- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 noiembrie 2013
- Stat pârât
- MDA
- Concluzia
- Inadmisibil
Trifautan împotriva Republicii Moldova
Traducere în română Auto
Secțiunea a treia Cerere nr. 51427/09 Vladimir TRIFAUTAN împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 noiembrie 2013 într-un comitet compus din Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 24 septembrie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl V. Trifautan, s-a născut în 1949 și își are reședința în Chișinău. Guvernul moldovenesc (adică, la mai mult de mai puțin de un an) a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol, de la Ministerul Justiției.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 8 septembrie 2007, reclamantul a solicitat Tribunalului de Primă Instană din Rașcani recunoașterea faptului că a dobândit prin uzucapion un teren. La 12 octombrie 2007, Tribunalul a primit cererea reclamantului și l-a recunoscut proprietarul bunului în litigiu. Această hotărâre nu a fost contestată și, prin urmare, a trecut în forță de lucru judecat. La 25 februarie 2009, o cerere de revizuire a hotărârii din 12 octombrie 2007 a fost depusă de Consiliul Primăriei din Chișinău. La 26 martie 2009, Tribunalul de Primă Instanță din Rașcani a primit această cerere, a redeschis procedura, a clasat hotărârea din 12 octombrie 2007 și a rejudecat cauza pentru o nouă hotărâre pe fond.
Reclamantul a contestat această decizie, inclusiv admisibilitatea cererii în curs de revizuire, cu apel și recurs. La 9 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea reclamantului, a pronunțat hotărârile Tribunalului de Primă Instanță și ale Curții, a recunoscut încălcarea securității rapoartelor juridice și a menținut în vigoare hotărârea din 12 octombrie 2007, favorabilă reclamantului. În ceea ce privește revizuirea deciziilor irevocabile, dreptul intern relevant este rezumat în cauzele Popov c. Republica Moldova 2) (n 19960/04, § 27-29, 6 decembrie 2005) și Jomiru și Crețu c. Republica Moldova, (n 28430/06, § 26-27, 17 aprilie 2012). În ceea ce privește căile de atac împotriva hotărârii de revizuire a unei hotărâri irevocabile, dispozițiile relevante sunt prevăzute la art. 453 din Codul de procedură civilă moldovenească.
Acest articol prevede că hotărârea înainte de a spune drept favorabil cererii de revizuire nu poate fi atacată decât cu hotărârea de fond. ÎN SPECIAL, hotărârea care este contrară unei astfel de cereri poate face obiectul unei acțiuni în fața instanței superioare.
Într-o serie de hotărâri, Curtea Supremă de Justiție a recunoscut, după comunicarea cauzelor către guvern și la inițiativa acestuia, încălcarea principiului securității rapoartelor juridice și a acordat despăgubiri pentru prejudiciile suferite (a se vedea Ungureanu c. Republica Moldova (dec.), nr. 78077/01, 3 octombrie 2006 Diviza și alții c. Republica Moldova (dec.), 24316/02, 21 noiembrie 2006 Grosu și alții c. Republica Moldova (dec.), nr. 21118/03, 13 martie 2007 Cumatrenco c. Republica Moldova (dec.), nr. 28209/03, 20 martie 2007 și Guranda c. Republica Moldova (dec.), 28412/03, 20 martie 2007). Prin adoptarea acestor hotărâri, Curtea Supremă de Justiție se bazează în mod expres pe jurisprudența Curții, în special pe art. 41 din Convenție.
Curtea a acceptat ca valoarea indemnizațiilor să fie similară cu cea pe care ar fi alocat-o în cazuri similare și a eliminat cauzele din rol. Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul denunță hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Rașcani din 26 martie 2009, care a anulat o hotărâre irevocabilă pronunțată în favoarea sa. La 12 octombrie 2011, guvernul a adus la cunoștința Curții la adoptarea hotărârii Curții Supreme de Justiție din 9 februarie 2011. El a subliniat că Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în mod expres în această hotărâre încălcarea drepturilor reclamantului garantate prin art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. (1) În plus, el a informat Curtea cu privire la anularea hotărârii de revizuire defavorabilă a reclamantului.
11. În lumina acestor fapte, guvernul a exprimat la aviz că reclamantul a obținut o redresare adecvată și suficientă la nivel național. El a invitat Curtea să judece că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă și, prin urmare, să respingă cererea de incompatibilitate Rația personae 12. În plus, a excitat de la neobosirea căilor de atac interne, deoarece, potrivit afirmațiilor sale, reclamantul avea posibilitatea de a solicita în fața Curții Supreme de Justiție, pe baza direct a dispozițiilor convenției, despăgubiri pentru încălcările aduse. 13. În opinia reclamantului, calea de atac invocată de guvern este inechivocă și, în lipsa unei compensații, pretinde că și-a păstrat calitatea de victimă.
În primul rând, Curtea amintește că este de competența autorităților naționale să soluționeze o presupusă încălcare a Convenției și că, în această privință, întrebarea dacă un reclamant poate să își asume răspunderea pentru o astfel de încălcare se află în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDH 2002-III).
Curtea reafirmă, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei victime mai mici decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Ganea c. Republica Moldova, nr. 2474/06, § 18, 17 mai 2011, cu referințele menționate anterior Vladut c. România , n 630/02, § 30, 30 noiembrie 2006 Mureșan c. România, n 8015/05, § 20, 26 mai 2009 Anișoara și Mihai Olteanu c. România, n 3725/03, § 24, 13 octombrie 2009 16. În speță, existența unei constatări de încălcare de către autoritățile naționale nu este controversată.
Într-adevăr, hotărârea irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 9 februarie 2011 a recunoscut în mod expres încălcarea principiului securității rapoartelor juridice. 17. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost compensat pentru prejudiciile suferite. Or, Curtea ia notă de faptul că nu a formulat niciodată o astfel de cerere. S mai mult, este adevărat că dreptul intern nu prevede un drept de despăgubire pentru acest tip de încălcări, rezultă în mod clar din jurisprudența internă menționată la alineatul (8) de mai sus, că Curtea Supremă de Justiție poate acorda despăgubiri în temeiul expres al Convenției. 18. Curtea împărtășește opinia reclamantului potrivit căreia cazul său nu este identic cu cazurile vizate de jurisprudența menționată anterior.
Întradevăr, practica invocată de guvern privește o procedură specială prevăzută la art. 449 din Codul de procedură civilă. În cadrul acestei proceduri, inițiativa îi revine agentului guvernamental și apoi aparține procurorului general, după comunicarea cererii pârâtului, să sesizeze Curtea Supremă de Justiție cu privire la o acțiune în revizuire. 19. Cu toate acestea, Curtea nu percepe nicio diferență între cele două proceduri invocate în ceea ce privește cererea de satisfacție echitabilă și își reiterează poziția potrivit căreia reclamanții au obligaia de a utiliza calea de atac internă menționată anterior (Daniel P S.A. c. Moldova (dec.), n 3286/07, 20 martie 2012 și, mutatis mutandis, Mătăsaru și Savițchi c. Moldova, n 38281/08, § 72, 2 noiembrie 2010). 20. În plus, Curtea observă că, în dreptul moldovenesc, termenul de prescripție extinctivă, inclusiv pentru cererile de compensare, este de trei ani.
Prin urmare, recurentul poate introduce încă o acțiune în despăgubire în fața instanțelor naționale 21. Curtea concluzionează că, în lipsa unei astfel de cereri de despăgubire, obiecțiunile reclamantului sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție (a se vedea, de exemplu, Galuschin c. Moldova (dec.), n 29568/06, 23 august 2011). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Grefier adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 51427/09 Vladimir TRIFAUTAN contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 novembre 2013 en un comité composé de : Luis López Guerra, président, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. V. Trifautan, est né en 1949 et réside à Chișinău. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol, du ministère de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 septembre 2007, le requérant demanda au tribunal de première instance de Râșcani, la reconnaissance d’avoir acquis par usucapion un terrain. Le 12 octobre 2007, le tribunal accueillit la demande du requérant et le reconnut propriétaire du bien en litige. Cet arrêt ne fut pas contesté et passa donc en force de chose jugée.
Le 25 février 2009, une demande de révision de l’arrêt du 12 octobre 2007 fut déposée par le Conseil de la municipalité de Chișinău. Le 26 mars 2009 le tribunal de première instance de Râșcani accueillit cette demande, rouvrit la procédure, cassa l’arrêt du 12 octobre 2007 et renvoya l’affaire pour un nouveau jugement au fond. Le requérant contesta cette décision, y compris la recevabilité de la demande en révision, avec appel et recours.
Le 9 février 2011, la Cour suprême de justice accueillit le recours du requérant, cassa les jugements du tribunal de première instance et de la cour d’appel, reconnut la violation de la sécurité des rapports juridiques et maintint en vigueur l’arrêt du 12 octobre 2007, favorable au requérant. B. Le droit interne pertinent
Concernant la révision des décisions irrévocables, le droit interne pertinent est résumé dans les affaires Popov c. République de Moldova (n o 2) (n o 19960/04, §§ 27-29, 6 décembre 2005) et Jomiru et Crețu c. République de Moldova , (n o 28430/06, § 26 - 27, 17 avril 2012).
Quant aux voies de recours contre le jugement de révision d’un arrêt irrévocable, les dispositions pertinentes sont prévues à l’article 453 du Code de procédure civile moldave. Cet article prévoit que le jugement avant dire droit favorable à la demande de révision ne peut être attaqué qu’avec le jugement au fond. A l’opposé, le jugement qui est défavorable à une telle demande est susceptible de faire l’objet d’un recours devant l’instance supérieure.
Dans une série de jugements, la Cour suprême de justice a reconnu, après la communication des affaires au Gouvernement et à l’initiative de celui-ci, la violation du principe de la sécurité des rapports juridiques et a octroyé des réparations pour les préjudices subis (voir Ungureanu c. République de Moldova (déc.), n o 78077/01, 3 octobre 2006 ; Diviza et autres c. République de Moldova (déc.), n o 24316/02, 21 novembre 2006 ; Grosu et autres c. République de Moldova (déc.), n o 21118/03, 13 mars 2007 ; Cumatrenco c. République de Moldova (déc.), n o 28209/03, 20 mars 2007 et Guranda c. République de Moldova (déc.), n o 28412/03, 20 mars 2007). En adoptant ces jugements, la Cour suprême de justice s’est expressément appuyée sur la jurisprudence de la Cour et notamment sur l’article 41 de la Convention. La Cour a accepté que le montant des indemnités fût similaire à celui qu’elle aurait alloué dans des cas analogues et a rayé les affaires du rôle. GRIEFS
Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant dénonce le jugement du tribunal de première instance de Râșcani du 26 mars 2009, qui a annulé un arrêt irrévocable rendu en sa faveur. EN DROIT
Le 12 octobre 2011, le Gouvernement a porté à la connaissance de la Cour l’adoption de l’arrêt de la Cour suprême de justice du 9 février 2011. Il a souligné que la Cour suprême de justice avait expressément reconnu dans cet arrêt la violation des droits du requérant garantis par l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1. Il a en outre informé la Cour de l’annulation de l’arrêt de révision défavorable au requérant.
A la lumière de ces faits, le Gouvernement a exprimé l’avis que le requérant avait obtenu un redressement adéquat et suffisant au niveau national. Il a invité la Cour à juger que le requérant avait perdu sa qualité de « victime » et partant, à rejeter la requête pour incompatibilité ratione personae .
Il a excipé en outre du non épuisement des voies de recours internes, car selon ses dires, le requérant avait la possibilité de demander devant la Cour suprême de justice, en s’appuyant directement sur les dispositions de la Convention, des indemnités pour les violations subies.
Aux yeux du requérant, la voie de recours invoquée par le Gouvernement est ineffective. En l’absence de compensation, il prétend également avoir conservé sa qualité de victime.
La Cour rappelle d’abord que c’est aux autorités nationales qu’il appartient en premier lieu de redresser une violation alléguée de la Convention et que, à cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre « victime » du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002-III).
La Cour réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Ganea c. République de Moldova , n o 2474/06, § 18, 17 mai 2011, avec les références y citées ; Vladut c. Roumanie , n o 6350/02, § 30, 30 novembre 2006 ; Mureșan c. Roumanie , n o 8015/05, § 20, 26 mai 2009 ; Anișoara et Mihai Olteanu c. Roumanie , n o 37425/03, § 24, 13 octobre 2009).
En l’espèce, l’existence d’un constat de violation par les autorités nationales ne prête pas à controverse. En effet, l’arrêt irrévocable de la Cour suprême de justice du 9 février 2011 a expressément reconnu la violation du principe de la sécurité des rapports juridiques.
Toutefois, le requérant n’a pas été indemnisé pour les préjudices subis. Or, la Cour note qu’il n’a jamais formulé une telle demande. S’il est vrai que le droit national ne prévoit pas un droit d’indemnisation pour ce type de violations, il découle clairement de la jurisprudence interne citée au paragraphe 8 ci-dessus, que la Cour suprême de justice peut octroyer des dédommagements en s’appuyant expressément sur la Convention.
La Cour partage l’avis du requérant selon lequel son cas n’est pas identique aux cas visés par la jurisprudence précitée. En effet, la pratique invoquée par le Gouvernement concerne une procédure spéciale prévue à l’article 449 du code de procédure civile. Dans le cadre de cette procédure, l’initiative incombe à l’agent du Gouvernement et il appartient ensuite au procureur général, après la communication de la requête à la partie défenderesse, de saisir la Cour suprême de justice d’une action en révision.
Cela étant, la Cour ne perçoit pas de différence entre les deux procédures invoquées en ce qui concerne la demande de satisfaction équitable, et elle réitère sa position selon laquelle les requérants ont l’obligation d’utiliser la voie de recours interne susmentionnée ( Daniel – P S.A. c. Moldova (déc.), n o 32846/07, 20 mars 2012, et, mutatis mutandis, Mătăsaru et Savițchi c. Moldova , n o 38281/08, § 72, 2 novembre 2010).
La Cour remarque en outre que, en droit moldave, le délai de la prescription extinctive, y compris pour les demandes de compensation, est de trois ans. Par conséquent, le requérant peut encore introduire une action en indemnisation devant les tribunaux nationaux.
La Cour conclut que, en l’absence de pareille demande de dédommagement, les griefs du requérant sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, par exemple, Galuschin c. Moldova (déc.), n o 29568/06, 23 août 2011). Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Luis López Guerra Greffière adjointe Président