SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 2687/06 Tudora TIRLA și altele împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 9 decembrie 2014, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 9 iunie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie, făcând apel la reclamanți, la domnul Tudora Tirlă (prima reclamantă) și la cei trei copii ai săi, la domnii Marin Tirla și la Nicolae Tirlà și la domnul Viorica Tănase, sunt resortisanți români, născuți în 1940, 1964, 1962 și 1964 și domiciliați în Pitești. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Tănăsescu, avocat la Slatina, Olt. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Generarea cauzei la momentul faptei, prima reclamantă deținea, împreună cu soțul ei, I.T., un bun imobil, compus dintr-o casă și din terenul aferente de 003 m2, pentru care un titlu de proprietate fusese emis la 4 aprilie 1994 în numele I.T. Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 2003, prima recurentă a fost obligată să plătească unui terț 90 120 000 de lei românești (ROL), ca daune-interese. La o dată nespecificată, acest terț creditor a obținut o sechestrare asupra pensiei de pensie a primei reclamante. La 18 martie 2005, creditorul a inițiat, de asemenea, o procedură de executare forțată imobiliară. La 31 martie 2005, un aprod al justiției consemnează într-un proces verbal că prima reclamantă era proprietarul bunului menționat anterior și l-a licitat pe acesta. La 1 octombrie 2005, I.T. a decedat, lăsând ca moștenitori pe reclamanți. La 7 februarie 2006, succesiunea I.T. a fost acordată reclamanților, în special în ceea ce privește bunul în litigiu. Prima reclamantă a renunțat la partea sa din patrimoniul defunctului, care a revenit astfel celorlalți reclamanți. Obiecțiile la executarea forțată 11. Între timp, la 8 aprilie 2005, I.T. a formulat obiecții la executarea forțată a proprietății (contestarea executării Tribunalul de Primă Instanță din Slatina a acceptat obiecțiile sale la 12 mai 2005. I.T. a decedat în cursul unei perioade în care copiii săi au murit, iar al doilea, al treilea și al patrulea în cadrul procedurii în locul său (punctul 10 de mai sus). Printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2005, tribunalul județean al d olt a dat dreptul la recursul formulat de creditor împotriva hotărârii din 12 mai 2005, respingând obiecțiile la executarea forțată. Tribunalul a constatat că bunul în cauză era un bun comun al soților și a afirmat că creditorul dispunea de dreptul de a alege bunurile care urmează să fie supuse executării forțate. Toți reclamanții au introdus apoi o acțiune în casare împotriva acestei hotărâri. Ei își reiterau poziția conform căreia bunul supus executării forțate nu era un bun comun al soților. Ei indicau, de asemenea, că, presupunând chiar că bunul în litigiu era un bun comun, ar fi fost necesar să se procedeze la împărțirea acestuia înainte de orice act de executare forțată. Printr-o hotărâre definitivă din 13 februarie 2006, Curtea de apel din Craiova a respins recursul, considerând că dovezile depuse la dosar susțineau concluzia tribunalului departamental potrivit căreia bunul în cauză era un bun comun soților. Invocând principiul liberei dispoziții în ceea ce privește obiectul litigiului, ea a respins, de asemenea, argumentul reclamanților întemeiat pe necesitatea de a face împărțirea bunului menționat. Vânzarea la licitație a bunului în cauză și a doua obiecție la executarea forțată a Tribunalului de Justiție a continuat execuția forțată și, la 5 iulie, La 10 august 2006, la 12 februarie 2007, cel de-al doilea, al treilea și al patrulea reclamant au formulat noi obiecții la executarea forțată, punându-se la îndoială procesul-verbal din 31 martie 2005 și actul de atribuire din 10 august 2006. imposibilitate obiectivă, pe motiv că bunul în cauză era proprietatea lor. Acțiunea lor a fost respinsă, la 3 iulie 2007, de instanța de primă instanță din Slatina. Pe de o parte, din procesul-verbal al executorului, instanța de primă instanță a constatat că Tribunalul de Primă Instanță din 17 iulie 2007 noiembrie 2005 a avut, în speță, autoritatea de lucru judecat. În ceea ce privește, pe de altă parte, de la actul de procedură de licitație, tribunalul consideră că cei trei reclamanți în cauză, luând cunoștință de data de mai mult de 15 zile înainte de data de introducere a obiecțiilor lor, nu au respectat termenul acordat pentru introducerea acțiunii lor, care a fost astfel întârziată. La 21 septembrie 2007, ultimii trei reclamanți au formulat o acțiune în vederea constatării nulității absolute a actului de licitație din 10 august 2006. Ei susțineau că executarea forțată nu putea să se extindă la mai mult de jumătate din bunurile care reveneau primei reclamante. 19. Prin hotărârea din 12 februarie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din Slatina a respins acțiunea. Instanța a considerat că singurul motiv pentru a obține executarea drepturilor lor asupra bunului în cauză era acțiunea în comun, în măsura în care nici acțiunea în nulitate, nici cea în litigiu nu erau admisibile până în momentul în care nu a fost efectuată partajarea. 20. Cei trei reclamanți în cauză au răspuns la apelul la această hotărâre, reiterând poziția lor potrivit căreia, în momentul procedurii de licitație, bunul nu era în proprietatea exclusivă a primei reclamante și că, prin urmare, instanța ar fi trebuit să fie în măsură să accepte obiecțiile ridicate și să suspende executarea forțată în așteptarea rezultatului împărțirii. 21. Printr-o hotărâre definitivă din 14 aprilie 2008, tribunalul județ al Olt a respins recursul formulat de cei interesați. În plus, el a arătat că, în cadrul examinării obiecțiilor la executarea forțată, el nu a putut să procedeze la împărțirea pe ici pe colo nici o cerere în acest sens nu a fost formulată în fața sa. La 4 iunie 2008, ultimii trei reclamanți au formulat o acțiune în comun împotriva primei reclamante și a părții terțe care a achiziționat bunul care face obiectul litigiului. Cererea lor a fost respinsă printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2010 a Tribunalului de Primă Instanță din Slatina. reclamantă, după ce a renunțat la succesiunea de foc a soțului său, nu a avut calitatea de a fi în instanță, dreptul său de proprietate pe jumătate din proprietate nu rezultă din succesiune. Din aceleași motive, el a considerat că lipsa de calitate pentru a fi în instanță a lovit, de asemenea, . 23. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 8 iunie 2010 a tribunalului județesc d .Olt, care a urmat raționamentul Tribunalului de Primă Instanță. Unul dintre judecătorii din cadrul formațiunii de judecată a exprimat o opinie separată, considerând că instanța a limitat sfera cererii inițiale a celor trei reclamanți în cauză, care au susținut că nu și-au limitat acțiunea la partajarea succesorală și au solicitat efectiv partajarea judiciară. Dreptul intern relevant 24. În conformitate cu art. 30 din Codul familiei în vigoare la data faptelor, soții erau proprietari co-insoțitori ai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. 25. În versiunea sa în vigoare la momentul faptelor, Codul de procedură civilă ( Creditorii personali ai unui co-instituitor trebuiau mai întâi să solicite împărțirea unui bun comun înainte de a începe procedura de executare forțată în proprietate (art. 493 din CPC). În ceea ce privește obligațiile la sarcina executorului, acesta, înainte de a începe executarea forțată în proprietate, trebuia să viziteze proprietatea în cauză și să redacteze un proces-verbal conținând o o descriere detaliată a bunului (art. 496 din CPC).În plus, asigurătorul trebuia să notifice debitorului intenția sa de a efectua licitația și trebuia să includă notificarea în registrul funciar (art. 497 din CPC). Împărtășirea unui bun obiect al executării forțate putea fi solicitată de orice persoană interesată în cadrul formulării unor hotărâri judecătorești cu privire la executarea forțată (art. 4001 din CPC). Potrivit articolului 520 din CPC, acțiunea în evacuare nu putea fi formulată decât în termen de trei ani de la înscrierea actului de licitație la carte. Potrivit articolului 728 1 din Codul civil în redactarea sa în vigoare la momentul respectiv, nimeni nu putea fi obligat să rămână în cadrul subdiviziunii și împărțirea putea fi întotdeauna provocată de un co-indicator. GRIFS 29. Pe baza articolului 6 1 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil, descriind în special modul în care instanțele au încheiat procedura privind primele obiecții la executarea forțată în hotărârile lor din 17 noiembrie 2005 și 13 februarie 2006. 30. Al doilea, al treilea și al patrulea reclamant se plâng, de asemenea, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, de posibilitatea de a beneficia de dreptul lor de proprietate asupra binelui moștenit al tatălui lor. Aprilie 2005 de soțul și tatăl lor, și menținute de ultimii trei dintre ei după decesul său, nu au făcut obiectul unei hotărâri corecte de către instanțele interne. Ei ui peste art. 6 1 din convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 32. Guvernul ridică o excepție de la competența rațională personae în ceea ce privește prima reclamantă : care indică faptul că aceasta din urmă nu a participat la procedura judiciară privind obiecțiile la executarea forțată puse sub semnul întrebării de către reclamanți și menționând că aceasta renunțase la succesiunea soțului său, consideră că aceasta nu are deci nici un interes să acționeze în speță. În al doilea rând, consideră că restul plângerii este vădit nefondat, că reclamanții au avut, în opinia sa, acces deplin la o instanță judecătorească și precizează că instanțele sesizate au abordat în mod echitabil obiecțiile ridicate, ținând seama, în limita competențelor lor, de toate argumentele părților. 33. Reclamanții contestă teza guvernului, fără a da mai multe argumente cu privire la poziția lor. Curtea ia notă de faptul că, deși inițial litigiul viza întreaga proprietate, care afectează, astfel, toți reclamanții, ulterior procedurile judiciare inițiate în speță rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (a) din convenție. În ceea ce privește restul Ö Õ, având în vedere informațiile de care dispune și Õ ea nu poate decât să cunoască într-un mod limitat erorile de fapt sau de drept săvârșite de instanțele interne, la care revine principala sa Õ examinare a faptelor și de fapt și de aplicare a dreptului intern (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, Õ 31, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997 VIII și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I), Curtea nu a conchis nicio aparență derbitrară în modul în care instanțele interne au judecat procedura în cauză. Prin urmare, nimic nu permite Curții de S 1 la Convenția de mai jos (punctele 44 și 46 de mai jos). În consecință, rezultă că această parte a spătarului este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție. 36. Având în vedere concluziile la care a ajuns la punctele 34 și 35 de mai sus, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 37. Al doilea, al treilea și al patrulea reclamant se plâng de dreptul lor de proprietate asupra binelui moștenit al tatălui lor. Ei: art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 38. Guvernele scot la iveală neobosirea căilor de atac interne, considerând că cei trei reclamanți în cauză nu au introdus încă o acțiune în împărțire judiciară împotriva mamei lor. El afirmă că această acțiune, diferită de cererea de împărțire succesorală depusă de cei interesați la 4 iunie 2008, este încă disponibilă și are menirea de a pune capăt situației din afara subdiviziunii existente între mamă, pe de o parte, și cei trei reclamanți implicați, pe de altă parte. 39. Al doilea, al treilea și al patrulea reclamant resping aceste argumente. 40. Curtea reamintește că art. 35 1 din Convenție obligă reclamanții care intenționează să depună o cerere în fața acesteia să-și ridice în prealabil obiecțiile în fața organismului intern adecvat, în forma și termenele prevăzute de dreptul intern. Scopul acestei norme este acela de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie supuse Curții. Acestea reprezintă un aspect important al caracterului subsidiar al mecanismului instituit prin convenție (a se vedea, printre altele, Vučković și alții c. Serbia [GC], nr. 17153/11, §§ 69-77, 25 martie 2014). 41. În speță, Curtea constată că cei trei reclamanți în cauză au invocat partajarea, în primul rând în recursul în recurs în procedura privind primele obiecții la executarea forțată (punctul 14 de mai sus) și apoi în procedura inițiată la 4 iunie 2008 (punctul 22 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia remarcă faptul că părțile respective nu au introdus niciodată o acțiune în comun împotriva mamei lor, în calitate de co-insoțitor, în scopul de a-și exercita dreptul de proprietate pe partea de proprietate a proprietății pe care o au soții care au deținut-o de la tatăl lor. De asemenea, aceasta observă că nu au contestat nici eficacitatea acestei căi de atac. 42. Prin urmare, Curtea consideră că nu există niciun motiv care să îi permită să se îndoiască de concluzia instanțelor interne potrivit căreia reclamanții în cauză nu le-au sesizat în mod corespunzător cu privire la o acțiune în comun în cadrul celor două proceduri menționate anterior. 43. Cu toate acestea, în lumina dreptului intern relevant, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul ar trebui să facă un astfel de demers. Întradevăr, dat fiind că regimul matrimonial din România este cel al comunității de bunuri și că Tribunalul de apel din Craiova a statuat definitiv că imobilul în cauză era un bun comun al soților, Curtea consideră că ar fi trebuit să se interogheze asupra naturii dreptului de proprietate asupra bunului. Aceasta consideră astfel că nu ar fi trebuit să înceapă procedura de executare forțată fără a proceda la împărțirea bunurilor sau, cel puțin, odată ce procedura a început, ar fi trebuit să suspende executarea și să facă împărțirea bunurilor, deoarece executarea forțată nu putea fi continuată decât pe jumătate din bunurile care aparțin primei reclamante, debitoare. Curtea ia notă de faptul că, luând în considerare obiecțiile formulate cu privire la executarea forțată, instanțele interne au abordat această problemă numai într-un mod incidental, indicând reclamanților să solicite ei înșiși împărțirea. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu ar trebui să caute mai mult dacă, prin această procedură, tribunalele au încălcat dreptul intern, în special în măsura în care procedura în comun ar fi putut fi iniiată chiar de recurente (punctul 26 de mai sus). Or, Curtea arată că, deși executorul ar fi trebuit să provoace împărțirea înainte de a continua procedura de executare forțată, a fost în interesul direct și imediat al reclamanților să facă uz de posibilitatea pe care o aveau de a solicita împărțirea pentru a-și proteja mai bine dreptul de proprietate asupra imobilului Prin urmare, cel puțin în sensul convenției, reclamanții ar fi trebuit să solicite partajarea. Curtea observă apoi că, până la 13 februarie 2006, reclamanții au luat cunoștință de faptul că imobilul era un bun comun al soților (punctul 15 de mai sus) și consideră că Comisia observă că părțile interesate au solicitat să fie împărțite la 4 iunie 2008, adică la aproape doi ani de la data redactării actului de atribuire de către usier (punctele 16 și 45 de mai sus). În aceste condiții, deși teoretic reclamanții beneficiază încă de posibilitatea de a pune capăt în statul membru în care se află proprietatea (punctul 28 de mai sus), Curtea constată că au pierdut posibilitatea de a introduce o acțiune în evacuare și, prin urmare, de a retrage vânzarea, în măsura în care au trecut mai mult de trei ani de la data la care clădirea a fost vândută la licitație (punctul 27 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia subliniază că această situație nu este atribuită autorităților, ci mai degrabă lipsei de diligență a reclamanților. Prin urmare, Curtea consideră că nici formularea celor două obiecții la executarea forțată, nici cererea de obținere a unei declarații de declarare a nulității actului de licitație nu pot acoperi această încălcare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că cei trei reclamanți în cauză ar fi trebuit să solicite în formele și termenele prevăzute de lege să împartă proprietatea pe care o dețineau în subdiviziuni cu mama lor. Dacă nu ar fi utilizat acest remediu, nu ar fi epuizat căile de atac interne. Prin urmare, este necesar să se accepte excepția guvernului și să se respingă acest aspect, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Josep Casadewall Președinte
Requête n
o
26887/06
Tudora TÎRLĂ et autres
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 9 décembre 2014 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M
me
Tudora
Tîrlă (la première requérante) et ses trois
enfants, MM. Marin Tîrlă et Nicolae Tîrlă et M
me
Viorica Tănase, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1940, en 1964, en 1962 et en 1964 et résidant à Pitești. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
I.
Tănăsescu, avocat à Slatina, Olt.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
4.
À l’époque des faits, la première requérante détenait, avec son époux, I.T., un bien immobilier, composé d’une maison et du terrain y afférent de
1
003 m², pour lequel un titre de propriété avait été délivré le 4
avril 1994 au nom de I.T.
5.
Par un arrêt définitif du 16 décembre 2003, la première requérante fut condamnée à verser à un tiers 90
120
000 lei roumains (ROL), à titre de dommages-intérêts.
6.
À une date non précisée, ce tiers créancier obtint une saisie sur la pension de retraite de la première requérante.
7.
Le 18 mars 2005, le créancier entama également une procédure d’exécution forcée immobilière.
8.
Le 31 mars 2005, un huissier de justice consigna dans un procès
‑
verbal que la première requérante était propriétaire du bien susmentionné et il mit celui-ci aux enchères.
9.
Le 1
er
octobre 2005, I.T. décéda, laissant comme héritiers les requérants.
10
.
Le 7 février 2006, la succession de I.T. fut dévolue aux requérants, notamment en ce qui concernait le bien litigieux. La première requérante renonça à sa part du patrimoine du défunt, qui revint ainsi aux autres requérants.
2.
Les objections à l’exécution forcée
11.
Entre-temps, le 8 avril 2005, I.T. formula des objections à l’exécution forcée immobilière (
contestație la executare
) et demanda que les actes d’exécution fussent annulés, au motif que le bien identifié par l’huissier lui appartenait en propre et ne faisait pas partie du patrimoine de son épouse.
12.
Le tribunal de première instance de Slatina fit droit à ses objections le
12 mai 2005.
I.T. étant décédé en cours d’instance, ses enfants – les deuxième, troisième et quatrième requérants –intervinrent dans la procédure à sa place (paragraphe
10 ci-dessus).
13.
Par un arrêt du 17 novembre 2005, le tribunal départemental d’Olt fit droit à l’appel formé par le créancier contre le jugement du 12 mai 2005, rejetant les objections à l’exécution forcée. Le tribunal constatait que le bien litigieux était un bien commun des époux et affirmait que le créancier disposait du droit de choisir les biens à soumettre à l’exécution forcée.
14
.
Tous les requérants introduisirent alors un recours en cassation contre cet arrêt. Ils réitéraient leur position selon laquelle le bien soumis à l’exécution forcée n’était pas un bien commun des époux. Ils indiquaient aussi que, à supposer même que le bien litigieux fût un bien commun, il aurait été nécessaire de procéder à son partage avant tout acte d’exécution forcée.
15
.
Par un arrêt définitif du 13 février 2006, la cour d’appel de Craiova rejeta le recours, estimant que les preuves versées au dossier confortaient la conclusion du tribunal départemental selon laquelle le bien en cause était un bien commun aux époux. Invoquant le principe de la libre disposition quant à l’objet du litige, elle rejeta également l’argument des requérants tiré de la nécessité de procéder au partage dudit bien.
3.
La vente aux enchères du bien litigieux et les secondes objections à l’exécution forcée
16
.
L’huissier de justice poursuivit l’exécution forcée et, le 5
juillet
2006, il vendit l’immeuble aux enchères au bénéfice du créancier. Le 10 août 2006, il rédigea l’acte d’adjudication.
17.
Le 12 février 2007, les deuxième, troisième et quatrième requérants formulèrent de nouvelles objections à l’exécution forcée, remettant en question le procès-verbal du 31 mars 2005 et l’acte d’adjudication du 10
août 2006. Ils soutenaient que l’exécution forcée se heurtait à une
impossibilité objective, au motif que le bien en cause était leur propriété. Leur action fut rejetée, le 3 juillet 2007, par le tribunal de première instance de Slatina. S’agissant, d’une part, du procès-verbal de l’huissier, le tribunal de première instance constata que l’arrêt du 17
novembre 2005 avait en l’espèce l’autorité de la chose jugée. S’agissant, d’autre part, de l’acte d’adjudication, le tribunal estima que les trois
requérants concernés, en en ayant pris connaissance plus de quinze
jours avant la date d’introduction de leurs objections, n’avaient pas respecté le délai imparti pour l’introduction de leur action, laquelle était ainsi tardive.
4.
La nullité de l’acte d’adjudication
18.
Le 21 septembre 2007, les trois derniers requérants formèrent une
action en vue de faire constater la nullité absolue de l’acte d’adjudication du 10 août 2006. Ils soutenaient que l’exécution forcée ne pouvait s’étendre à plus de la moitié du bien revenant à la première requérante.
19.
Par un jugement du 12 février 2008, le tribunal de première instance de Slatina rejeta l’action. Il estimait qu’il n’y avait pas de raisons de déclarer la nullité de l’acte d’adjudication, précisant que celui-ci avait été valablement conclu mais que son exécution dépendait du résultat du partage du bien par les co-indivisaires. Le tribunal considérait que le seul moyen pour les requérants d’obtenir l’exécution de leurs droits sur le bien en question était l’action en partage, dans la mesure où ni l’action en nullité ni celle en revendication n’étaient recevables tant qu’il n’avait pas été procédé au partage.
20.
Les trois requérants concernés interjetèrent appel de ce jugement, réitérant leur position selon laquelle, au moment de l’adjudication, le bien n’appartenait pas en propriété exclusive à la première requérante, et que le tribunal aurait dû dès lors faire droit aux objections soulevées et surseoir à l’exécution forcée en attendant l’issue du partage.
21.
Par un arrêt définitif du 14 avril 2008, le tribunal départemental d’Olt rejeta l’appel formé par les intéressés. Il estimait qu’il n’appartenait pas à l’huissier de surseoir à l’exécution forcée tant que les requérants n’avaient pas demandé le partage. En outre, il indiquait que, dans le cadre de l’examen des objections à l’exécution forcée, il ne pouvait pas procéder au partage puisqu’aucune demande en ce sens n’avait été formulée devant lui.
5.
L’action en partage
22
.
Le 4 juin 2008, les trois derniers requérants formèrent une action en partage contre la première requérante et le tiers acquéreur du bien objet du litige. Leur demande fut rejetée par un jugement du 22 janvier 2010 du tribunal de première instance de Slatina. Ce dernier jugea que la première
requérante, ayant renoncé à la succession de feu son époux, n’avait pas qualité pour ester en justice, son droit de propriété sur la moitié de l’immeuble ne découlant pas de la succession. Pour les mêmes raisons, il considéra que le défaut de qualité pour ester en justice frappait également l’acquéreur de l’immeuble.
23.
Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 8 juin 2010 du tribunal départemental d’Olt, qui suivit le raisonnement du tribunal de première instance.
L’un des juges de la formation de jugement exprima une opinion séparée, estimant que le tribunal avait restreint l’étendue de la demande initiale des trois requérants concernés, lesquels – selon lui – n’avaient pas limité leur action au partage successoral et avaient effectivement demandé le partage judiciaire.
B.
Le droit interne pertinent
24.
Selon l’article 30 du code de la famille en vigueur à l’époque des faits, les époux étaient propriétaires co-indivisaires des biens acquis pendant le mariage.
25.
Dans sa version en vigueur à l’époque des faits, le code de procédure civile («
le CPC
») prévoyait les règles exposées ci-après.
Les créanciers personnels d’un co-indivisaire devaient d’abord demander le partage d’un bien commun avant d’entamer la procédure d’exécution forcée immobilière (article
493 du CPC). Quant aux obligations à la charge de l’huissier, celui-ci, avant de commencer l’exécution forcée immobilière, devait visiter le bien en cause et rédiger un procès-verbal contenant une
description détaillée dudit bien (article 496 du CPC). En outre, l’huissier devait notifier au débiteur son intention de procéder à la vente aux enchères et devait inscrire cette notification dans le livre foncier (article
497 du CPC).
26
.
Le partage d’un bien objet de l’exécution forcée pouvait être demandé par tout intéressé dans le cadre de la formulation d’objections à l’exécution forcée (article 4001 du
CPC).
27
.
L’acte d’adjudication d’un bien aux enchères valait titre de propriété et donnait le droit à l’adjudicataire d’inscrire son droit de propriété dans le livre foncier et de prendre possession du bien (article 516
§
8 du CPC). Selon l’article
520 du CPC, l’action en éviction ne pouvait être formée que dans un délai de trois ans après l’inscription de l’acte d’adjudication au livre foncier.
28
.
Selon l’article 728
§
1 du code civil dans sa rédaction en vigueur à l’époque des faits, nul ne pouvait être contraint à demeurer dans l’indivision et le partage pouvait toujours être provoqué par un co-indivisaire.
29.
S’appuyant sur l’article 6
§
1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, dénonçant notamment la façon dont les tribunaux ont tranché la procédure relative aux premières objections à l’exécution forcée dans leurs arrêts du 17 novembre 2005 et du 13
février
2006.
30.
Les deuxième, troisième et quatrième requérants se plaignent également, sous l’angle de l’article 1 du Protocole no
1 à la Convention, de l’impossibilité de jouir de leur droit de propriété sur le bien hérité de leur père.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
31.
Les requérants estiment que les objections à l’exécution forcée introduites le 8
avril 2005 par leur époux et père, et maintenues par les trois
derniers d’entre eux après son décès, n’ont pas fait l’objet d’un jugement équitable par les tribunaux internes. Ils s’appuient sur l’article 6
§
1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
32.
Le Gouvernement soulève une exception d’incompatibilité
ratione
personae
en ce qui concerne la première requérante
: indiquant que celle-ci n’avait pas participé à l’entière procédure judiciaire concernant les objections à l’exécution forcée remise en question par les requérants et faisant remarquer qu’elle avait renoncé à la succession de son époux, il considère qu’elle n’a donc aucun intérêt à agir en l’espèce.
Il estime ensuite que le restant du grief est manifestement mal fondé, les requérants ayant selon lui pleinement eu accès à un tribunal. Il précise que les juridictions saisies ont statué d’une manière équitable sur les objections soulevées en tenant compte, dans la limite de leurs compétences, de tous les arguments des parties.
33.
Les requérants contestent la thèse du Gouvernement, sans donner plus d’arguments concernant leur position.
34
.
La Cour note que, bien qu’initialement le litige visait la propriété entière, affectant, ainsi tous les requérants, ultérieurement les procédures judiciaires entamées en l’espèce – y compris la procédure relative aux objections à l’exécution forcée – ont porté sur la partie du bien appartenant aux deuxième, troisième et quatrième requérants, ce qui rend ce grief, pour autant qu’il concerne la première requérante, incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3
a) de la Convention.
35
.
S’agissant du restant du grief, eu égard aux informations dont elle dispose et rappelant qu’elle ne peut que de façon limitée connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d’examiner les faits et d’interpréter et d’appliquer le droit interne (
Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne
, 19 décembre 1997, §
31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, et
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
1999
‑
I), la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont les juridictions internes ont jugé la procédure en cause. Rien ne permet donc à la Cour de s’écarter de la conclusion de ces juridictions. La Cour renvoie également aux conclusions tirées par elle de l’examen du grief formulé sous l’angle de l’article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention ci-après (paragraphes 44 et 46 ci-dessous).
Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3
a) de la Convention.
36.
Au vu des conclusions auxquelles elle est parvenue aux paragraphes
34 et 35 ci-dessus, la Cour estime que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
37.
Les deuxième, troisième et quatrième requérants se plaignent de l’impossibilité de jouir de leur droit de propriété sur le bien hérité de leur père. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
38.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, estimant que les trois requérants concernés n’ont toujours pas introduit une action en partage judiciaire à l’encontre de leur mère. Il affirme que cette action, différente de la demande en partage successoral introduite par les intéressés le 4 juin 2008, est toujours disponible et a vocation à mettre un terme à l’état d’indivision existant entre la mère, d’une part, et les trois requérants concernés, d’autre part.
39.
Les deuxième, troisième et quatrième requérants réfutent ces arguments.
40.
La Cour rappelle que l’article 35
§
1 de la Convention oblige les requérants qui entendent introduire une requête devant elle à soulever préalablement leurs griefs devant l’organe interne adéquat, dans les formes et délais prescrits par le droit interne. La finalité de cette règle est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour. Il s’agit là d’un aspect important du caractère subsidiaire du mécanisme instauré par la Convention (voir, notamment,
Vučković et autres c.
Serbie
[GC], n
o
17153/11, §§ 69-77, 25 mars 2014).
41.
En l’espèce, la Cour constate que les trois requérants concernés ont évoqué le partage, d’abord dans leur pourvoi en recours dans la procédure relative aux premières objections à l’exécution forcée (paragraphe 14 ci
‑
dessus) et ensuite dans la procédure entamée le 4 juin 2008 (paragraphe 22 ci-dessus). Toutefois, elle note que lesdits requérants n’ont jamais introduit une action en partage contre leur mère, co-indivisaire, aux fins de faire valoir leur droit de propriété sur la quote-part de l’immeuble – bien commun des époux – ayant appartenu à leur père. De même, elle observe qu’ils n’ont pas non plus contesté l’effectivité de cette voie de recours.
42.
Dès lors, la Cour estime qu’aucun motif ne lui permet de douter de la conclusion des tribunaux internes selon laquelle les requérants concernés ne les avaient pas correctement saisis d’une action en partage dans le cadre des deux procédures mentionnées ci-dessus.
43.
Cela étant, à la lumière du droit interne pertinent, la Cour se doit de vérifier s’il appartenait auxdits requérants de faire une telle démarche. En effet, étant donné que le régime matrimonial en Roumanie est celui de la communauté des biens et que la cour d’appel de Craiova a définitivement jugé que l’immeuble en cause était un bien commun des époux, la Cour estime que l’huissier aurait dû s’interroger sur la nature du droit de propriété portant sur le bien. Elle considère ainsi qu’il n’aurait pas dû entamer la procédure d’exécution forcée sans procéder au partage du bien ou, à tout le moins, une fois la procédure commencée, qu’il aurait dû surseoir à l’exécution et procéder au partage du bien puisque l’exécution forcée ne pouvait être poursuivie que sur la moitié du bien appartenant à la première requérante, débitrice.
La Cour note que, saisis des objections formulées à l’exécution forcée, les tribunaux internes n’ont abordé cette question que d’une manière incidente en indiquant aux requérants de demander eux-mêmes le partage. Pour autant, la Cour estime qu’elle n’a pas à chercher davantage si, en procédant de la sorte, les tribunaux ont méconnu le droit interne, notamment dans la mesure où la procédure en partage aurait pu être initiée par les requérants eux-mêmes (paragraphe 26 ci-dessus). Or, la Cour relève que, bien que l’huissier aurait dû provoquer le partage avant de poursuivre la procédure d’exécution forcée, il était dans l’intérêt direct et immédiat des requérants de faire usage de la possibilité qu’ils avaient de demander le partage afin de mieux protéger leur droit de propriété sur l’immeuble
: dès lors, au moins aux fins de la Convention, les requérants auraient dû demander le partage.
44
.
La Cour note ensuite qu’au plus tard le 13 février 2006 les requérants ont pris connaissance du fait que l’immeuble était un bien commun des époux (paragraphe 15 ci-dessus), et elle estime qu’à partir de cette date – antérieure à la date de la vente aux enchères du bien – ils auraient pu demander le partage. Elle note que les intéressés n’ont demandé le partage que le 4 juin 2008, soit près de deux ans après la date de rédaction de l’acte d’adjudication par l’huissier (paragraphes 16 et 45 ci-dessus). Dans ces conditions, bien que théoriquement les requérants bénéficient toujours de la possibilité de mettre fin à l’état d’indivision de la propriété (paragraphe 28 ci-dessus), la Cour observe qu’ils ont perdu la possibilité d’introduire une action en éviction et donc de faire révoquer la vente, dans la mesure où plus de trois ans se sont écoulés depuis la date à laquelle l’immeuble avait été vendu aux enchères (paragraphe 27 ci-dessus). Toutefois, elle souligne que cette situation n’est guère imputable aux autorités, mais plutôt au manque de diligence des requérants. Aussi la Cour estime-t-elle que ni la formulation des secondes objections à l’exécution forcée, ni la demande tendant à l’obtention d’un constat de nullité de l’acte d’adjudication ne peuvent combler ce manquement.
46
.
À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que les trois requérants concernés auraient dû demander dans les formes et délais prévus par la loi le partage de l’immeuble qu’ils détenaient en indivision avec leur mère. Faute d’avoir utilisé ce remède, ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes.
Partant, il convient d’accueillir l’exception du Gouvernement et de rejeter ce grief, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Josep Casadevall
Greffier
Président