TRIF v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
TRIF v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
Reclamanții, dl Aurel Trif și dna Viorica Trif, sunt resortisanți români născuți în 1950 și, respectiv, în 1924 și trăiesc în Chețani. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl V. Chirilă, un avocat practicant la Târgu-Mureș. Guvernul Român (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 octombrie 2003, după divorțul lor, fosta soție („terțul”) a interzis procedurile împotriva dlui Aurel Trif („primul reclamant”) care urmărește diviziunea de bunuri mobiliare și imobiliare comune. La 18 noiembrie 2003, primul reclamant, asistat de un reprezentant juridic al alegerii sale, a depus o reclamație împotriva terței și a susținut, printre altele, că valoarea colectivă a bunurilor mobiliare și imobile în litigiu a fost de 689.800.000 lei român (ROL) (aproximativ 19.000 euro (EUR)) din care valoarea proprietății imobile principale în litigiu, în special un apartament, a fost de ROL 480.000.000 (aproximativ 13.500 EUR). La 16 decembrie 2003, terțul a solicitat instanței de primă instanță pentru prima mamă a reclamantului, dna Viorica Trif („al doilea reclamant”), să se alăture procedurii. Terta parte a susținut, printre altele, că ROL 600.000.000 cheltuit de ea și de primul reclamant la începutul căsătoriei lor pentru a prelungi casa celui de-al doilea reclamant, în cazul în care au trăit timp, ar trebui, de asemenea, să fie considerat bun comun. Curtea de district Luduș a permis solicitarea terței prin o hotărâre interlocutivă în aceeași zi. Curtea de district Luduș, într-o hotărâre interlocutivă din 4 mai 2004, a acordat o cerere a părților și a reprezentanților legali aleși pentru un raport de experți în construcții privind valoarea de piață a apartamentului și lucrările de prelungire efectuate în apartamentul celui de-al doilea reclamant care urmează să fie produs în acest caz. La o dată neespecificată, raportul de experți a fost prezentat instanței de primă instanță. Reclamanții au contestat raportul, susținând că acest raport, pe de o parte, a subevaluat apartamentul deoarece nu a ținut seama de activitățile de îmbunătățire efectuate după ce apartamentul a fost achiziționat de primul reclamant și fosta sa soție și, pe de altă parte, a supraevaluat lucrările de prelungire efectuate în casa celui de-al doilea reclamant. Prin hotărârea interlocutivă din 7 decembrie 2004, Curtea de district Luduș a permis în parte obiecția reclamanților privind apartamentul și a ordonat expertului în construcții să completeze raportul. 10. La 1 februarie 2005, expertul în construcții a elaborat un al doilea raport de experți și a concluzionat că valoarea de piață a apartamentului contestat, ținând seama de activitatea de îmbunătățire efectuată după cumpărarea acestuia, a fost ROL 502.050.000. Reclamanții au obiectat noul raport de experți și au susținut că activitatea de îmbunătățire a fost subevaluată de expertul în construcții. În consecință, ei au solicitat instanței să ordone un al treilea raport de experți. 11. Prin hotărârea interlocutivă din 23 februarie 2005, Curtea de district Luduș a respins cererea reclamanților de un nou raport de experți și a considerat că nu era necesar. 12. La 24 februarie 2005, primul reclamant a prezentat observații scrise instanței de primă instanță și a argumentat, fără a furniza o valoare estimată totală a proprietăților contestate, că valoarea de piață a apartamentului în litigiu a fost în opinia sa între 700.000 000 și 750 000 000 000 ROL. În plus, el susține că lucrările de prelungire efectuate în casa celui de-al doilea reclamant au fost plătite de ea și că, cu unele excepții, valoarea celorlalte proprietăți care urmează să fie împărțite a fost supraestimată. 13. Prin hotărârea din 2 martie 2005, Curtea de District Luduș, pe baza declarațiilor martorilor, documentele, declarațiile părților și raportul de experți în clădire disponibil în dosar, au permis acțiunea terțului, hotărând că valoarea totală a bunurilor mobiliare și imobile contestate de către părți era ROL 791.288.000 (aproximativ 22.000 EUR). Acesta a acordat apartamentul terțului, împreună cu o parte a activelor mobiliare, și i-a ordonat să plătească primului reclamant o sumă de ROL 192.006.000 (aproximativ 5.000 EUR) în compensare. Partea operativă a hotărârii a declarat în mod expres că aceaceasta a fost supusă recursului în termen de 15 zile de la notificarea. 14. La o dată neespecificată, în mai 2005, reclamanții, asistați de un reprezentant juridic al alegerii lor, au apelat împotriva hotărârii din 2 martie 2005 înainte de Curtea de județ Târgu-Mureș. Ei au susținut că instanța de primă instanță ar fi trebuit să dividă apartamentul în litigiu și să acorde o jumătate fiecărei părți. În plus, fără a furniza o evaluare estimată totală a proprietăților contestate, ei au susținut că lucrările de prelungire efectuate în casa celui de-al doilea reclamant și evaluate de instanța de primă instanță de la ROL 58.638.000 au fost plătite exclusiv de către cel de-al doilea reclamant și nu ar fi trebuit să fie incluse în proprietatea comună care urmează să fie împărțită între primul reclamant și fosta sa soție. În plus, alte proprietăți au fost supraevaluate sau subevaluate sau, de asemenea, nu ar fi trebuit să fie considerate proprietate comună. În cele din urmă, au solicitat instanței de secundare să ordone un nou raport de experți pentru a determina valoarea apartamentului în litigiu. 15. La o audiere din 9 iunie 2005, avocatul terțului a susținut, înainte de instanța de a doua instanță care stă într-o bancă de doi judecători, că proprietatea contestată nu a valorat mai mult de 1000 000 000 000 ROL (aproximativ 27 000 000 EUR). În consecință, în conformitate cu art. 2821 alineatul (1) din Codul de procedură civilă român, recursul reclamantului a fost recalificat de către instanță de la recurs la apel la punctele de drept (recursuri). 16. Reprezentanții legali ai reclamanților au susținut că dispozițiile Codului de procedură civilă românesc citat de terțul nu se aplică în ceea ce privește procedurile privind divizia proprietăților. 17. Prin hotărârea interlocutivă din 9 iunie 2005, după audierea depusă de ambele părți, Curtea județului Târgu-Mureș a recalificat recursul reclamanților ca recurs asupra punctelor de drept și a trimis cazul la o bancă de trei judecători competenți să examineze un recurs asupra punctelor de drept. 18. La 21 iunie 2005, reclamanții au formulat o opoziție constituțională împotriva dispozițiilor articolului 2821 alineatul (1) din Codul de Procedură Civilă din România, susținând că limitarea dreptului lor de a depune recurs împotriva hotărârii instanței de primă instanță din cauza valorii proprietăților contestate constituie o limitare discriminatorie a dreptului lor de acces la instanță. 19. Prin hotărârea interlocutivă din 27 septembrie 2005, Curtea județului TârguMureș a suspendat procedura și a depus obiecția constituțională reclamanților la Curtea Constituțională. 20. Prin hotărârea finală din 26 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a respins obiecția constituțională a reclamanților. Acesta a susținut că distincția dintre tipurile de proceduri care ar putea fi sau nu supuse unui recurs a fost făcută pe baza valorii obiectului în litigiu și nu pe baza statutului social sau a bogăției reclamanților. Regimul juridic în cauză a fost obligat de anumite circumstanțe, care au nevoie de soluții juridice diferite pentru a asigura rapiditatea procedurii. În plus, nici Constituția română, nici instrumentele juridice internaționale necesită acces la trei niveluri de competență. 21. La 14 martie 2006, reclamanții au susținut, printre altele, dinainte de Curtea județului Târgu-Mureș, că motivele de ordin public, în special contradicțiile dintre operatorul și partea de raționare a hotărârii judecătoreștii în ceea ce privește valoarea totală a proprietăților contestate și indicarea nelegiuială a tipului de recurs care ar putea fi exercitat de către reclamanți, au justificat anularea acestei hotărâri. În alt mod, reclamanții au solicitat instanței de a doua instanță pentru termenul pentru restabilirea unui recurs asupra punctelor de drept. 22. Prin hotărârea finală din 28 martie 2006, Tribunalul județului Târgu-Mureș, care stătea într-o bancă de trei judecători, a declarat anularea recursului reclamanților în privința punctelor de drept. Comisia a afirmat că reclamanții nu și-au prezentat motivele de recurs asupra punctelor de drept în termenul permis. În plus, niciuna dintre argumentele susținute de acestea nu constituie motive de ordine publică, iar contradicția menționată de acestea ar putea fi corectată prin proceduri care urmăresc eliminarea erorilor materiale. În plus, aceasta a respins cererea reclamanților pentru termenul de restituire a unui recurs privind punctele de drept, din cauza faptului că instanța de primă instanță și-a recalificat recursul în conformitate cu cerințele stabilite de legislația în vigoare și prin respectarea principiului legalității. În consecință, Comisia a considerat că nu există nicio circumstanță de ordin public sau de ilegalitate care justifică această cerere. 23. La 22 iunie 2006, reclamanții au informat Curtea că, deși au solicitat în mod repetat instanța de primă instanță să le permită să dovedească că valoarea proprietății contestate este mai mare de 27 000 EUR, cerințele lor au fost refuzate. 24. art. 103 alineatele (1) și (2) din fostul Cod de Procedură Civilă din România prevede că, în cazul în care nu se poate depune vreo formă de recurs în cadrul termenului permis în mod legal, aceasta duce la privarea dreptului respectiv, cu excepția cazului în care legea prevede altfel sau partea dovedește că aceaceasta a fost împiedicată de a face acest lucru printr-o circumstanță neprevăzută. În ultimul caz, dreptul poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data încetării obstacolului. 25. Articolele 282, 287 și 292 din fostul Cod de Procedură Civilă Română prevăd că hotărârile unei instanțe de primă instanță sunt supuse recursului în termen de 15 zile de la data notificării. Motivele de recurs trebuie să fie depuse de părțile cel târziu la momentul primei audieri în fața instanței. Neexplicarea motivelor de recurs în termenul permis nu duce la anularea recursului, ci elimină oportunitatea de a ridica probleme suplimentare de fapt și de drept care nu au fost formulate în fața instanței de primă instanță. 26. art. 2821 alineatul (1) (modificat prin Legea nr. 195/2004, care a intrat în vigoare la 29 mai 2004), art. 299, art. 301 și art. 3021 din fostul Cod de Procedură Civilă Română prevede că hotărârile pronunțate în privința litigiilor în cazul în care obiectul litigiului este evaluat la mai puțin de un miliard de lei român (aproximativ 27,000 EUR) nu sunt supuse apelului. Hotărârile care nu fac obiectul recursului sunt supuse recursului la punctele de drept (recursuri). Un recurs la punctele de drept poate fi depus în termen de 15 zile de la data notificării hotărârii părților. Motivele apelului la punctele de drept trebuie depus în aceeași perioadă de 15 zile, sau apelul la punctele de drept va fi declarat nul. 27. art. 303 alineatul (5) din fostul Cod de Procedură Civilă din România prevede că președintele instanței care primește cererea de recurs asupra punctelor de drept poate returna-l pentru modificarea părții care îl prezintă dacă nu îndeplinește cerințele legale care prelungesc termenul pentru apelul la punctele de drept până la cinci zile.