu-Mureș, dans son jugement du 10 décembre 2003, considéra que les conditions prévues par l’article 148 d) n’étaient plus réunies, en ce qu’il n’était pas concrètement indiqué de quelle manière le requérant pouvait empêcher la recherche de la vérité. En revanche, il jugea que les conditions prévues par l’article 148 h) étaient réunies, et souligna en particulier le fait que le nombre important de délits dont le requérant était accusé montrait qu’il y avait des motifs raisonnables de croire qu’il commettrait de nouveaux délits. Un des juges exprima une opinion dissidente, en constatant qu’on avait prolongé la détention du requérant en se bornant à indiquer de manière générale que les conditions de l’article 148 étaient réunies. En outre, il nota que le tribunal examinant les pourvois formés par le requérant contre les décisions de maintien de sa détention provisoire avait pris en compte l’ordonnance de placement en détention provisoire du 7 mars 2003 qui avait pris fin le 5 mai 2003. Il considérait également que le placement du requérant en détention provisoire et son maintien n’étaient pas justifiés. 1 8. Par sa décision du 6 février 2004, le tribunal départemental de Târgu-Mureș souligna que l’exigence d’un jugement dans un délai raisonnable prévue par l’article 5 § 3 de la Convention n’était pas méconnue en l’espèce, étant donné le caractère complexe de la procédure qui visait de nombreuses banques et sociétés commerciales, avec un dossier très important. Il nota également que les audiences avaient été reportées à la suite des deux demandes de dépaysement formulées par le requérant et aux nombreuses demandes d’ajournement de ses coïnculpés.

Les décisions des tribunaux départementaux d’Arad, de Târgu-Mureș et de Ialomița furent confirmés par des arrêts définitifs des cours d’appel de Bucarest, de Timișoara et de Târgu-Mureș des 6 juin, 27 août, 18 septembre, 20 octobre, 14 novembre et 15 décembre 2003, et des 12 janvier, 11 février, 6 avril, 3 mai, 1 er juin et 23 juin 2004. Afin de justifier le danger concret pour l’ordre public en cas de libération du requérant, les juridictions de recours mirent de surcroît en exergue la réaction du public face à des actes qui portent une atteinte grave à la confiance du public dans un moyen de paiement habituel dans le milieu commercial, réaction susceptible de conduire à des troubles à l’ordre public, et le fait que des poursuites pénales avaient été engagées à l’encontre du requérant dans une procédure parallèle.

Par une décision du 21 juillet 2004, confirmée par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 23 juillet 2004, le tribunal départemental d’Ialomița décida de mettre fin à la détention provisoire du requérant. Il constata que les conditions prévues par l’article 148 d) et h) du code de procédure pénale n’étaient plus réunies, compte tenu du fait que les principaux témoins avaient été entendus et que le requérant était en détention provisoire depuis plus d’un an et deux mois.

Le requérant fut remis en liberté le 23 juillet 2004. 4. Procédure pénale contre le requérant

D’après les informations fournies par le Gouvernement, non démenties par le requérant, et partiellement étayées par des pièces produites devant la Cour, au cours des poursuites pénales, le parquet entendit le requérant et plusieurs autres coïnculpés, ainsi que plus de soixante-dix témoins. De nombreux documents furent saisis auprès des sept sociétés commerciales appartenant au requérant et des banques qui lui avaient accordé des crédits. Une expertise comptable et plusieurs rapports bancaires furent également effectués. Plusieurs rapports réalisés par des organismes de contrôle bancaire ou de lutte contre le blanchiment d’argent furent versés en outre au dossier.

Par une décision du 6 août 2003, le parquet disjoignit le chef d’accusation concernant le fait d’avoir tenté de soudoyer un agent de la brigade financière afin qu’il s’abstînt d’accomplir ses fonctions. 2 4. Sur réquisitoire du 7 août 2003, le requérant et douze coïnculpés furent renvoyés en jugement. Le requérant était accusé d’escroquerie, de complicité d’abus de fonctions, de faux et d’usage de faux, d’usage abusif de crédits bancaires, de blanchiment d’argent, d’association de malfaiteurs et de corruption passive. 2 5. L’affaire fut inscrite au rôle du tribunal départemental d’Arad, mais renvoyée, sur demande du requérant, devant le tribunal départemental de Mureș, en novembre 2003, et devant le tribunal départemental de Ialomița, en février 2004. 2 6. L’instance fut reportée à plusieurs reprises de septembre 2003 à janvier 2004 à la suite des demandes d’ajournement des coïnculpés ou en raison de la citation irrégulière des parties par le tribunal.

Le requérant, ses coïnculpés ainsi que la plupart des témoins furent entendus par le tribunal aux audiences tenues en avril, mai et juin 2004.

Par un jugement du 18 mai 2007, le tribunal départemental d’Ialomița condamna le requérant à trois ans et six mois de prison pour escroquerie, faux, usage de faux et association de malfaiteurs. Il fut relaxé des chefs de blanchiment d’argent et corruption active. 5. Écoutes téléphoniques

Sans verser au dossier des documents en ce sens, le requérant affirme que les 19 et 21 août 2002 et 17 février 2003 ses communications téléphoniques furent mises sur écoute sans l’autorisation d’un magistrat. GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et du défaut de justification du maintien de cette mesure par les tribunaux internes.

Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité et du défaut de motivation de son placement en détention provisoire les 17 février, 7 mars et 12 mai 2003.

Invoquant l’article 5 § 2 de la Convention, il allègue ne pas avoir été informé des raisons de son placement en détention provisoire le 17 février 2003.

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint du fait qu’il a été placé en détention provisoire par un procureur et que cette mesure n’a pas été contrôlée par un « magistrat ».

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, il se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité des procureurs et des juges qui ont décidé la prolongation de sa détention provisoire. Il affirme en outre que les juges l’avaient considéré comme étant coupable avant même l’adoption d’une décision portant sur le fond des accusations.

Invoquant l’article 8 de la Convention, il se plaint de l’illégalité de la mise sur écoute de ses communications les 19 et 21 août 2002 et 17 février 2003 et de l’absence d’autorisation d’un magistrat pour ces écoutes. EN DROIT A. Sur le grief tiré de la durée de la détention provisoire

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et du défaut de justification du maintien de cette mesure par les tribunaux internes, en méconnaissance de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention. Eu égard aux allégations du requérant, la Cour estime que le grief du requérant doit être examiné sous l’angle du seul article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. ». 1. Arguments des parties

En se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière , le Gouvernement expose que la détention provisoire du requérant a commencé le 17 février 2003 et qu’elle a pris fin lors de sa mise en liberté le 23 juillet 2004. Toutefois, il estime que, au vu de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Degeratu c. Roumanie (n o 35104/02, § 39, 6 juillet 2010), la période de détention d’un mois consécutive à la décision du 23 juin 2004 du tribunal départemental de Ialomița, contre laquelle le requérant n’a pas formé de pourvoi en recours, ne doit pas être prise en compte pour le calcul de la durée de détention provisoire du requérant. En conséquence, la période de détention à prendre en considération est d’un an et quatre mois.

Le Gouvernement soutient que les juridictions nationales ont justifié régulièrement la nécessité de prolonger la mesure de détention provisoire, avec des motifs pertinents et suffisants, amplement détaillés et non stéréotypés. Elles ont examiné les circonstances de l’affaire à la lumière des exigences de l’article 5 § 3 de la Convention, des circonstances personnelles du requérant et de l’opportunité de mesures alternatives à la détention provisoire.

Pour ce qui est de la conduite de la procédure, le Gouvernement relève d’abord le caractère complexe de l’affaire. Il note ensuite qu’aucune période d’inactivité n’est décelable dans le déroulement de la procédure, les autorités ayant fait preuve de diligence. A cet égard, le Gouvernement souligne que le requérant a été renvoyé en jugement quelques mois seulement après son inculpation et qu’il a été mis en liberté tout de suite après l’administration des principaux éléments de preuve. Il considère que les éventuels retards dans la procédure sont imputables au requérant, qui a demandé à deux reprises le dépaysement de la procédure et à plusieurs reprises l’ajournement de l’instance afin d’étudier les pièces du dossier et en vue de son assistance par l’avocat de son choix.

De son côté, le requérant estime en premier lieu que la période de détention à prendre en considération s’est étendue sur un an et cinq mois, ayant débuté le 17 février 2003, date de son placement sous mandat d’arrêt, pour s’achever le 23 juillet 2004, date de sa remise en liberté. A cet égard, il estime que la présente affaire diffère de l’affaire Degeratu invoquée par le Gouvernement, dans laquelle le requérant s’était abstenu de tout pourvoi en recours contre cinq décisions de prolongation de la détention, alors que dans la présente affaire il n’a manqué à se pourvoir en recours qu’une seule fois. Il considère qu’en tout état de cause un tel recours était inefficace compte tenu du stade de la procédure. Par ailleurs, il soutient que l’approche de la Cour dans l’affaire Degeratu est singulière étant donné qu’elle a jugé dans d’autres arrêts qu’il n’est pas nécessaire pour le requérant de former un recours contre toutes les décisions prolongeant une détention provisoire, mais seulement contre une partie au moins, en particulier lorsque la détention a atteint son point critique (voir, entre autres, Piechowicz c. Pologne (déc.), n o 14943/07, 12 janvier 2010, et Bielski c. Pologne et Allemagne , n o 18120/03, §§ 33-35, 3 mai 2011).

Le requérant ajoute que les juridictions nationales ont omis de motiver son maintien en détention provisoire de manière concrète et d’indiquer en quoi sa remise en liberté représentait un danger pour l’ordre public. Il estime que les juridictions se sont bornées à invoquer l’article 148 § 1 h) du code de procédure pénale de manière stéréotypée, en méconnaissance de la jurisprudence de la Cour et des juridictions nationales. Il considère que les faits qui lui étaient reprochés n’avaient pas provoqué un trouble social de nature à justifier sa détention provisoire, aussi bien au moment de l’adoption de la mesure que lors des diverses étapes de sa prolongation. 2. Appréciation de la Cour

La Cour relève à titre liminaire que, dans la présente affaire, les parties s’accordent à dire que la période visée par l’article 5 § 3 de la Convention a commencé le 17 février 2003, date de l’arrestation du requérant, et a pris fin le 23 juillet 2004, date de sa remise en liberté. Cette période a donc duré un an, cinq mois et une semaine. Toutefois, le Gouvernement estime que, à la lumière des conclusions de la Cour dans l’affaire Degeratu précitée, la période de détention d’un mois consécutive à la décision du 23 juin 2004 du tribunal départemental de Ialomița, contre laquelle le requérant n’a pas formé de pourvoi en recours, ne doit pas être prise en compte pour le calcul de la durée totale de la détention provisoire. En conséquence, la période de détention à prendre en considération serait d’environ un an et quatre mois. La Cour n’estime pas nécessaire de trancher cette question dans la présente affaire, étant donné que, même si elle prend en considération la période calculée au plus long – soit environ un an et cinq mois –, celle-ci s’avère raisonnable pour les raisons exposées ci-dessous.

La Cour rappelle que l’article 5 § 3 de la Convention exige que la détention provisoire avant jugement ne dépasse pas un délai raisonnable et que les autorités judiciaires compétentes examinent de manière régulière la persistance de raisons « pertinentes » et « suffisantes » censées légitimer la privation de liberté ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII).

Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour décider le placement ou le maintien en détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction : le danger de fuite de l’accusé, le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, entrave l’administration de la justice ou commette de nouvelles infractions, ou le risque que sa remise en liberté trouble l’ordre public. Elle a également jugé que les juridictions statuant sur l’opportunité du maintien du requérant en détention provisoire doivent se livrer à l’examen d’un ensemble d’éléments pertinents concrets, propres à confirmer la nécessité de cette mesure (voir, entre autres , Georgiou c. Grèce (déc.), n o 8710/08, 22 mars 2011).

Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que dans une affaire donnée la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. A cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à attester ou à contredire l’existence d’une exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article 5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 ( McKay c. Royaume-Uni [GC], n o 543/03, § 43, CEDH 2006 ‑ X et Erimescu c. Roumanie (déc.), n o 33762/05, 18 janvier 2011).

En l’espèce, la Cour note d’abord que les trois décisions de placement du requérant en détention provisoire ont été prises par le parquet dans des procédures séparées –, leur jonction n’ayant été décidée que plus tard – les 17 février, 7 mars et 12 mai 2003. Il a fondé ces décisions sur l’article 148 d) et h) du code de procédure pénale, en indiquant essentiellement que le maintien en liberté du requérant constituait un danger pour l’ordre public et qu’il avait essayé d’entraver la recherche de la vérité en influençant des témoins (paragraphes 5, 8 et 13 ci-dessus).

Force est de constater ensuite que les tribunaux internes ont procédé d’office et à des intervalles réguliers au contrôle de la légalité et de l’opportunité du maintien en détention de l’intéressé. Dans leurs décisions, ils ont justifié la nécessité de la mesure par des références aux textes de loi et aux éléments de fait qu’ils estimaient pertinents. Ainsi, ils se sont livrés à un examen concret de la situation et de la personnalité du requérant, dont en particulier l’impact sur l’ordre public et sur la bonne administration de la justice. Étant donné le laps de temps restreint entre lesdites décisions, il est raisonnable que les tribunaux aient utilisé pendant certaines périodes des raisonnements proches, en se fondant sur les mêmes motifs pour justifier le maintien du requérant en détention ( Georgiou , (déc.), précitée et Ciogescu c. Roumanie (déc.), n o 14608/11, 29 mai 2012).

Il convient de noter également que, avec le passage du temps, les tribunaux ont fourni des raisons différentes pour justifier le maintien de l’intéressé en détention, raisons qui ne peuvent pas être considérées comme stéréotypées (voir paragraphes 14 à 19 ci-dessus). Par ailleurs, les tribunaux nationaux ont examiné de manière approfondie l’opportunité de remplacer la mesure de détention provisoire par une interdiction de ne pas quitter la ville et ont fourni une explication détaillée pour rejeter les demandes de levée pure et simple de la détention provisoire (paragraphe 16 ci-dessus).

La Cour constate que le tribunal départemental d’Ialomița, dans sa décision du 21 juillet 2004 mettant fin à la détention provisoire, a évalué à nouveau tous les éléments du dossier et a jugé que la mesure privative de liberté n’était plus opportune. La Cour estime que cette conclusion n’est pas en contradiction avec les précédentes décisions de maintien de la détention dès lors qu’à chaque moment de la procédure les autorités internes ont le droit d’évaluer librement les éléments justifiant la prolongation de la détention et le caractère pertinent et suffisant des motifs au fil du temps. En effet, en l’espèce, la cour d’appel a examiné la notion de danger pour l’ordre public en tenant compte du passage de temps entre l’accomplissement des faits et la date de sa décision (paragraphe 20 ci-dessus).

Pour ce qui est de la diligence des autorités dans la conduite de l’enquête, la Cour constate que les poursuites pénales ouvertes contre le requérant ont abouti, quelques mois seulement après le placement en détention, à son renvoi en jugement (voir le réquisitoire du 7 août 2003, paragraphe 24 ci-dessus). Après l’inscription au rôle des tribunaux, les audiences ont été reportées initialement à la suite des deux demandes de dépaysement du requérant (paragraphes 18 et 25 ci-dessus) ainsi que par les demandes d’ajournement des coïnculpés (paragraphes 18 et 26 ci-dessus). Une fois que le requérant et ses coïnculpés et les principaux témoins eurent été entendus par le tribunal, le requérant a été remis en liberté. Dès lors, il ne saurait être reproché aux autorités judiciaires un quelconque manque de diligence dans le traitement de l’affaire.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu’aucune apparence de violation de l’article 5 § 3 de la Convention ne peut être décelée dans la présente affaire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs

Le requérant allègue également la violation de l’article 5 §§ 1 c), 2 et 3, de l’article 6 §§ 1 et 2, et de l’article 8 de la Convention (voir paragraphes 31 à 35 ci-dessus).

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président